Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s