Organizarea timpului

Pentru cei care sunt la început de drum în viață și descoperă că timpul le scapă printre degete, aș putea să dau o sugestie. Nu că aș fi mare guru în așa ceva, 🙂 , ci tocmai pentru că nu am fost niciodată și totuși acum *la final de drum* 🙂 reușesc să-mi organizez viața datorită unui artificiu foarte simplu. În cazul în care nu sunteți obișnuiți să aveți un jurnal pe care să îl folosiți și să descoperiți cum vă trece vremea și vă treceți și voi cu ea, (dar și dacă aveți – ideea este că rar mai citești jurnalul, însă ceea ce recomand acum este foarte simplu de consultat) scoateți la imprimantă acest calendar.

Eu am început să-l folosesc acum 3 ani și scriu cu liniuță de la capăt în fiecare pătrățică ce fac sau am de făcut în ziua respectivă. La sfârșitul fiecărei săptămâni mă uitam cum a fost, iar la sfârșitul lunii trăgeam concluziile cu privire la ce trebuie făcut și la ce trebuie renunțat – ori ce trebuie rezolvat într-un timp mai scurt, că la unele lucruri, trebuie să recunoaștem, ne lungiiiiiiiiiim….

În 3 luni, am început să agonisesc nu numai minute, ci și zile… 🙂

Acum, după atâta vreme, abia aștept sfârșitul lui decembrie, să-mi caut elementul meu gratuit și atât de eficient, pe care îmi voi desfășura anul.

A, să nu uit, partea cea mai interesantă a acestor 12 file este că atunci când vreți să știți ceva despre o anumită zi nu trebuie să scotociți prin caiete sau prin minte (asta mai ales pentru cei care nu obișnuiesc să folosească și chiar urăsc pixul!), ci aveți în față totul. Mai mult, la orice nevoie de sintetizare, una este să răsfoiești 12 foi și alta să te confrunți cu zeci (să nu mai spun că eu am jurnalul detaliat într-o adresă specială de mail și, dacă vreau să-mi amintesc ceva despre acum 4 luni… trebuie să pun la grea încercare scrollul).

Un an cât mai eficient vă doresc. Și, dacă veți considera de folos această metodă, spuneți-o și altora. Cei care rezolvă problema cu *omorâtul timpului*, dau viață apoi unor lucruri minunate!

Publicitate

Povești de dragoste

Pe când noi eram foarte mici, iar la televizor arătau un cuplu de bătrânei sărutându-se sau doar ținundu-se de mână, tatăl meu comenta ironic: *Acum cred că e delir la Azilul de bătrâni*. Cum azilul era aproape, mă întrebam de ce nu se aude delirul, pentru că, la noi, cei tineri, dacă erai în delir aveai muzica la maxim… De unde să știu eu care e diferența dintre delirul celor tineri și al celor în vârstă?

În urmă cu ceva vreme, o prietenă mi-a explicat că are mama în spital, dar nu e nevoie să stea cu ea pentru că soțul acesteia îi poartă de grijă, mai ceva ca o asistentă devotată. *Știi, s-au întâlnit la câțiva ani după moartea soților, într-o stație de autobuz. Erau prieteni din copilărie, dar și-au pierdut urma și nu mai știau nimic unul de altul. Când s-au văzut în stația de autobuz s-au recunoscut și s-au căsătorit. Sunt de 20 de ani împreună.*

Până să-mi vină să râd de ceea ce trăiesc ei, îmi vine să plâng de ceea ce nu trăim noi, cei tineri, la calitatea a ceea ce au ei.

Mai aveți povești de dragoste târzii? Poate că învingătoarea se referă la nenea care avea 95 și a găsit-o pe tanti de 90. Au mai fost împreună vreo 8 ani…

2018?

Vă zic eu așa: să vă fie anul iubirii. Iar dacă voi o aveți, să fie anul iubirii celor care vă sunt dragi și singuri de atât amar de vreme…

Fericire și iubire, ok? 🙂

Vă strâng pe toți într-o îmbrățișare și să spun: La mai mare! (în orice domeniu 🙂 )

Cecilia Ahern – Mulțumesc pentru amintiri

Ultima dată când a fost abordat acest subiect, cel puțin în viața mea, a fost într-un film, când în urma unui accident, în inima unei persoane liniștite a început să încolțească dragostea de motocicletă, de adrenalină. Ceva de genul acesta este și cartea de față – cineva donează sânge și acesta ajunge în trupul unei persoane cu care începe să se vadă, la orice colț de stradă, la frizer etc…

Cartea curge previzibil, dar tonul de umor este punctul forte. Plouă și cu brioșe într-un coșuleț și cu bilețele aruncate în pubela de gunoi în care se afla, culmea, cea la care tocmai acel bilețel nu trebuia să ajungă.

