Metoda daneză de creștere a copilului

Cum cresc cei mai fericiți oameni din lume copii siguri pe sine și inteligenți? (uneori, Norvegia sau Finlanda o mai întrec în clasamentul alcătuit în fiecare an, dar în ultimii 30 de ani Danemarca a fost de cele mai multe ori învingătoarea. Întocmind această listă privind din puncte diferite de vedere, există alte țări pe locul 1 și singura țară dintre scandinave care apare în top 20 este Norvegia. Între primele 10, nu există nici măcar o țară occidentală bogată. Dar noi acum nu vorbim despre fericire, în mod deosebit, ci despre a fi părinte care crește copii fericiți.)

Când am primit cartea de la editura Litera, în vederea participării la Focus Grup (desfășurat la Biblioteca de Tineret Ion Creangă), am fost foarte entuziasmată pentru un aspect care rămâne cel mai tare punct al ei: la sfârșitul fiecărui capitol are 10-20 de idei principale, dar nu numai enunțate, ci și puțin dezvoltate. Este clar că suntem generația care vrea să i se spună *cu liniuță de la capăt* ce e mai important. Căutăm articole din acelea cu *7 principii pentru…* și ni se par cu atât mai bune cu cât au mai multe liniuțe de la capăt, nu de alta, dar chiar vrem să știm în detaliu despre acele situații. Ei bine, dacă faci parte din această generație, cartea e pe inima ta.

Pe de altă parte, am disecat această metodă alături de mame, în cadrul Focusului, și fiecare a spus ceea ce a interesat-o mai mult, ceea ce a impresionat-o mai mult:

Pe Miara, care este o jucăușă de performanță, a interesat-o provocarea scriitoarelor de a privi prin binoclu, dar invers, nu în mod tradițional, explicând că e destul de complicat să faci asta în mod serios și să nu amețești, să nu te sperii chiar puțin. Cam așa este și pentru copii dacă îi pui la treabă, fără să le explici clar ce au de făcut, ce aștepți de la ei – și faptul că stabilești reguli cu ei e cel mai recomandat. (Da, mi-a plăcut mult acest principiu: explicația în sine e magistrală – dacă unul dintre copii face gălăgie, toți trebuie să se ridice în picioare și să înconjoare clasa în liniște de 10 ori. Astfel ei vor realiza că nu numai pe profesor îl deranjează zgomotul, ci și pe ei. Și devin responsabili. Pe de altă parte știu că funcționează acest principiu: soțul meu de-a lungul anilor cât a fost profesor a făcut lucrul acesta cu toate clasele – liceu! – și tot ce stabileau la începutul anului era respectat cu sfințenie pe parcurs. Nu poți spune că nu se poate să te înțelegi cu copiii – poate nu te străduiești, dar de înțeles reușești, dacă ești un bun pedagog. Așa că o carte de pedagogie modernă ar trebui să se lipească de mâna fiecăruia dintre noi, care lucrează cu copiii, nu respingerea din start a relaționării în acest fel cu copiii.)

Alte mame au povestit:

1. Copilul meu m-a întrebat: ce înseamnă să fii genial? Când ea a încercat să explice, el a revenit din nevoia de a clarifica – deci eu sunt un geniu? 🙂 (Danezii nu laudă rezultatul, ci procesul făcut de copii. Astfel chiar și cineva care nu se pricepe foarte bine la un lucru este încurajat să se apuce de treabă pentru că nu faptul că te pricepi aduce valoare, ci faptul că încerci.)
2. Copilul meu s-a gândit să facă o listă de Crăciun cu lucruri fantastice, prețuri astronomice, pentru că voia să creadă ce zic filmele – că Moș Crăciun împlinește orice dorință așa că i-am explicat că el nu există și dorințele trebuie să fie după bugetul meu, nu după al unor minuni. (Danezii încurajează mai degrabă joaca în aer liber cu lucruri din natură decât cu jucării – da, Lego e jucărie, dar dezvoltă anumite abilități 🙂 în timpul cât stai în casă – era să zic *iarna*, dar cum ei nu au probleme cu zăpada și iarna stau pe afară… Pe de altă parte, danezii nu intervin în relaționarea copiilor între ei – cum, din nefericire, se procedează la noi, căci mamele îi urmăresc pe copii la locul de joacă și intervin în favoarea copiilor lor (dacă sunt dintre cele cu ego exacerbat) sau în favoarea celorlalți copii (dacă se gândesc să-i învețe pe ai lor smerenia – la acest capitol ar fi multe de discutat – nu că la primul nu ar fi! 🙂 ).
3. Despre abordarea subiectelor dificile cu cei mici – poveștile daneze sunt dintre cele fără final fericit, nu au nimic de-a face cu *și au trăit fericiți până la sfârșitul vieții*. Ca să știți un amănunt de culise editoriale – foarte multe dintre poveștile lui Andersen au fost schimbate când au fost traduse la noi, pentru că erau prea dure pentru copii – sirena, vestita sirenă, dacă ați citi varianta adevărată ați arunca din mână cartea 🙂 . Încercați, să vedem dacă e așa! 🙂

Una dintre mame a povestit cum fiul său a întrebat-o dacă și ea va muri. *Da.*

* O să-mi fie dor de tine. De aceea când mă fac mare, am să inventez un spray antimoarte și ți-l vând ție gratis 🙂 🙂 🙂 .*

Cartea Metoda daneză de creștere a copilului este mult mai incitantă decât aș putea scrie într-un articol. Cu siguranță că voi mai reveni la ea. Mai ales pentru a spune ceea ce-mi place mie și unde mi s-a părut că nu ar trebui neapărat să ascultăm ideile scriitoarelor – DACĂ avem un anumit tip de copil care are nevoie de cu totul altceva decât de ceea ce recomandă ele. Pentru că fiecare copil e unic, iar sângele latin al românașilor nu se poate compara cu ereditatea nordică. Educația se face în funcție de materialul pe care îl ai în față, așa cum există croială diferită pentru țesături diferite…

Voi reveni. Dar până atunci nu uitați de cartea scrisă de Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, carte sponsorizată de firma Mustela. (Care a oferit pentru mămicile prezente un cadou constând dintr-un ursuleț frumușel și două produse pentru îngrijirea bebelușilor – căci acestei vârste i se adresează.)

