Trailerul mai mult ascunde ceea ce va veni. Mă așteptam la un thriller care se termină prin eliberare. Nu știam nimic despre istoricul filmului și că de fapt este un film-manifest, un mod prin care cele trei țări care l-au realizat au vrut să lupte prin artă contra Mafiei. Abia la final era dată o explicație – filmul este dedicat lui Giuseppe… (adică personajul principal a existat? Am alergat la net și am căutat să înțeleg despre ce este vorba.)
Filmul are bază reală, doar că este realizat sub forma unei povești de dragoste, pentru ca adevărul să fie și mai dureros, și mai trist. Să fie înfiorător. Pentru niște copii de 13 ani, peste care trec apoi 2 ani, să înfrunte lumea absurdă a adulților – fata pe mama ei elvețiancă fără sentimente și băiatul pe cei care au lucrat alături de tatăl său în Mafie – este un blestem. Care poate fi îndepărtat doar prin vis, prin refugiul în imaginație și în scrisori; prin căutare și capitulare – fata capitulează în două forme (prima dată prin îmbrățișarea apei, apoi doar prin îmbrățișarea apei cu privirea).
Băiatul nu poate face nimic altceva decât să îndure. Filmul nu vorbește despre căutările statului, despre implicarea poliției, despre gesturile părinților – mai ales despre atitudinea tatălui, în situația dată (fost participant la activitățile Mafiei și prins, a semnat un acord prin care trăda ce știa – lucru care i-a împins pe ceilalți la gestul batjocoritor de a-i răpi fiul și a-l ține în pădure ca pe un cățel, timp de mai mult de doi ani, după care l-au ucis și l-au dizolvat în acid).
Realitatea, atât cât poate fi lăsată să se vadă, o redă articolul acesta.
Mă întrebam dacă arta este o formă prin care să lupți cu răul. Până la urmă, fiecare departament al statului ar trebui să-și facă datoria pe care o are și atunci s-ar presupune că răul nu ar triumfa. Dar ori undeva este o fisură, ori – chiar și fără fisură – răul se propagă. Poate tocmai pentru că aceasta este natura lui, de rău! Poate pentru că, și dacă europenii propun erosul ca rezolvare, și dacă americanii propun super-eroii ca eliberatori, nu de aici vine salvarea. Nu dinspre oameni, căci răul e mai presus de ei; e doar pactul unora dintre ei cu distrugerea, iar restul trebuie să îndure consecințele.
După ce vezi un astfel de film, singurul lucru pe care ți-l dorești este să fii cinstit, pentru ca să nu provoci celor din jur rău, prin minciunile tale. Dar uneori ești prins în capcană și atunci îți justifici răul cu faptul că ești la mijloc sau te strâng nevoile cu ușa… Nimic nu merită să te determine să perpetuezi răul. Mai bine rupi totul din start decât să îndure cei din jur repercursiunile faptelor tale – fie ele rele sau venite din remușcare.
P. S. Nu-mi place faptul că am folosit de atât de multe ori cuvântul *rău*, dar am preferat să îl aduc în discuție, o dată pentru totdeauna. Nu mai revin asupra lui și de foarte puține ori apare în textele mele. Tocmai pentru că nu mă las biruită de el.
Despre sufletul meu 