Dialog din abundență, descrieri de sentimente – mi se pare exact genul de roman de care ar avea nevoie un adolescent pentru a-și promite că va dona sânge, nu pentru recunoștința celuilalt, ci pentru că lucrul acesta poate schimba o viață. Dar și genul de carte care te destinde după ce te-ai săturat de toate știrile enervante de la televizor – atât din țară, cât și din lume.

Agnes Martin Lugand – Viața e ușoară, nu-ți face griji

Când toată lumea aleargă după titluri scurte, vine acesta lung cât un miriapod. Și mai scrie pe copertă și *Continuarea fenomenului internațional Oamenii fericiți citesc și beau cafea*…

Așa cum copiii noștri au nevoie de poveștile de la Disney, așa se pare că avem și noi nevoie de *fenomene* care să ne dea pe spate și să ne impresioneze.

Eroina principală din *Oamenii fericiți…* se întoarce din Irlanda, lasă un om cu inima friptă, o frige și pe a unuia din Paris, se întoarce în Irlanda și restul se poate citi în cărticica mai mult decât simplă care vrea să demonstreze că *Viața e ușoară….*

Cel mai penibil personaj mi s-a părut cadrul din armată care a venit să cumpere librăria, gata să-l cucerească pe Felix și plin de bani. Totul foarte schematic, doar pentru a exista o continuare…

Părerea mea, nu dați cu pietre.

Lucrul care mi-a plăcut cel mai mult a fost decizia pe care am luat-o. Pentru că în ultima lună am citit doar cărți despre personaje care vizitează Irlanda. Ei, da, mă voi duce și eu acolo. Da, știu, nu e mai lucru de văzut, mai și plouă, dar nu se știe niciodată dacă nu mă apucă focul pasiunii pentru scris tocmai acolo și mai iese o carte care să hotărască pe alții să viziteze Irlanda.

Oare de ce nu se scriu cărți despre România, atât de convingătoare încât să-i aducem pe străini la noi? Ei, asta e altă problemă…

Oricum, dacă e cineva care poate să mă dumirească de ce aceste cărți sunt un fenomen internațional, îi fac cinste! Spor la citit.

Micul rege Decembrie – Axel Hacke

Cartea este considerată un *basm modern, minunat ilustrat, pentru copii și părinți laolaltă, înrudit cu Micul Prinț*.

Probabil că la mine imaginația a fost pe 0 atunci când am citit cartea pentru că nu mi-a inspirat nimic. Am încercat să înțeleg ideea vieții de la îmbătrânire spre copilărie, dar mai mult de atât totul mi s-a părut exagerat. Iar la episodul în care se sugera ca regele și regina să se îmbrățișeze foarte strâns și să închidă ochii și să sară de pe balcon – mă scuzați, dar mi s-a părut că această carte nu mai are nimic de-a face cu naivitatea unui copil, iar pe un adolescent îl incită la chestii cât se poate de pline de adrenalină. Cum te uiți la Tom și Jerry și Tom îl face terci pe șoricel, iar acesta se ridică și pornește iar la drum, așa îți imaginează autorul că *pământul va ceda ca un fel de trambulină și ei doi vor sări înspre cer și pot apuca o stea și o așază pe pat.* Cum că așa se fac copiii: în dimineața următoare, steaua de pe pat se va trezi și va fi o persoană ca noi.

Concluzia mea – cartea are pe ici pe colo idei interesante, dar în niciun caz nu este pentru copii. O fi de decembrie, dar nu o recomand ca un cadou pentru cei mici.

Agnes Martin-Lugand – Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Succesul acestei cărți este asigurat de tragedia prin care trece eroina – moartea soțului și a fetiței. Cum ai citit acest aspect, cum ți s-a înmuiat inima – ca mamă, ești topită de durere, ca soție – dacă l-ai iubit, ești disperată, dacă nu îl iubești, nu prea contează, dar ideea e că totuși era cu fetița ta acolo…

Spun asta pentru că, dacă nu ar fi emoțiile atât de puternice pe care le descrie autoarea, foarte puțini s-ar regăsi – nici în bogăția eroinei, nici în lâncezeala ei de an an, nici în relația apropiată cu Felix, cel foarte gay. Cel puțin aceasta este părerea mea.

