De ce să participi la o asemenea întâlnire?
Amănunte puteți găsi aici atât în ce privește invitații, cât și cum ați putea să participați, în sală sau urmărind evenimentul live…
Evenimentul de pe Facebook vă ține la curent cu noutățile.
Haideți să ne vedem la început de decembrie!
Știu că nu vorbiți cu oricine despre moarte. De fapt, cei superstițioși nu amintesc despre ea de teamă că o cheamă, iar cei ce sunt împăcați cu ea nu vor să-i mai dea nicio secundă – îi vor da destul când va sosi ceasul. Totuși, moartea este parte din viața noastră – așa zic cei mai mulți și eu mă mir de ciudățenia unei asemenea afirmații. Poți spune că moartea încheie viața, că moartea e clipa care întrerupe existența, dar că moartea face parte din viață… Cum să facă parte dacă moartea înseamnă să nu respiri, respirația fiind principala demonstrație că exiști? Ei, în fine, oamenii aruncă vorbe poetice despre moarte, dar când stau față în față cu ideea că s-ar putea să se apropie de ea intră în depresie, trăiesc traume sau au crize. Pentru cei care au întrebări cu privire la moarte, Irvin Yalom a scris cartea Privind soarele în față, în care a vorbit despre terapia pe care a folosit-o cu cei ce au venit în cabinetul său și i-au spus că sunt obsedați de *trecerea dincolo*, de neființă.
Moartea este umbra de care nu ne putem despărți. Teama de moarte crește și descrește, în funcție de anumite împrejurări ale vieții. Pentru că nu avem experiența personală a morții și apoi să putem să ne contemplăm propria neființă suntem în necunoștință și ne temem. Conștientizarea morții poate avea rol de experiență revelatoare, de catalizator util pentru schimbări importante. Răspunsul cel mai întâlnit la întrebarea – ce anume te deranjează la ideea morții – este *lucrurile pe care nu le-am făcut*. După aceea, în ordine, alte frustrări: că nu ai făcut parte dintre populari, că nu ești dintr-un grup interesant sau nu conduci un astfel de grup, că nu trăiești sentimentul de apartenență față de cineva, lipsa unui prieten bun, nu te simți acasă în lumea asta, dar nici nu vrei să o părăsești, nu te regăsești în nimic din ceea ce e în jur, nu-ți cunoști identitatea – de unde vii, cine ești și ce ar trebui să faci, ce se așteaptă de la tine.
Eu nu sunt expert în aceste lucruri și totuși le citesc. Faptul că pot să vă spun pe scurt unele idei din carte nu înseamnă că nu mai are rost să o citiți. Mie ea mi se pare un dar pe care ni-l facem pentru a ne împăca permanent cu ideea că în fiecare zi facem un pas spre marte.
Poate că eu văd anumite soluții din această carte, dar poate dv ați vedea altele. De aceea vă invit să o citiți, dar nu mă pot abține să nu amintesc și unele idei:
1. o mamă și-a calmat fata care era disperată din cauza ideii de moarte folosind două idei: mai ai o viață lungă în față (era adolescentă, deci, da, avea mai mult timp în față, teoretic, decât înapoi) și când o să fii bătrână, vei fi împăcată cu ideea morții, vei fi bolnavă și nu vei mai respinge dispariția (lucru pe care nu-l susțin cei în vârstă, dar mai avea destul tânăra până atunci și oricum la vârsta ei nu vorbea cu cei de 90 de ani ca să vadă cât de mult o mințea mama!)
2. În timpul atacurilor de panică, urmăriți-vă visele din timpul nopții și gândurile ce vă trec prin minte. Ele s-ar putea să vă deslușească viitorul, dar în același timp fiți cât se poate de implicați în prezent pentru că nu puteți să vă ascundeți, să vă refugiați, să stați invizibili – întrebările vă vor găsi.
3. Sperăm că avem ceva proiecte de nemurire – faraonii ridicau monumente sau temple, ucideau slugile ca să le ia cu ei, își strângeau în mormânt tot ce au, în vreme ce părinții de azi speră să se împlinească prin copii; dar cum mumiile nu sunt exemple de viață, că nu mai curge nimic prin venele lor, nici copiii noștri nu sunt destul de puternici pentru a purta această sarcină – să ne ducă numele mai departe.
