3 – 2 – 1 se spune atunci când cineva stă la start, dar despre Marina Costa nu poți spune că e la început de drum; dimpotrivă, nu numai că a scris romane, le-a și publicat. Așa că îmi permit să număr altfel în ceea ce o privește.
3 – 2.- 3
Primul 3 vine din trei versuri din poezia Mi-am făcut inima stea – publicată în antologia Poeți în arenă – Editura Betta 2018. Acestea mi-au oferit o cheie a cărții de față:
Mi-am făcut inima stea,
să-mi stingă nesfârșitul dor,
însă și stelele sunt duble.
Realitatea este că dorul este nesfârșit și mai este și așternut pe stelele duble (care pot fi propria persoană, în eterna dualitate) sau cele două mari pasiuni ale autoarei (istoria și geografia), despre care poate vorbi în așa fel încât să le transforme în persoane.
2 vine de la cele două care dau numele volumului. Drumuri și doruri – două esențe care se combină armonios. Drumul este făcut pentru că există un dor. Dorul este cel te poartă și pe unde vrei și pe unde nu vrei (și când nu vrei!). Trebuie să te obișnuiești cu ideea că așa i se întâmplă celui ce este un rîu izborât din peștera tristeții.
De cum am deschis cartea am fost gata să pornesc la drum. Versurile Marinei m-au purtat pe unde am fost, pe unde nu am ajuns (Georgia, Albania), pe unde nu a ajuns, dar pe unde și-ar dori să ajungă. Ciudat este faptul că am atins multe dintre destinațiile amintite de ea, însă a trebuit să refac mental drumul, împrejurările – eu nu am fost atât de entuziasmată de ele, pentru că inima mea nu avea dorurile autoarei. Când citesc în ce fel trăiește plină de emoție dorința de a le descoperi mă simt mustrată că nu respect ceea ce pentru mine a fost drum, iar pentru ea ar fi un vis împlinit – un dor.
Mulțumesc celei care m-a făcut să îndrăgesc literatura istorică, atât prin romanele ei cât și prin poezie, amintind versurile dedicate țării noastre despre care noi învățam în școala generală că este ca un buchet de flori pus într-o vază….
La un veac, buchetul este frumos și așa cum ne-am obișnuit cu el, mult mai sărac decât odinioară. Florile lipsă ne dor. Într-o lume ideală, din ele s-ar putea împleti
un pod între inimi.
Alba iulia, Hășmașul, Dunărea, Avram iancu, Ierusalm, Marea egee, Pireu , Peloponez, fata din Atena, vizirul Ibrahim și raiaua turcească (Brăila) – sunt elemente cărora nu le-aș fi dedicat poezii, dar pe care le pot accepta acum în poezie pentru că le înțeleg prin ochii unui om sensibil.
Mulțumesc poetei-profesor Marina Costa care m-a învățat pur și simplu să iubesc istoria, deși eu am fost mereu certată cu ea, tocmai pentru că nu-i cunoșteam frumusețea, pe care Marina o intuiește și o împrăștie în așa fel încât să o simtă toți. Pe de altă parte, aș dori să-i mulțumesc femeii sensibile și culte Marina Costa care mi-a arătat că nu sunt singură pe lume atunci când simt ceea ce ea simte… Și sunt convinsă că oricine poate subscrie la această idee.
*Sunt fericita moștenitoare
a mai multor povești de familie
din tot atâtea neamuri.
Poate voi reuși să le aștern pe hârtie înainte de a se pierde.*
Deși sunt tentată să redau mai multe gânduri dintre cele care m-au înfiorat în cea de-a doua parte a cărții, rațiunea îmi spune că e bine ca fiecare dintre noi să descopere singur aceste doruri, doar cu poeziile respective în față, în așa fel încât Floarea patimii să aducă Eclipsa de Cavaler negru în viața personală.