Punctele forte sunt librăria pe care eu nu numai că o ador, dar o și am în minte și când citesc ceva mă imaginez în acel colț din cartea de față, trăsăturile dure ale irlandezului pe care îl descoperă când ajunge în țara unde visa să ajungă soțul ei, imaginile dezolante ale mării și atât de eliberatoare (am stat 5 ani pe țărmul mării și știu ce înseamnă vremea cumplită, când nimeni nu mai trece pe acolo, dar mie îmi plăcea să mă înființez de dimineața până seara și să urmăresc cum se formează cocoașe de nisip datorită vântului – că-l încasam și eu, din ochi până în gingii, asta este altă treabă, dar ideea e că descrierile de acest fel m-au cucerit.)

Cartea nu-ți schimbă viața, dar te eliberează într-un fel de obsesiile proprii. Dai vina pe ea că e așa de ciudată, că nu se vindecă și începi să te simți tu penibil pentru că nu faci ceea ce ai aștepta de la un personaj imaginar…

Cum cartea se citește în 2-3 ore, este o însoțitoare perfectă pentru o criză din care vrei să ieși, arătând cu degetul spre celălalt care insistă, iar tu sigur te vei detașa, cel puțin așa speri.

 

Prietenul nevăzut – Cecilia Ahern

Dacă mi-a plăcut ceva la această carte, a fost faptul că a sfidat conceptul părintesc după care prietenii nevăzuți ai copiilor sunt un fel de extratereștri sau un fel de personaje de-o seamă cu ei. Cum acest prieten nevăzut al micului și ignoratului fiu al unei alcoolice este un bărbat în toată puterea cuvântului, începe să ți se pară straniu – ori te sperii, gândidu-te la pedofilie, ori te amuzi, întrezărind o idilă cu mătușa sobră a celui mic.

Pentru cei care trec printr-o perioadă în care nu mai cred că lucrurile în viața lor se pot îndrepta, cartea are nu numai drumuri întortocheate pe care să te poarte, dar și umor din belșug.

O mână de ajutor, da, poate veni din cele mai neobișnuite locuri – aceasta este lecția cărții, dar și a vieții noastre, care se poate schimba într-o clipă, dacă lăsăm garda jos și mai ales dacă avem curajul să ne ridicăm de unde suntem și să facem pasul spre ce ne-ar plăcea să fim. Oricât ar trebui să plătim pentru asta.

Această întâmplare simplă…

În fiecare lună, ne întâlnim la Biblioteca Emil Gârleanu, pentru a discuta despre o carte pe care o decidem la finalul întâlnirii… Participantele vin însoțite de copii, unii dintre ei sunt atât de micuți încât ai impresia că și-au scos jucăriile la plimbare niște adolescente frumoase.

(Îmi amintesc, după cutremurul din august 86, nu suportam să-mi las jucăriile singure în casă, în ideea că ar putea să se dărâme blocul pe ele. Nu plecam din casă decât la școală și la bibliotecă. Ori la școală nu aveam cum să le iau cu mine – nu încăpeau în geantă: dar stăteam tot timpul cu gândul la ele și mă consolam cu ideea că, dacă se întâmplă ceva, ajung rapid la ele, școala fiind peste drum de blocul meu. Însă biblioteca era în celălalt capăt al orașului, așa că puneam într-un coș toate jucăriile și le duceam după mine, ca să mă asigur că am asupra mea lucrurile cele mai importante – dacă pe vremea aceea ar fi existat cărți, aș fi cărat probabil cu mine un geamantan de cărți, zilnic :-), numai că la noi în oraș rar ajungeau cărți, iar cele care apăreau se vindeau pe sub mână, de aceea erau doamnele de la librărie cele mai cunoscute din oraș, avându-i la picioare și pe doctori și pe profesori și pe ingineri!!!)