 

Publicitate

John Green – Sub aceeași stea

O adolescentă cuminte, cu metastază la plămâni. Părinții ei îl avertizează pe băiatul care scăpase de cancer, chiar dacă rămăsese fără un picior, că ea nu mai are multe zile de trăit. Să nu se atașeze de ea. (Dacă toate relațiile dintre părinți și copii ar fi ca cele din această carte, și unii și ceilalți și-ar păstra iubirea și nu ar avea amintiri penibile din perioada *dificilă*!)

Cartea a fost atât de ofertantă încât au făcut și film după ea. Eu o recomand înaintea filmului, mai ales pentru cei care scriu – foarte multe sfaturi cu privire la scris și la modul cum se poate dezvolta acest talent.

Și lucrul acesta se face folosind un scriitor inventat, care are o carte fantastică din care copiii cu boli terminale primesc mângâiere… Eu știu… Poate că unul dintre noi chiar o va scrie, în așa fel încât și aceste persoane să se bucure de literatură *țintită*.

Băiatul îi împlinește visul fetei, de a ajunge în Olanda – pentru ceea ce descrie scriitorul din Olanda a stat 2 luni acolo, cu o bursă oferită de statul olandez.

Garantez că, dacă vă apucați de ea, nu o lăsați din mână în următoarele 3 ore… 🙂

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

Organizarea casei – Mama Time Out

Eram în casa unui prieten. Acolo era mizerie, acolo parcă venise cineva și presărase pe fiecare metru pătrat câte 6 gândaci de bucătărie, chiar dacă era vorba despre camere sau balcon… *De ce ai ajuns așa?* – l-am întrebat. *Cum e în casă, așa e și-n mine!* mi-a răspuns și mi-am dat seama că locul în care trăim este un ecou a ceea ce suntem noi înșine.

Și eu sunt genul de persoană care poate lucra în dezordinea-i personală, care nu prea vede că se răstoarnă casa peste ea, dar și când încep să fac ordine termin totul repede și bine în cât mai puțin timp. Mă laud că am reușit de câteva ori să aranjez într-o singură zi lucrurile după o mutare, asta însemnând pe rând să umplu patru camere, trei camere, două camere. Da, da, știu că nu înțelegeți prea bine la ce mă refer, dar cei interesați puteți afla, la un ceai. Pentru că mie nu-mi place să dau mai multe amănunte.

Ceea ce am vrut să spun, dar m-am pierdut în amintiri!, este că nu mă interesează nicio revistă despre casă, nicio idee despre organizarea casei și … nimic din ceea ce are legătură cu domiciliul. Pentru mine, casa înseamnă pereți și acoperiș – atât. Dar am ajuns la Mama Time Out (organizat de Florina Badea) pentru că cea mai bună prietenă a mea este exact inversul meu și și-a dorit să o cunoască pe Diana Mihăilă, prima bloggeriță de fine living din România.

Aici am de adăugat ceva – a participa la astfel de evenimente este în sine o bucurie, pentru că întâlnești o paletă bogată de doamne, preocupate de ceea ce e frumos și gata de a-ți zâmbi și a se împrieteni cu tine. Diana Mihăilă, însă, îmi permit să spun!, le întrece pe toate: cu debordantă energie ne-a salutat pe toate, s-a ridicat de pe scaunul ei pentru fiecare care a intrat în încăpere (Biblioteca Ion Creangă – mama tuturor bibliotecilor de tineret din București, cum îmi place mie să-i spun!) și a fost impecabilă. Cred că știu cu cine aș dori să semăn, dacă n-aș fi eu însămi, dacă ar fi s-o iau de la capăt și, evident, dacă s-ar putea 🙂 🙂 🙂 .

Pentru cei care aveți copii, organizarea camerelor lor este posibilă: regula celor 3 S.

Pentru cei care vă iubiți mașinile și le tratați ca pe iubitele voastre (sau chiar mai frumos), idei. Sau da, aceste idei ar fi pentru cei care aveți un partener care-și iubește mașina mai presus de voi și nu vă lasă să mâncați acolo, ca să știți cum puteți să-l înveseliți, cocoloșindu-i căsuța pe 4 roți.

Și ce trebuie să citesc eu, de câte ori totuși binevoiesc să mă gândesc la camera mea… aici.

Încântată am fost de această seară! Și, desigur, voi fi la fel de încântată de cea din 3 aprilie (e o seară de marți, ora 18), când la Lebbuchenhaus – librărie germană, va avea loc o întâlnire Mama Meet Up, ediția a II-a. Atunci se va vorbi despre cum să ne organizăm în bucătărie, ca să nu rămânem descoperite și nici să nu aruncăm mâncarea. Despre cum se petrece puțin timp în bucătărie, gătind sănătos. Despre cum se poate evita monotonia în ceea ce pregătim pentru mesele noastre.

Pentru înscriere la acest eveniment, până pe 30 martie, puteți scrie un mail la consultanta@florinabadea.ro. (Lebbuchenhaus este în centrul orașului, aproape de Universitate, strada Sarmizegetusa, nr. 4)

Ne vedem acolo.

 

Brain Awareness Week 2018

Despre sănătatea creierului – toate subiectele dezbătute în cadrul prezentărilor și-au îndreptat ținta într-acolo!

Dr. Dan Mitrea a explicat conceptul de Neuroștiință, ajutându-ne să ne acomodăm cu un termen: DALY – anii de viață *sănătoasă* pierduți.  Căci DALY măsoară povara produsă de o boală și se exprimă în anii pierduți datorită problemei de sănătate. Folosind un filmuleț a răspuns la întrebarea ce ne face pe noi umani?

Dr. Marius Geantă a adus în discuție ideea de medicină personalizată, insistând pe crearea unui geamăn virtual. Nu cred că ar trebui să ne gândim la el ca la un fel de Superman, nici ca la un fel de clonă. Nici ca la persoanele despre care scria în cartea sa câștigătorul Nobelului pentru literatură – Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăsești). Fiind doar o întâlnire de popularizare a științei nu s-a aprofundat subiectul, dar ar merita dezbătut.

