Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

Anunțuri

16 gânduri despre &8222;Am ajuns să blestem&8221;

    • eu îmi aduc aminte că nu eram foarte atentă, ca adolescentă. nu vedeam ce ar trebui să fac, nu aveam clară ideea… de aceea, când eram gravidă mă duceam la câte o fetiță și o rugam să mă lase să stau, îi vorbeam frumos și discutam cu ea tot drumul.
      mai rău era când a venit copilul și călătoream cu el prin oraș, pentru că aveam niște sentimente ciudate – mi se părea că oamenii au ceva împotriva mea și a copilului meu. nu știu unde era calmul meu de dinainte.
      poate faptul că îl iubeam mai mult decât pe mine?
      oricum, nu ceream loc, așa, ca înainte pentru că mă temeam că mă refuză și ar vedea copilul asta – și nu m-ar mai vedea ca pe o eroină.
      de aceea am fost șocată de părinte că a reacționat așa – a fost un erou învins în ochii fetelor, s-a pus într-o situație jenantă lătrând la oameni, în loc să discute senin, încet cu cei din jurul lui.

      • Câteodată oboseala și nepăsarea duc și la episoade de-astea. Nu știm cum s-a simțit. Poate nu a fost bine, dar nu trebuie judecat ca a vrut mai bine pentru copiii lui.

  1. Oooff, în ce țară trăim… 😦 Azi era o doamnă foarte gravidă în metroul suficient de aerisit ca să poată fi remarcată. Până am coborât eu (și bănuiesc că nici după) nimeni nu îi cedase locul, deși câțiva călători așezați o văzuseră.

    • ce simpatică ai fost cu *foarte gravidă*. adevărul este că la câte unele nu-ți dai seama de sarcină, așa am fost eu, nu puteam învinui pe nimeni că e nepoliticos, cei mai mulți spuneau: o, mă scuzați, nu am observat…
      ideea e că, pe vremuri, era câte o băbuță care mai înțepa pe câte cineva care stătea jos: *mie nu-mi dați locul, chiar dacă sunt bătrână, dar măcar dați-i voie acestei femei că faceți loc la 2!!!* 🙂
      era acea presiune a comunității, erai sigur că cineva intervine pentru tine…
      acum până și acele băbuțe sunt ironice…
      jalnic…

  2. cred că de aceea parentingul li se pare unora o prostie, pentru că își imaginează că cei mici cresc fără să fie nevoie să pui ceva în ei, fără să le dăruiești ceva…

  3. Oh, asta chiar imi aminteste de perioada cand eram gravida pe ultima suta de metri, dar inca faceam naveta la serviciu. Autobuzul plin ochi, oamenii se tineau unii de altii, iar eu cu o burta semeata, eram imposibil de ignorat. Am mers o vreme ca martira, asteptand sa-mi ofere careva locul, pana am inteles ca de fapt e atat de simplu sa cer. Nu m-a refuzat nimeni niciodata, zambeam frumos, ii rugam sa imi cedeze locul si aia era. Stateam jos in fiecare zi fara sa ma mai amarasc inutil.

    • oamenii de azi sunt sălbatici, nu mai consideră că sunt un tot cu cei din jur și nevoile lor contează, așa că nimeni nu vede de ce anume are nevoie celălalt.
      de aceea nici nu ne oferă nimeni ceva, chiar dacă nouă ni se pare evident că ar tre să … sau noi știm că în codul bunelor maniere…
      ce să zic, una dintre cele mai cumpărate cărți, după Biblie, e Codul bunelor maniere. dar probabil că mai mult pentru a afla cum se așază cuțitul, furculița și lingura atunci când ai musafiri decât pentru atunci când ai responsabilități față de cei din jur…
      🙂
      de aceea e necesar să învățăm să cerem. frumos, zâmbind, ori chinuiți de durere.
      eu țin minte că eram singură în autobuz și am spus celei de lângă mine: doamnă, voi leșina, mă simt foarte rău, așa că vă rog să aveți grijă de geanta mea.
      în momentul următor nu mai știu ce a fost, dar, când mi-am revenit, autobuzul era oprit, 4 oameni mă dăduseră jos și erau pe lângă mine, iar doamna respectivă ca o mamă adevărată a spus: puteți pleca, rămân eu cu ea….
      evident, îmi ținea poșeta ca pe un trofeu.
      🙂

  4. nu imi amintesc sa fi fost vreodata sa ma urc cu copilul si sa nu i se ofere daca nu locul macar bratele cuiva. sau poate s a intampla o data de doua ori. da, insarcinata am mai patit sa nu ma observe, am mai vazut si femei insarcinate care nu erau invitate sa stea jos. dar foarte rar. dar chiar si asa cred ca daca ar fi cerut ar fi primit fara discutie. dar cu copiii nu. de cele mai multe ori mi se ofera si mie locul sa stau langa el, omul isi gaseste alt loc. intra in vorba mult mai usor unii cu altii oamenii cand sunt si copii in preajma.
    tot ce spun aici se intampla la mine in oras.
    tot ce descrii tu si am citit la multi altii se intampla acolo, in buricul targului, la capitala.
    din pacate asta e unul din aspectele pentru care nu sunt deloc convinsa ca as vrea sa ma mut in bucuresti. nu cred ca e neaparat vina oamenilor cat a mediului stresant si a stilului de viata nebun care se intampla acolo. pur si simplu eu am avut senzatia de dezumanizare mergand in statiile de metrou.
    desi stiu ca oamenii sunt cei ca tine si ca toti prietenii mei de acolo, cred ca anumite situatii de viata i au facut pe oameni sa actioneze mult mai egoist chiar decat simt sau sunt ei.
    asta e parerea si perceptia mea.

    • da, capitala îi ajută pe oameni să creadă că nu au nicio responsabilitate pentru ceilalți, pentru că nu știe nimeni cine sunt ei.
      dar cred că tot cei șapte ani de acasă contează și aici.

  5. Cred că eu m-aş fi rezumat la a le oferi locul. Măcar şi pentru a avea puţină linişte. :)) Dar ideea ta de a interacţiona cu ele mi se pare genială şi atât de specifică ţie, atât cât te cunosc eu..

    • ieri am văzut un bătrânel care se străduia să scoată un cărucior din tramvai și toți se uitau la el cum se zbate și niciunul nu-i dădea o mână de ajutor. ca nu cumva să plece tramvaiul, el a coborât, să vadă vatmanul să e ceva de rezolvat acolo și trăgea de mâner, pe scările respective. când, în cele din urmă a reușit, niște copii strigau: uită-te și tu la ăsta. ține un întreg tramvai pt cumpărăturile lui…
      omul le-a zis: poate, dar nici voi nu le aveți cu bunătatea de a da o mână de ajutor!
      lumea e un circ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s