Astăzi a fost o ultimă întâlnire din acest an și ne-am adus cadouri – câte o carte dintre cele pe care le îndrăgim. Le-am așezat pe toate sub un fular și fiecare a întins mâna și a tras de acolo o carte…

Natalia, cea de la care este cartea pe care am primit-o eu, mi-a mărturisit că atunci când a ales cartea a zis: *Poate să cadă oricui, dar nu ei (adică MIE 🙂 ), pentru că ea este interesată de cu totul alte lucruri…*

Și toate prințesele din jurul nostru au spus: *După cum se vede, cărțile ne aleg pe noi, nu noi pe ele.*

Am *Sora* lui Rosamund Lupton, am citit deja din ea 150 de pagini, întrerup totul pentru ora de sport, apoi mă voi întoarce și cred că toată noaptea nu voi dormi, de curioasă cum curge acest bestseller…

Nu știu de pe unde sunteți, cum vă petreceți timpul, dar, dacă vă trece prin cap să începeți un club de lectură, puneți în practică acea idee. Nu vă dați seama ce binecuvântare este să auzi 10 – 15 persoane vorbind despre aceeași carte – din câte unghiuri pot fi tocate mărunt ideile și câte experiențe de viață te ajută să o poți duce la capăt pe a ta.

Eu sunt fericită că fac parte din Clubul Părinților Pre(a)ocupați de Lectură. 🙂 🙂 🙂

Eddie The Eagle

Eu nu citesc a doua oară o carte. Nu privesc a doua oară un film. Și totuși, miercuri am văzut Eddie The Eagle, iar azi l-am revăzut cu aceeași plăcere. Ba mai mult, având cunoștințe în plus despre situația de atunci 1 și 2 (sau chiar și acest 3  ), am savurat și mai mult momentele. Sigur, de data aceasta am vrut să urmăresc și fantastica transformare a lui Taron Egerton – pe care prima dată îl văzusem în Kingsman și nu într-un rol de … împiedicat… 🙂

Film motivațional, pentru părinții care nu mai știu cum să-i determine pe copii să se urnească din lenea proverbială. Film motivațional pentru cei care și-au pierdut afacerea, locul de muncă, partenerul de viață, copilul… Film care vorbește despre o viață venită de nicăieri, o viață obsedată de ideea că trebuie să facă ceva – nu mult, dar atât cât se poate. (Bine, nu a făcut mult la olimpiadă, dar sărmanii britanici care nu l-au luat în seamă, ar merita ceva palme pentru că recordul englezesc l-a bătut crunt!)

Viața pare abordabilă când vezi cât de relaxat poate fi un om care are un scop – nu-i pasă cum arată, ce cred ceilalți despre el, că nu are cu ce se îmbrăca… Film de familie, film pentru adolescenți, film pentru cei de 10 ani. Film care poate să te pună pe picioare după ce viața te-a dat cu fundul de pământ sau nimeni nu mai știe să te abordeze altfel decât punându-ți piedică.

 

When love is not enough

Despre cum a început AAA… Asociația Alcoolicilor Anonimi…

Filmul este intens, arătând cum se cade și cum se recade în patima băuturii. Având pe viu în casă un astfel de personaj, mi s-a părut chiar simpluț – una este să bei și să nu ai copii și alta este să bei și să ai! Una este să bei, iar soția să lupte doar punându-te să juri pe Biblie că nu o mai faci (iar tu să juri senin, crezând asta, dar apoi să reiei obiceiul, știind că Biblia e aproape și mai juri o dată, ce, doar n-o fi foc!!!) și alta este să bei și să-ți bați copilul pe care nu-l suferi și soția, pur și simplu pentru că nu ești tu cel împlinit.

Și nu ești împlinit pentru că nu te străduiești, nu pentru că nevasta sau copilul îți pun piedici, că doar ce-ar avea cu tine!!!

Lucrul care mi se pare impresionant este rezolvarea – nu iubirea și iertarea celor de lângă tine te ajută, ci prietenia cu cei ca tine, care decid ca și tine să iasă din mizeria alcoolului. Un film pe care îl recomand părinților care au adolescenți tentați de acest obicei – pot să-l vadă împreună și să stea apoi de vorbă. Ce e de făcut. Cu ce se poate înlocui alcoolul în viața celui care pare nefericit sau mult prea fericit și nu mai are nimic altceva de făcut decât să-și adoarmă simțurile?

Un film pentru soțiile alcoolicilor. Este impresionantă secvența ultimă, când ies din mașini ele, martirele care fie că o încasau, fie că nu aveau niciun ban, din cauza viciului soțului, dar erau alături de ei, aducându-i la întâlnirile AAA.