Dr. Adella Sârbu a vorbit despre minunea care este creierul uman – are 86 miliarde de neuroni, iar Calea Lactee (cât de spațioasă este!) are 200-400 miliarde de stele… Suntem cam … o minune, nu? Chiar dacă părți din țesutul cerebral degenerează, activitatea mentală și psihică poate construi noi trasee pentru rezolvarea problemelor. Pentru a veni în plan uman, ca să putem înțelege cam despre ce este vorba – neuroplasticitatea spune că odată distruse anumite rețele neuronale, creierul se poate reface, indiferent de vârstă. Așa că mai este o speranță pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: auzi că peste tot corupția este normală, apare ca și când ar fi calea sănătoasă de existență. Ei bine, ea și-a creat aceste rețele în capetele unor oameni, se pare că destul de mulți, dar șansa lor este că se poate să schimbe întrerupătorul și să se meargă pe drumul cu adevărat sănătos. Nu pe cel bătătorit de atâta vreme pentru că *se poate*, pentru că *și alții o fac*, pentru că *așa am învățat de la înaintași*. 🙂

Dr. Floriana Boghez, medic neurolog, ne-a produs un zâmbet cu faptul că există cu un site cu un nume așa de amuzant numit Somnolog.ro. Și totuși, așa de important este somnul… Culmea este că, întrebată la final care este cea mai bună terapie pentru problemele minții, răspunsul a fost: *Cel mai sigur tratament este să încercăm să fim mai buni.*

Despre NeuroTracker pot să vă spun că a părut cel mai interesant instrument pentru dezvoltarea atenției. Se poate folosi pentru copiii cu dificultăți de concentrare sau pentru maturii care încep să-ți piardă informațiile, pentru sportivii care trebuie să fie vigilenți în mai multe locuri în același timp. În 2 D este un joc prin care-ți petreci timpul, dar în 3D este de un real folos: 3 D ajută la transfer din mediul virtual în cel fizic așa că poți să-ți îmbunătățești atenția selectivă, multifocalizată pe mai multe elemente și pe cea dinamică.

The Human Link este un dispozitiv și o aplicație Alzheimer dezvoltată de George Georgescu. Cifrele care privesc această boală neuro sunt cutremurătoare: 9.200.000 persoane bolnave la nivelul Uniunii Europene și 40.000.000 persoane afectate – aparținătorii sau cei aflați la debutul ei. Având o bunică bolnavă de Alzheimer și știind ce implică pierderea acesteia, George Georgescu a creat un ceas pe care îl pot purta bolnavii, conectat la un device al aparținătorului (până la 5 persoane pot fi legate de bolnav). În acest fel, poți știi oricând unde se află cel care s-a aventurat pe stradă, fără să-și dea seama că nu poate stăpâni această situație. (Interesant mi s-a părut că inițial l-au proiectat mov, asemenea culorii folosite în campaniile Alzheimer, dar oamenii au avut obiecții, că vor fi stigmatizați când se va observa acel ceas special, ca o lesă, ca o zgardă specială. Da, trebuie să ne gândim la toate, mai ales la binele pacientului, nu numai la asortarea cu lupta împotriva bolii!)

……..

Workshopul *Despre sănătatea creierului* s-a desfășurat sub egida Federației Europene a Asociațiilor de Neurologie (EFNA) și a fost organizat de Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative (APAN România). Săptămâna Internațională de Conștientizare a Creierului are ca scop dezvoltarea personală a reprezentanților asociațiilor de pacienți din domeniul neurologiei din România, pusă în folosul organizației și implicit a pacientului pe care aceștia îl reprezintă.

 

Căutând-o pe Alaska – John Green

Cartea este foarte interesant construită – un anumit moment din experiența eroului principal constituie punctul de reper și primele capitole sunt datate *Cu 136 zile înainte*, *Cu x zile înainte*, pentru ca la final să existe capitolele *După o zi*, *După 136 de zile*… Miles consideră că Alaska – da, este o fată, nu un continent și nici o cățea! – este punctul culminant al istoriei lui, așa cum și istoria pământului are două părți înainte și după Hristos.

Doar că Alaska lui nu are nimic din puritatea Fiului lui Dumnezeu 🙂 , cred că nicio mamă nu și-ar dori o astfel de noră, dar eroul principal este atât de fascinat de năstrușnica lui colegă încât nu se gândește la nimic altceva decât la cum să fie a lui, chiar dacă are pe altcineva.

Alaska are, însă, o istorie zbuciumată care pusă în cuvinte populare românești ar putea fi redusă la simplul: *trage rău*. Adică se vede că nu se va sfârși bine vârtejul în care se află ea. Alcoolul, tutunul, sexul nu pot echivala faptul că ei îi plăcea mult să citească. Instinctele necoordonate de creier, emoțiile aflate sub impulsul beției îi curmă viața.

O carte despre sentimente apăsătoare, de la vină la dragoste neîmpărtășită și vinovată. O carte din care aflăm ultimele cuvinte ale unor persoane importante ale istoriei, pentru că aceasta era pasiunea eroului pricipal. O carte pe care, dacă o citesc părinții și-și văd copiii în rolurile celor 4 liceeni, îi bagă sigur la homeschooling, încercând să evite statul la internate și găștile destructive.

Poți înțelege tensiunea labirintului prin care trec adolescenții, dar nu-ți poți permite să-i lași și pe ai tăi să ajungă acolo!

Empatie. Încredere. Comunitate.

Stăteam de vorbă cu un psihiatru și spunea că știrile de la ora 5 îi oferă cazuri ca niciodată până acum, pentru a studia tipologiile bolilor psihice. Uimirea cea mai mare în ochii tuturor este când o mamă își ucide copilul – de fapt, chiar și în pușcărie, femeile o izolează pe cea care a făcut lucrul acesta și o exclud din comunitatea lor, devenind pentru ele exemplul de cea mai josnică persoană. Dacă în societatea noastră nu se mai dezvoltă nici instinctul matern, ce să mai vorbim despre empatie – care este cea mai rafinată dintre treptele de relaționare umană?

……..

Knud Ejler Logstrup, faimos filosof și teolog danez, care a avut o puternică influență asupra gândirii daneze, credea că părinții au responsabilitatea de a alimenta mintea copiilor cu mai mult decât distracție și transfer de cunoștințe. Aceștia ar trebui să le hrănească și abilitatea de a fi empatici. El considera că poveștile pe care le spunem despre alții sau cuvintele pe care le folosim sunt esențiale pentru a-i învăța pe copii cum să se pună în locul altcuiva.

Să te pui în locul altcuiva.

