A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

8 gânduri despre &8222;A fi tată (1)&8221;

  1. Doamne, Bianca, am citit și citesc crâmpeie din viața ta și tot nu-mi vine să cred prin ce ai trecut!!! Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că am avut parte de părinți credincioși și că n-am văzut bătăi, alcool și alte nenorociri în familie!

    • A fost o licărire de amintire, care m-a ajutat să fac niște conexiuni cu visul și cu situația. După atâția ani, am realizat cum s-a întâmplat. Nu mă gândesc prea des la ce a fost. Nici nu are rost, nici nu e o plăcere. Uneori, însă, îmi spun că ar trebui spuse multe dintre lucrurile acelea pentru a fi învățătură, dar te gândești că cei care se poartă astfel nu citesc 🙂 … Culmea este că tata chiar citea, pasiunea pentru citit de la el o am, dădea gata și câte două cărți pe zi.

  2. Bianca, mi s-a oprit repsiratia de cateva ori, citind ce ai scris aici. „Cum ati crescut? Cum va cresteti copiii?” In contextul descris de tine, sunt intrebari foarte valide si care ma pun pe ganduri.
    Povestile pentru copii pe care tu le scrii sunt atat de…. jucause, asta-mi vine in minte. Si totusi, tu ai suferit atat de mult. Imi pare rau ca ai trecut prin asa cosmar, insa imi pare bine ca ai stiut sa fii atat de puternica. Te imbratisez! ❤

    • Există o singură explicație – fuga din mediul toxic și căutarea unei zone în care să înțelegi sensul vieții. Sens pe care cei cu dependențe de substanțe și alte lucruri negative îl neagă… Pentru că cititul a fost pentru mine un refugiu datorită căruia am rezistat și nu mi-am pierdut mințile – cititul și muzica – mi se pare că e cazul să le ofer celor care trec prin întâmplări ca ale mele sau celor care sunt fericiți și nu au parte de așa ceva – bucuria de trăi. mulțumesc pentru că ești alături de mine.

  3. cand doar te citeam imi inchipuiam despre tine ca esti o persoana sobra, foarte serioasa si intimidanta. dupa ce te am cunoscut am simtit ca esti exact cum trebuie sa fie un om care a depasit o perioada atat de sumbra. dar ramai la fel de serioasa si in realitate ca si in inchipuirea mea :).
    fara sa imi fi propus azi am scos si eu la iveala felul in care am facut noi față problemelor în trecut si felul in care le suntem acum alaturi copiilor nostri. mi a prilejuit aceasta incursiune in trecut cartea Printei Urbane si am simtit ca e bine sa scriu despre asta.
    cu siguranta nu imi cresc copiii cum am fost eu crescuta, cu frica si vinovatie.
    cat despre coșmaruri, daca am merge toti cu ele la psihologi cred ca ar lua o terapeuții razna :))).

    • În general, am abordat subiecte mai serioase pentru că mi se părea netul oferă destul divertismet, iar oamenii mor de plâns în interiorul casei lor. Dar toată lumea spune despre mine că eu sunt gureșa sălii de sport, că eu sunt veselia casei, că eu sunt chicoteala … Se îmbină… Să fim înțelepte și să avem grijă de copiii noștri și de cei care au nevoie de noi, chiar dacă nu ne sunt cunoscuți…

    • mulțumesc, Ana. ce tare sună – schingiuită sufletește… da, bine că m-am vindecat. sper ca oricine se regăsește în toate astea să aibă puterea să meargă înainte pentru că până la urmă depinzi de un părinte 18 ani, dar viața mai are de 3 sau 4 ori pe atât.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s