Voi mai remarca doar Atitudinea curajoasă simbolică *Mă tem de viață mai mult decât de moarte. Moartea este liniște și pace, finalul suferințelor.* Totuși soluția (și știu ce vorbesc, pentru că fiecare dintre noi ajunge la astfel de resemnări, datorită evenimentelor neașteptate din viața sa) se ridică triumfător – tot ca un dor…
Mă tem de viață
dar știu că trebuie luată în piept și nu există alt drum
decât drept înainte, înfruntându-mi teama
până dispare,
într-un fel sau altul…
Ultimul trei din 3 – 2 – 3 – Trei ultime aspecte aș dori să subliniez din Doruri – se pare că am fost foarte marcată de acest capitol, poate tocmai pentru că pe primul îl procesez, încercând să-l integrez în viața mea, dar pe acest al doilea îl iau la întrebări de multă vreme…
Primul lucru frapant vine din Contorsiunile vieții ele pot fi din ce în ce mai ciudate, ajungând chiar să ia cu ele și viața celorlalți. Mai ales când chiar un fruct este văzut ca o persoană. Cuțitul, în mâinile-mi inocente era gata să comită o crimă, înecând masa în sângele ei. Am înțeles mai bine basmul când rodia mi-a dăruit sucul ei în mâini dibace
și mia de sâmburi – copii.
Pe cel de-al doilea aspect al dorurilor l-ar înțelege cu siguranță și copiii căci da, este vorba despre balauri, iar la acest capitol sunt și ei specialiști. Balaurii Marinei apar de peste tot, dar o concluzie clară este, așa, ca în poveștile și legendele lumii pe care o iubește atât de mult poeta, că întotdeauna balaurii vor fi învinși. Cu atât mai mult cel al singurătății…
Pe drumul vieții apare un balaur
născut din minți răuvoitoare.
Are o sută de guri, și una
mă va înghiți.
De mine depinde
cum mă duelez cu el.
În fine, ultimul aspect al Dorurilor este dat de elementele naturii. Redau din poeziile pe care le veți descoperi citind cartea:
*Oare-mi va smulge vântul ultima speranță?*
*Am simțit că mă învolt ca o roză,
că strălucesc precum un licurici.*
*Suferința mi se părea bucurie nesperată, apoi mi-au apărut primii spini.
Eram trandafir cu-adevărat.*
*În cochilia groazei, inima mi se macină.*
*Pescărușul sufletului meu
țipă tare, sufocat
de colivia invizibilă, din sticlă
a cărei prizonieră sunt.*
Nu știu cum, la finalul volumului consistent de versuri mi-a venit un gând. Că Marina de fapt a vrut să câștige un pariu și acesta sună cam așa – Fiecare dintre noi poate fi un drum pe care să-l străbată ceilalți și un dor al altora.
Și zâmbind, pot încheia cu asigurarea că, pe lângă toate meseriile și talentele pe care le are, Marina Costa este și meteorolog. Ne amenință ANMH cu un val de aer polar în zilele următoare… Nici acest lucru nu este nou pentru Marina, ea știa de când s-a apucat de editarea cărții că va fi o poezie-profeție foarte potrivită pentru această perioadă
Ploaia plânge afară, inima plânge înăuntru… Prima toamnă pe care o urăsc și o regret. M-aș face pescăruș, m-aș înălța în zbor. Multe doruri mă rod.
Afară bate vântul,
speranțele se spulberă înăuntru.
Aș vrea să fiu un nor pribeag plutind pe aripi de vânt înspre locurile de care mi-e dor, înspre meleagurile ce nu le-am putut revedea.
De ce îmi sporești durerea prin scrisorile nescrise?
Știi cât aș vrea să fiu lângă tine și nimeni alta nu-mi poate povesti ce doresc să aflu.
Drumuri și doruri – Marina Costa
Nimic altceva decât 3 – 2- 3… 🙂
Despre sufletul meu 