Ce ar înseamna aceasta? Să ajuți pe cineva care nu mai poate să-și ducă sacoșa, să dai locul în autobuz cuiva care arată că e obosit, chiar dacă nu este o gravidă sau o persoană în vârstă, să întrebi persoana care trece pe lângă tine pe stradă, plângând, dacă-i poți fi de folos, să te străduiești să găsești răspunsul cuiva la întrebarea: Știți cumva unde este strada X – în ciuda faptului că nu cunoști zona, să ai bunăvoință față de o femeie care ridică tonul la tine pentru că poate nu pe tine te are în vedere când e nervoasă, ci multe alte necazuri o copleșesc…

Să te pui în locul altcuiva.

Cât de des o faceți? Ce vă împiedică să o faceți? Cunoașteți pe cineva care procedează astfel?

A te pune în locul altcuiva înseamnă a vedea nevoia celorlalți, dar și binele din ei, ca un element de bază pentru viitor. Încrederea devine un lucru normal. Se întâmplă foarte rar să auzi un danez vorbind de rău un alt copil în fața propriilor copii. În schimb, încearcă să le explice comportamentul ciudat al celorlalți. Le dau idei despre ce s-ar fi putut întâmpla cu cei care i-au întristat, pentru ca să gândească lucrurile din altă perspectivă decât din a supărării proprii. Poate era obosită. Și dacă îi era foame? Cred că acum îi pare rău, dacă s-a purtat așa fără motiv.

Astfel se ajunge la formarea abilității de schimbare a cadrului mental. A avea capacitatea de a ne imagina cu ușurință că cineva trece printr-o perioadă grea ne face capabili să vedem comportamentul persoanei respective într-o altă lumină. În loc să exagerăm, generalizând și etichetând negativ, ne putem îndulci perspectiva cu empatie. Asta ne face și pe noi să ne simțim mai bine, pentru că economisim o mulțime de timp care, altfel, ar fi fost risipit pe energii negative.

Logstrup nu era naiv când spunea că încrederea în alții va fi mereu recompensată. El pur și simplu credea că acea încredere, ca și alte expresii suverane ale vieții, precum sinceritatea, iubirea și compasiunea reprezintă o parte fundamentală a ceea ce înseamnă să fii uman. *A arăta siguranță și încredere în alți înseamnă să te eliberezi de tine însuți.* Și e adevărat: încrederea este eliberatoare.

Pe de altă parte, încrederea se creează și făcând acțiuni împreună, acțiuni care ar putea să te arate celorlalți vulnerabil. De la jocuri până la cântat, aceste activități în societate te pun în dificultate dacă ești un personaj care vrea să pară cel mai isteț și de neatins. Cum să te joci? Doar ești om mare! Cum să cânți? Doar la grădiniță ai făcut asta și, a, da, poate pe la banchetele din adolescență. Și totuși, o metodă garantată care creează starea de bine este să cânți în compania celorlalți. Nu numai la ocazii (nuntă, aniversări), ci în orice ocazie te întâlnești cu cei cunoscuți. Melodiile pe care le cântă sunt adesea special scrise pentru această ocazie. Aici este aici: ele sunt transmise prin viu grai, versurile sunt relaxante și toți se detașează de realitatea imediată, în vreme ce cântă împreună. Că au sau nu voce! Ca să înțelegeți cât de important și de necesar este considerat acest aspect, danezii au o carte de cântece naționale – Hojskolesangbogen. Ați fi interesați să cumpărați o astfel de carte dacă ar apărea în România? Dacă ar exista în fiecare casă, cu siguranță că am folosi-o des. (Tradiția daneză a cântatului se trage din serbările nobilimii și aristocrației din Evul Mediu, dar de-a lungul timpului s-a răspândit și acum este mai des întâlnită ca niciodată. Într-un fel, acest lucru este ușor de înțeles dacă observi comportamentul protestanților practicanți, care în bisericile lor au astfel de cărți pe care le folosesc atât acasă cât și la biserică, acordând muzicii o importanță deosebită, atât în închinare cât și în relaționarea dintre ei.)

Nick Stewart, de la Universitatea Oxford Brookes, a făcut o serie de studii asupra cântăreților de cor și a descoperit că interpretarea împreună a melodiilor nu-i face pe oameni doar mai fericiți, ci și să simtă că sunt parte a unui grup, a unui colectiv. Sincronizarea mișcărilor și respirațiilor din timpul cântatului împreună creează un sentiment puternic de interconectare. Mai mult, studiile au arătat că grupurile muzicale și-au putut sincroniza, în timp ce cântau, chiar și bătăile inimii. Interpretarea melodiilor împreună eliberează hormonul fericirii – oxitocina – ce reduce stresul și amplifică sentimentele de încredere și de apropiere. Pentru a simți aceste efecte puternice nu trebuie decât să încerci să cânți în grup, înlăturând senzația că ești caraghios dacă faci așa ceva.

…..

Aceste informații sunt desprinse din Metoda daneză de educație a copilului – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, care a fost publicată la Editura Litera.

Tinerețile lui Daniel Abagiu – Cezar Paul-Bădescu

Când am aflat că în această carte se prezintă adolescența în comunism, am fost dornică să o citesc. Îmi place să-mi amintesc de vremea de atunci. Nu de aspectele negative ale comunismului, despre lipsuri, ci despre atmosfera aceea. Pentru că au fost anii în care am crescut, pentru că nu e vorba despre 2-4 ani, ci despre 18. Nu poți da deoparte 18 ani din viața ta pe motiv că, istoric, au fost un eșec. Ce-i pasă codrului dacă din el rupi o rămurea, vorba poetului? Dar omului chiar îi pasă dacă-i iei 18 ani. Unii poate nici nu au reușit să atingă această cifră, alții au depășit-o cu 5 și și-au pierdut viața. Cum să nu conteze 18 ani?

