11 minute – Paulo Coelho

M-am uitat printre cărți și nu știu cum se face dar toate au peste 450 de pagini. Ori că sunt prea vorbăreți autorii, ori că li se spune de la tipar că arborii cer să fie uciși, cert este că încep să apară cărți din ce în ce mai groase. Cititorii mulți, probabil că ar aduce cărți subțiri. Cei puțini au pretenții la material mult. M-am întrebat ce-aș putea citi totuși rapid, adică un 200 de pagini și mi-a sărit în ochi Coelho. Nu am citit-o pentru renumele lui, deci, ci pentru subțirimea cărții 🙂 🙂 🙂 . Motive și motive în acest Univers.

Până la pagina 100 mi s-a părut o carte scrisă de un adolescent; poate pentru că eroina era lipsită de experiență și trebuia să fie redat totul prin filtrul ei necopt. De la pagina 100, cum brazilianca pleacă în Elveția pentru a-și găsi un soț (în mintea ei), pentru prostituție (în planurile celui care-a luat-o), totul mi s-a părut că dă în Disney…

Nu spun că nu mi-a plăcut subiectul cărții – o femeie care-și încearcă norocul și are un jurnal în care-și scrie părerile despre relații și viață! Nu spun că nu am apreciat profunzimea ideilor, ironia mușcătoare și lehamitea plină de înțelepciune (uneori, ai impresia că devii înțelept doar datorită nefericii și disperării, altceva nu poate să-ți aducă această calitate atât de necesară pentru supraviețuire în societate!)! Și susțin sus și tare că e o carte de recomandat adolescentelor care-și imaginează că pot învârti pe degete lumea și că toți le stau la picioare sau tinerilor care au spaimele lor cu privire la capacitățile lor sexuale…

Da, este o carte … educativă, ceea ce mă duce la o întrebare: dacă o ducea la editură un anonim, unul care nu publicase niciodată nimic, ar fi văzut lumina tiparului?

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;11 minute – Paulo Coelho&8221;

  1. O citesc chiar acum.
    Nu, nu ar mai fi văzut-o.
    Societatea tinde să promoveze ceva ce este deja promovat sau care are legătură cu binele celui care promovează. Nu se ține cont de conținut, se ține cont de cine scrie. Ceea ce e păcat. Dar dintotdeauna a fost așa, astfel că încă o dată ni se dovedește că singurul public pentru care trebuie să scrie un scriitor este el însuși.

    • Adevărul este că e o constatare tristă – dinozaurii publică, orice ar debita, ceilalți rămân în umbră… Dar cred că ar trebui să ridicăm capul și să ne ducem și să primim refuzuri peste refuzuri, dar cel puțin să știm că ne-am făcut datoria pe care o avem – față de noi înșine. Când știi că ai talent și ce spune celorlalți, ești obligat să nu mai ții cont de cei ce te îndepărtează de piața literară…
      Nu, nu scriem numai pentru noi – scriem pentru cei ca noi, care au nevoie de experiențele noastre.

    • Mie mi s-a refuzat o carte pe motiv că este educativă și se caută cărți cu vrăjitoare și monștri. Am sărit de fericire – prefer să stau departe de piața de carte și să știu că nu le vâr în cap copiilor prostii care nu-i ajută, decât să fiu pe piață și să le dau speranța neîntemeiată că baghetele magice schimbă durerile emoționale.
      Eu chiar voiam să fac o baie de Coelho, 🙂 având la dispoziție o sumedenie de cărți de-ale lui la care a renunțat o prietenă. Mă mai gândesc. 🙂
      p.s. Avem aceleași gusturi… poate ne și cunoaștem!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s