A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

Publicitate