Imaginați-vă un personaj inocent ca mine, intrând în toate librăriile capitalei și întrebând de acestă carte. Foarte dornic (personajul) de a citi ce scrie acolo. Rostind rapid cuvintele, pentru că doamnele care vând la librării, nu știu cum se face, dar mai mereu sunt pe grabă, nu au niciodată chef să ridice ochii din fondul de carte pe care îl tot mângâie cu privirea. Se pare că s-au atașat emoțional de el și nu vor să-l vândă. 🙂

Una dintre vânzătoare, însă, m-a privit cu un zâmbet foooooarte larg și atunci am încremenit. Ce i-a venit? Apoi a chicotit ca o adolescentă și nu înțelegeam ce o gâdilă. *Pe Labagiu ăsta l-am avut acum ceva vreme, dar nu mai e.*

În acel moment, am realizat *șmecheria* titlului și mi-a fost jenă că sunt chiar așa de nepricepută la *șmechereze*. Din acest moment, nu cred că mai trebuie să explic ce puteți găsi în carte… – eu am împrumutat-o de la bibliotecă, până la urmă.

Oricum, ideea e că se merge mult pe penibilul anilor – nu comunismului :-), ci adolescenței. Mă întreb dacă există vreun om care să-și amintească despre adolescență ca despre o perioadă a biruințelor. 🙂 A, bine, îmi dau seama că, totuși, s-ar putea să fie astfel de persoane. Dar, cu siguranță, nu se vor apuca să scrie cărți pentru că liniștea și seninătatea din fiecare zi nu prea-ți dau subiecte de dezvoltat în romane. Mda, dacă aveți un exemplu de povestire pașnică despre viață, sugerați-mi-l și mie.

Întrebat fiind dacă ar sugera această carte copiilor – că doar despre ei este vorba, nu? 🙂 (să nu uităm că în ultimul timp specialiștii spun că adolescența se întinde până la 24 de ani – iată de ce mi se pare crimă și pedeapsă să te căsătorești la 19-20 de ani – în câțiva ani vei gândi altfel… ) – autorul a răspuns categoric NU. Este o carte pentru cei care au trecut de vârsta zvârcolelilor adolescenței; poate chiar pentru masochiștii care în loc să uite cât de prostuți erau se reped la imaginile respective (evident, totul impregnat cu multă curiozitate cu privire la sex și un adevărat tratat despre fumat și țigări, de zici că trebuie să-ți dai licența în acest subiect!)

 

Secrete scriitoricești – Monica Ramirez și Oana Arion

În spațiul strâmt, dar plăcut de la subsolul librăriei Mihail Sadoveanu, a avut loc acest seminar – dezbatere, savuros prin faptul că cele două scriitoare s-au purtat ca niște veritabile autoare (adică persoane care scriu pentru public) nu ca niște vedete (care sunt undeva unde nasul oamenilor, oricât de mult s-ar ridica, nu ar ajunge! 🙂 ).

Unul dintre subiecte a fost despre cât de mult spun sau nu adevărul bloggerii de carte. A fost singurul moment în care am luat cuvântul. Eu mă simt liberă să spun despre o carte atunci când vorbesc despre ea pentru că mi-o cumpăr sau o împrumut de la o librărie. Bloggerii care primesc gratuit cărțile de la o editură nu vor spune adevărul despre o carte, care nu le place – pentru că le convine să primească, pentru că – și dacă nu au nevoie personal de acea carte! – o vor da cadou învățătoarei, șefei soțului sau doctorului stomatolog. Sau de 8 Martie, mamei, cu un șnur de mărțișor prins cu o bucățică de *bandă adezivă* – sigur, de mare calitate, de la cine știe ce firmă renumită 🙂 .

Bine, nu văd de ce aș scrie rău despre o carte, dacă nu-mi place – sunt foarte multe pe care le-am început și le-am lăsat deoparte, însă nu m-am repezit la computer să spun despre ele. Dar dacă prezint o carte, atunci știu sigur ce am … în favoarea ei.

Pe de altă parte, culmea!, chiar în acest moment, trec printr-o situație în care nu mi se pare drept ca cei ce fac recenzii să arunce cuvinte mari… Wahington Post Book World scrie: *Te prinde… nu te poți opri din citit din momentul în care Kathryn deschide ușa.*

Am continuat să citesc o carte datorită acestei promisiuni, deși nici până la pagina 200 nu am fost sigură că e genul de roman pentru care să fac pasiune. Nu, deloc. Deși era scris de Anita Shreve, pe care mi-am dorit să o citesc fiindcă alte cărți de-ale ei au avut ecou în inima mea. Dacă cineva cu specializare se uită pe carte și depune o mărturie de acest fel *nu te poți opri din citit*, te simți prost (în adevăratul sens al cuvântului, nu în sensul de *inconfortabil*) pentru că nu ești așa de deștept ca celălalt, cum de nu vezi partea excepțională a lucrurilor, ce e cu tine, de nu te ridici la cultura celor de la Washington Post Book World? *Soția pilotului* este o carte de aproape 300 de pagini din care afli cum soția de aproape 20 de ani a pilotului, datorită morții lui, descoperă că el avea o altă familie, de patru ani jumătate, cu doi copii micuți, în Londra. Am scris intenționat așa de alambicat fraza precedentă 🙂 pentru că așa vrea să pară cartea, pe când ea este absolut simplă. Chiar slabă!

Ei bine, am zis de rău de o carte – nu aș fi amintit-o pe blog, aș fi dat-o deoparte, frustrată că am pierdut cu ea 6 ore. Dar pentru că tot s-a vorbit despre cât de sinceri suntem când împărtășim părerile noastre, am vrut să se vadă cât de rău fac niște păreri ce se vor sincere, dar sunt mai mult pompoase.

Revenind la Monica Ramirez și Oana Arion, a fost o plăcere să le ascult. Mi s-au părut autentice – și da, am reținut ideea de a nu mai privi romanele comerciale ca pe un bau-bau. (Sincer, celebrele cărți motivaționale, după care se dau în vânt toți tinerii, sunt comerciale! Și psihologia explicată maselor este tot comercială! Chiar și medicina, tehnica și  🙂 Și literatura poate fi acceptată așa, fără a fi judecată că este așa 🙂 !!! )

Să nu uit că tocmai citesc noua carte despre scriere a Monicăi, despre cum se poate realiza un roman de succes! (e un cadou de la Marina.)

La un nou anunț al Librex Publishing despre un nou seminar ar merita să fiți prezenți! Veți fi fericiți să vedeți două autoare din România, frumoase, vesele și inteligente. Așa cum v-ați dori, poate, să fiți și voi – deci merită să mergeți să vă priviți în oglindă! 🙂 🙂

Despre vise destrămate. Sau împlinite altfel

Ilustrație realizată de Ana-Maria Gălețeanu

Aș vrea să fiu un val de mare, îi zice Vulpis prietenei lui Jderița și ea îl privește uimită.