Ținând cont cât de mare e plăcerea pentru alcool a românului ar trebui să fie un trafic fantastic pentru acest film – sunt sigură că nu oricine îl va privi. Cei mai mulți spun că noi, cei din exterior exagerăm, noi, cei din exterior, le vrem răul…

Pe biletul de adio, când tatăl meu s-a sinucis scria așa: *M-am apucat iar de vodkă. Nu pot nici cu ea, nici fără ea. Mai bine așa.*

Nu doresc niciunui copil să-și găsească tatăl înfrânt de băutură, după ce el, copilul, a suferit din cauza acestui viciu – adică a fost bătut de câte ori (zilnic) tatăl se oprea pe la Zahana, la una mică ce se transforma în 10 mari. Nu doresc niciunui om să se pună în ștreang din cauza unui lichid căruia poți, pur și simplu, să-i întorci spatele și să-i spui: locul tău e pe canal, nu pe gâtlejul meu.

Vedeți filmul…. E special!

6 Below: Miracol on the Mountain

Pun pariu că ați văzut filmele care au apărut în 2017, dar pentru acesta nu v-ați făcut timp. Nu promite mare acțiune. Și nici nu are. Adică un tânăr care umblă prin munții plini cu zăpadă, încercând să ajungă pe un vârf unde ar putea da de puțin semnal ca să le spună celor de la stație unde se află el rătăcit…

Formularea aceasta mi-a adus aminte de versurile lui Eminescu: *Un moșneag, da, împărate, dar moșneagul ce privești, nu e om de rând, el este Domnul Țării Românești.*

Pentru că tânărul acela, da, tânărul acela fusese un copil talentat la hochei, un jucător perfect, doar că problemele cu un tată autoritar, obsedat de perfecțiunea jocului și înfumurarea de a ajunge cel mai bun, l-au dus pe o altă cale – cea a drogurilor. Și, dacă nu vrei să lupți cu drogurile, pentru că ți-e mai simplu să le iei și să intri într-o lume mincinoasă și frumoasă, atunci încearcă să lupți cu muntele și tot arsenalul său – zăpada, lupii, apa care se ivește când nu te aștepți, de sub nămeți, picioarele tale din care mai iei câte o bucățică pentru a ronțăi puțină proteină…

Vi se pare că drogurile sunt greu de lăsat în urmă? Luptați cu moartea pe munte și veți vedea cum nu vă veți mai atinge niciodată de mizeriile acelea… dacă evident veți supraviețui… Pentru că nu numai drogurile vă pot lua viața, ci și gerul…

Un film pentru adolescenții rebeli, un film pentru părinții care resping copiii care se apucă de nebunii, un film pentru părinții perfecționiști care vor să facă din copiii lor ceea ce nu au fost ei niciodată – învingători.

A, și mai este un film pentru iubitorii de munte – peisajele sunt de vis. Pe măsura coșmarului interior al celui care de data aceasta luptă; nu pentru viața sa, ci măcar pentru a-i spune mamei, prin stație, că îi pare rău că a supus-o la o astfel de viață. Și el, după ce tatăl…

Vizionare plăcută, că apoi veți avea inima plină.

Sunt la școală. Cum mă simt?

Când prietenii mei au emoții pozitive, îmi place să fiu alături de ei.

(Că sunt alături de ei când au emoții negative este arhicunoscut… De regulă, bucuriile nu prea le împărtășesc oamenii, nu le strigă, așa că aceasta este și o invitație – spuneți celor din jur nu numai când suferiți, ci și când sunteți fericiți!!!)

Prietena mea Ana-Maria Gălețeanu a realizat ilustrațiile pentru o carte inspirată din realitate – Sunt la școală. Cum mă simt?

Povestea, sensibilă și deschisă, îl face pe cititor curios și îl invită să își pună întrebări, dar și să găsească răspunsuri. Textul este scris de Corina Bimbașa, fiind al doilea volum din seria Recunoaște emoția.

Cartea este recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani.

Ea va fi prezentată cititorilor joi, 7 decembrie, la Seneca AntiCafe, de la ora 18.30.

Mai multe detalii aici.

 

După această lansare, ar trebui să scriem și o serie pentru adulți – Ne întâlnim prima oară, după ce ne știm de mult de pe blog… Cum ne simțim? 🙂 🙂 🙂