• Știi că nu se poate, nu?
• De ce? se miră Vulpis, uimit că Jderița nu îl încurajează, așa cum face ea de obicei.
• Pentru că noi suntem animale, nu apă…
• Aș vrea să fiu ca pământul acesta, de aici, clipește des Vulpis, arătând spre niște bulgări de lut albăstrui pe care furnicile îi pierduseră pe drum, pe când ridicaseră furnicarul.
• Glumești, nu? îl întreabă Jderița.
• Deloc.
• Știi că asta nu se poate.
• De ce?
• Pentru că noi suntem din carne și oase. Și blană, da, și blană, își amintește Jderița. Nu suntem țărână!
• Aș vrea să fiu ca cerul de acolo, indică Vulpis un colț senin de cer, a cărui culoare Jderița o admiră îndelung, apoi îi spune:
• Știi că nu se poate…
• Nu știu, dar bine că suntem prieteni, pentru a-mi explica tu.
• Păi, da, noi nu suntem aer. Doar folosim aerul. Și vezi, eu sunt maro, iar tu ești roșcat. De unde atât albastru deschis, ca cerul?
• Aș vrea să fiu o stea, rostește la sfârșitul zilei Vulpis, pe când stelele începuseră să apară și sclipirea lor îl fascina.
• Și mie îmi plac stelele, mărturisește Jderița.
• Stea aș putea să fiu vreodată?
• Știi că nu se poate! Stelele nu mănâncă, iar tu alergi după mâncare toată ziua…
• Cred că le-ar fi și rușine stelelor să știe că unul care ronțăie șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe și iepuri își dorește să fie ca ele, se întristează Vulpis.
• Ei, nici chiar așa, îl contrazice Jderița. Oricum, ești mai tare decât ele: tu detectezi prada chiar și fără să o vezi, după miros sau după sunet, și nici măcar nu te străduiești să o alergi. Doar sari asupra ei, cu labele din față. Ca pisicile, e drept. Dar e ceva ce stelele nu pot face.
• Chiar! Am și eu calitățile mele, se consolează Vulpis, dând din cap cu speranța că e totuși bine să fii și vulpe.

Pentru seară, cei doi prieteni se despart.

• Ne vedem mâine! promite Jderița. Dar puțin mai târziu, poate chiar după prânz.
• Ai ceva treabă? se interesează Vulpis. Te pot ajuta?
• Nu, îi zâmbește Jderița. Adică, da, am treabă, revine ea cu răspunsul, dar nu, nu mă poți ajuta. Știi că sunt lucruri care nu se pot face și lucruri pe care le pot face doar anumite persoane.

Vulpis murmură ceva, dar Jderița nu mai aude cuvintele lui. E deja departe, poate chiar acasă și scotocește în dulapul unde se aflau ghemele de lână ale bunicii. Ia de acolo tot ce găsește în nuanțe de albastru și tricotează pentru prietenul ei valuri de mare, bulgări de pământ, linia cerului și stele. N-a închis niciun ochi toată noaptea. Când se luminează, Jderița doarme puțin, apoi se trezește pentru a termina o mânecă și gulerul, care mai rămăseseră de realizat. Coase totul într-un pulovăr pe care i-l oferă lui Vulpis când, la ora stabilită, dă ochii cu el.

• Unele lucruri nu vom fi niciodată, dar tot ne putem bucura de ele, chicotește ea, când vede cât de frumos arată prietenul ei îmbrăcat cu pulovărul pe care i l-a dăruit.

Vulpis se cam supărase ieri pe Jderiță când îl tot atenționa ce nu poate face, dar azi a descoperit că tot ceea ce-și dorise el – ea împlinise, pentru el. Și nu putea decât să-i mulțumească și să se gândească la o surpriză pe care să i-o facă și el, în curând.

 

Ziua Mondială a Scriitorului

Mă uit uneori pe FB la activitatea nepotului meu. Cum construiește el Lego. De mic a avut cele mai simple modele, acum are cele mai sofisticate sisteme de dus la capăt. Îl urmăresc și văd cât de fericit este în lumea lui. Apoi îmi dau seama că încerc, studiindu-l pe el, să înțeleg lumea fiecărui om din jur – și lumea mea. Pentru că și cei care scriu o fac pentru a intra în lumea lor, nu pentru altceva. E ca și când afară ar fi frig și ți-ai căuta mănușă și-ai strecura degetele în cele cinci locuri speciale. Sau ca atunci când, pe caniculă, te apuci să bei ceva rece – acum depinde de tine dacă ești înțelept și bei apă sau ești pofticios și iei suc (prima, te astâmpără, celălalt, te determină să iei și mai mult – iar zahărul nu e totdeauna prietenul nostru! 🙂 ).

La Summitul Social Media din 28 februarie 2018, am aflat că există 200.000 de bloguri în România, dintre care doar 7.500 active. Trecem peste faptul că scriitorii în vârstă din țara noastră nu au tendința de a publica pe blog. Ajungem la ideea că acest loc este pentru cei cărora le place să scrie, și, chiar dacă au vârste înaintate, nu sunt scriitori de profesie. Asta înseamnă că cel puțin 200.000 de persoane dintre noi au simțit că ar avea ceva de spus. Unii au vrut să o facă imediat și de aceea au deschis un blog. Alții au realizat că nu vor găsi niciodată o filieră de publicare și de aceea s-au bucurat că măcar prin intermediul internetului ar putea fi citiți vreodată.

Apoi, din 200.000, socotiți voi câți, s-au retras. A, sigur că pot scrie pe hârtii sau pe computer… Cred că un vreo 18 luni și blogul meu a fost inactiv, dar asta nu a însemnat că eu nu am scris – dimpotrivă, am și publicat. Însă unii se retrag pentru că își dau seama că instinctul de a scrie a fost pe moment, au avut ceva de zis, dar după ce s-a terminat tot acel bagaj nu mai există nimic de lăsat în scris…

Și eu mă gândesc în fiecare zi că acelea vor fi ultimele povești scrise. Așa de intensă este munca și atât de mult aștern pe computer încât mă tem puțin – să știi că mâine n-am ce să mai zic… Pentru unii dintre noi nici nu contează dacă nu mai au ce zice – asta e, un simplu blog închis, o chestie care nu are relevanță decât la statistici. Pentru mine, însă, ar fi o problemă – nu numai pentru că din asta trăiesc, din creativitate, ci și pentru că, dacă nu scriu, simt că mă pierd într-un canal din care nu mai am ieșire.

… Și vine a doua zi, mă așez la scris, ideile curg, apoi se materializează și în înregistrare… 🙂 Spaima e mare, pentru ca realitatea să vină ulterior – eliberatoare. Ce bine că am mai avut inspirație și azi.

Despre Anita Shreve afirmă specialiștii că este unul dintre cei mai buni autori ai timpului său. Citind Nuntă în decembrie, am descoperit un personaj de-al ei, Agnes, care se apucă de scris, după ce doar a predat despre scriitori. După ce petrece toată noaptea vorbind despre întâmplări zguduitoare pe care le inventează ea după o știre din istoria Canadei, (m-a năucit pur și simplu modul în care a putut să redea situația de atunci, eu considerând că nu va putea scoate nimic din acea situație, iar ea conducându-mă în acel port pentru a-i vedea pe toți cei care au orbit din cauza exploziei navei încărcate cu muniție!) Agnes *își încrucișă brațele pe piept. Așadar, Louise (eroina ei) orbise. Păi, așa trebuia, nu? Agnes știa că în mai puțin timp decât i-ar fi luat să scrie o propoziție, ar fi putut-o face sănătoasă, i-ar fi putut reda vederea. Dar Agnes nu prea voia asta. Realitatea exploziei fusese cu siguranță mult mai crudă decât Agnes își putea imagina, cu toată bibliografia pe care o citise. De exemplu, Innes ar fi putut-o făsi foarte ușor pe Louise cu cioburi de sticlă înfipte în ochi. Ar fi operat-o în condițiile acestea? Ciudată satisfacția pe care i-o dădea faptul că o făcuse pe Louise oarbă pe viață. Imensă și satisfacția de a putea scrie povestea lui Innes Finch.*

În cercul nostru de scriere, NaNoWriMo, am o prietenă care spune că-i e foarte greu să nu-și omoare eroii. Ai mei sunt reprezentați de verbul a învăța: ori predau o lecție, pe care au primit-o și ei, la un moment dat, ori își însușesc un sentiment, o idee, ca niște adevărați eroi dintr-o întâmplare care merită cunoscută de toți pentru simplul fapt că e amuzantă și înțeleaptă. Fiecare dintre noi, cei care scriem, am putea să ne definim scrisul printr-o frază, o propoziție sau un cuvânt. Am putea. Sau fugim de toate acestea pentru că ni se par îngrozitoare, dintr-un motiv simplu: avem prea multe de zis și nu știm cum să le abordăm. Ne vin toate în minte, copleșitoare, și nu le facem față. Ne lăsăm păgubași.

Poate de aceea e nevoie de momente de acest fel, ca NaNo, când ești dedicat unui proiect de scriere și știi că trebuie să o faci pe bucăți, realizezi un program special de scriere, te ții din scurt și mai ai și prieteni care fac același lucru, care te trag de mânecă dacă te lași pe tânjeală sau alături de care vrei să mergi, când îi vezi ce repede le aleargă pixul pe hârtie…

Mi-ar fi plăcut, recunosc, să fiu doctor, să fac bine 40.000 de oameni într-o viață. Ar fi cu sens o astfel de viață. Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară și să văd cum copiii își găsesc un rost în viață datorită impactului pe care îl are răbdarea mea asupra lor. Mi-ar fi plăcut să fiu vatman pe tramvaiul 41, care este cel mai plin tramvai din București și vine cel mai des – aș fi făcut bine celor care stau în ger și pot urca la căldură, aș fi prilejuit întâlnirea oamenilor între ei, ducându-i de la unul la altul…

Asta este… pot să fiu doar scriitoare… 🙂

Cei care aveți copii, poate v-au enervat vreodată greșind cutremurător. Și le-ați aruncat în față: *Eu te-am făcut și tu te porți așa cu mine.* Iar ei v-au replicat: *Nu te-am pus eu să mă faci!* A, și voi ați spus la fel părinților când v-au reproșat asta? 🙂 Eu, oricum, recunosc: am făcut-o! 🙂

Asta e realitatea: nici noi nu am vrut neapărat să-i facem AșA pe copiii noștri, nici noi nu am vrut să fim AșA… Totul este un dat pe care trebuie să-l purtăm și, dacă știm să ne descurcăm cu ceea ce avem, suntem fericiți. Dacă nu, vai de noi 🙂 🙂 🙂 !!!

Sunt scriitoare, indiferent că sunt mulțumită cu atât sau că nu le place unora ce citesc atunci când deschid cărțile mele. Sunt scriitoare – e singurul mod în care pot să exist! 🙂

 

Cum se citește o carte? (1)

Da, știu, este o întrebare prostească. Dar m-am confruntat cu ea de-a lungul timpului. Nu numai din exterior (*Cum să-l conving pe fiul meu să citească?* sau *Nu înțeleg de ce am eu nevoie de cartea asta care le place tuturor!*), ci și din interior. Deseori mă suprind ducând o luptă intensă cu mine să nu tratez literatura ca pe un articol de specialitate.

Când pregătesc întrebări pentru un invitat sau când realizez un discurs pe care trebuie să-l susțin, nu mai procedez ca cei ce realizează statistici și sondaje. Nu mai văd fiecare stadiu, nu intru în amănuntele procesului care-i duce pe specialiști la o concluzie. Am în fața mea o lucrare de mari dimensiuni, mă uit la premise și la concluzii, sar peste tot ceea ce a însemnat activitatea depusă de cercetători. Sau când citești dintr-o carte căutând un anumit subiect printre cele 15 pe care le are în studiu, normal că te rezumi la capitolul necesar – revii asupra ei data viitoare, când abordezi o altă tematică, dar în niciun caz nu ești fascinat de cartea aceea, ci ești dornic să-ți termini munca pentru care ai pornit să te documentezi.

Noi, cei mari, suntem dornici să terminăm odată proiectul pe care îl avem de făcut și adunăm rezultate din mai multe cărți, iar cei mici nu au nicio idee despre frumusețea unei lumi pe care ar putea-o descoperi dacă s-ar lăsa purtați pe aripile lecturii.

De câte ori iau un roman în mână, lupt cu imboldul – ok, mă uit la ultima pagină și știu ce s-a întâmplat cu ăștia,

că nu am deloc răbdare…

că am atâtea de citit… (adică tot de început și de privit la final, da? 🙂 🙂 )

că pot pune pariu că se petrece asta și că se sfârșește așa…

De câte ori îmi place o carte, pot fi senină și să o savurez, dar și atunci există imboldul de a mă duce la final, să știu care anume este rezolvarea… Nu de altceva, dar să nu mă implic prea mult, nu de altceva, dar sunt foarte curioasă dacă am aceleași idei ca scriitorul sau … De câte ori întâlnesc un pasaj care parcă îmi dă dezlegare să sar peste el – descrieri sau discuții între personaje de care nu-mi prea place! – mâna începe să alunece spre următoarele 5 pagini, dar mintea mă readuce pe drumul cel bun:

• citești ceva pentru a cunoaște ce vrea să spună autorul, nu pentru a pierde amănunte
• citești ceva pentru a pătrunde în lumea și starea pe care el le descrie, nu pentru a rămâne cu vechile tale idei
• citești ceva pentru a te relaxa și a fi într-un alt unghi al situației, nu pentru a sta tot în colțul tău și a analiza lucrurile după cum crezi tu că sunt
• citești ceva pentru a construi un univers de care habar n-ai, dar pe care mintea ta îl poate reconstitui
• citești ceva despre ceva în care n-ai mai fost, chiar dacă ai trecut prin așa ceva – toți avem amprente și suntem 7 miliarde; unele pot semăna, dar identice, nu sunt…
• citești ceva pentru a alătura bucățele de locuri și de sentimente și pentru a simți că trăiești nu numai o viață – pe cea a personajului principal, ci toate viețile posibile (de la personajul negativ până la cel mai neînsemnat din derularea evenimentelor)
• citești ceva pentru că vrei să intri într-un univers cu totul nou, nu pentru că vrei să-l populezi pe cel vechi și răsștiut 🙂 🙂 cu frânturi din ceea ce mai prinzi pe ici, pe colo
• citești ceva pentru că tu însuți ai putea să te transformi în ceea ce descoperi acolo, nu pentru a rămâne la prejudecățile tale…

… E o mare victorie – când reușesc să citesc – și pentru mine, care iubesc să citesc! Îmi imaginez cât de dificil este pentru cei care chiar nu au chef să facă lucrul acesta…

Fluturi striviți – M. Anjelais

De câte ori vedeam la televizor știri despre femei care își abandonează copiii la gunoi, spuneam: *De ce li se dă voie oamenilor să aibă copii fără să urmeze o școală de părintologie?* Normal că, dacă mergeam pe firul logic, ajungeam la o altă întrebare: *De ce sunt lăsați să se căsătorească oameni care nu au nimic în comun?* (Bine, privit din exterior, ți se pare că nu ar trebui să fie alăturați doi oameni; uneori, ai dreptate și ei divorțează, alteori, ei rămân împreună, dar nu neapărat pentru că s-ar potrivi, ci din orice alte considerente sau poate totuși că, deși nu sunt potriviți, găsesc un punct în care să se întâlnească și reușesc să învingă prostia unirii inițiale!)

Există puține licee care să pregătească elevii pentru viață, având manuale de *Pregătire premaritală*. Puține? Poate le numeri pe degetele de la o mână! Asta înseamnă foarte puține. Dacă nu faci parte dintre cei care le urmează cursurile, sigur ai nevoie să citești cartea Fluturi striviți. Pentru că, dacă nu vei reuși să înveți ce să faci, măcar vei înțelege, pe o scală tulburător de înaltă a emoțiilor, cum să ieși din capcanele prejudecăților, obsesiilor, disprețului de sine, neputințelor personale…

Aș recomanda oricărei fete care are impresia că e chemată să aibă grijă de un individ *nițel dus* să pună mâna pe această carte și să o răsfoiască. Poate nu are curaj să vorbească părinților despre ce gândește, dar cartea îi va deschide ochii. Aș spune oricărui băiat care se taie de zor pentru că e refuzat de fete – această carte îți va explica de ce uneori e mai bine să te țină la distanță acele fete. Poate ești protejat prin asta și nu pierzi nimic.

Unul din 25 de oameni este sociopat, spun datele specialiștilor. Adică nu numai că nu exteriorizează nimic, dar nici nu simte nimic: nici durere personală, nici durerea celorlalți. Nu poate înțelege sentimente și nevoi. Tot ceea ce contează este propria-i persoană. Care oricum trebuie tratată ca o zeitate, indiferent de cât de aiurea se poartă sau cât de puțin vorbește. Deși lider excelent, apreciat de cei mari ca unul care sigur va realiza ceva măreț, cel care este totuși puternic, înspăimântător și pretențios, cel care vrea să-i faci mereu pe plac, cel care minte pentru ca să iasă el mereu basma curată nu este de dorit în viața omului care vrea să fie fericit – chiar nu trebuie neapărat să ne cadențăm pasul după un astfel de om.

Aceste lucruri pot fi simțite, însă nu verbalizate, când ești mic. Poți avea chiar spre vârsta majoratului și să nu le poți administra…

*Toată lumea iubea ochii lui Cadence, oamenii spuneau mereu cât de frumoși și de ciudați erau. Cât de extraordinari. Dar câteodată mă gândeam că banalitatea era mai bună. A fost pentru prima dată în viața mea când mi-am dat seama că ceva putea fi atât de ciudat încât să fie stricat, atât de extraordinar încât să fie greșit.* (la 5 ani)

Indiferent cât de fără personalitatea poate părea cineva, tot e mai bună o viață simplă decât o moarte regizată de-un geniu. Pendularea aceasta a copilei care-ar trebui să facă un sacrificiu suprem pentru sclipitorul ei sortit este poate lupta de zi cu zi a unora dintre noi. Acestei zbateri interioare i-a dedicat cartea M. Anjelais: *Tuturor acelora care au ales să trăiască atunci când simțeau că mor…*

Dacă toate aceste lucruri vi se par cunoscute pentru că le încercați pe pielea voastră sau le vedeți desfășurându-se în viața prietenilor, e timpul să citiți Fluturi striviți.