4. Ca să simți că trăiești cu adevărat și să nu regreți trecerea vieții, trebuie să fii atent ce alegi în viață – exact ceea ce vrei și ceea ce îți este important pentru tot restul vieții și trebuie să ai disponibilitatea de a-ți asuma riscuri.
5. Ca să poți să ai bucuria vieții, trebuie să lupți pentru ea. Perfecționismul este unul dintre cei ce mănâncă timpul vieții, de aceea întâlnim poezia celebră: Mai bine, foarte bine, să nu lași niciodată/ până când binele nu-l faci mai bine și binele foarte bine. (până când toate vor ajunge foarte bine barba îți va crește de un km și vei primi palma de la Doamna cu Coasa… Mai bine bucură-te de ceea ce poți face, în așa fel încât să nu-ți fie rușine și mergi la următorul lucru pe care ți l-ai dori.)
6. Epicur merge pe trei direcții – despre acestea trebuie neapărat să citiți: mortalitatea sufletului, nimicnicia absolută a morții și argumentul simetric. Vă las bucuria de a vi le însuși singuri.
7. Transmiterea prin reverberație înseamnă să fii o piatră care formează un cerc în apa în care cade și cercul respectiv se va uni cu altul și cu altul… Prin atingere de ceilalți, de viețile lor sau de inima lor, vom reuși să rămânem în mintea lor și ne vom pune amprenta pe ceea ce vor face ei mai bine.
8. Un *joc* al vieții este următorul – dacă ar fi să retrăiești aceeași viață ca cea trăită până acum, care sunt regretele legate de ea? Ce faci acum pentru ca peste un an să nu mai ai această teamă?
9. Devino ceea ce ești căci ceea ce nu ne omoară ne întărește.
10. Unii refuză împrumutul vieții ca să nu plătească tribul.
11. Depășirea terorii morții se poate face prin relaționare. Noi avem două feluri de singurătate – cea cotidiană și cea existențială. Dacă în cea cotidiană mai putem invita pe cineva sau cineva îndrăznește să spargă zidul ciudat ridicat de noi, în cea existențială, murim singuri, nu putem avea pe nimeni alături.
12. Argumente pentru a nu te teme de moarte: după ce închizi ochii definitiv ești acolo unde erai când încă nu te născusei. Îți amintești unde te aflai? Nu! Așa este și cu moartea. Există un spațiu pe care nu-l cunoaștem noi oamenii în care ajungem și acolo, ei bine, acolo nu știm că ratăm lucruri importante, nu știm că celor dragi le este greu și nici nu ne chinuim emoțional pentru că nu putem interveni pentru a-i ajuta.
13. Importante în viață sunt puterea empatiei, a prezenței, dezvăluirea de sine în fața oamenilor, să transformăm undele noastre în fapte de influență, în acțiune, faptele bune, recunoștința, propria înțelepciune, valoarea regretului, relaționarea cu ceilalți, confruntarea cu realitatea; Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pivnița ta.
14. Irvin nu are nicio relația cu Dumnezeu, nu se raportează la o forță divină. Este umanist și tot ceea ce contează pe el este ceea ce i se întâmplă omului acum, nu îi mai pasă de sufletul după moarte. Aceasta pentru că este foarte citit și știe că după moarte nu există suflet; ideea a fost inventată de Platon, el a răspândit-o, așa că nu are nimic nici iudaic, nici creștin… Personal, sunt de acord cu el, deși cred în Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu a lăsat omului suflet după moarte, omul în moarte nu face altceva decât doarme, este ca într-un somn. Nu aude ce zic ceilalți, nu e conștient de lacrimile celorlalți. Se va trezi la revenirea Fiului Divin – așa cum spune Crezul Creștin – când va să vie să judece vii și morții. Deci nu mă tem că sufletul meu va fi călător și nefericit, nici de ideea că aș putea să-mi observ oamenii iubiți degradându-se sau depravându-se, nici pentru că m-aș transforma în făpturi imateriale despre care le place cu atâta insistență să scrie oamenilor în ultimul timp – fantome, vampiri, strigoi.
15. Ultimele gânduri:
Când am văzut Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, am avut o ezitare. Am vrut să refuz pe cea care mi-o împrumuta pentru a o citi, dintr-un motiv care poate părea jenant – prea voluminoasă. Am parcurs cărți cu mult mai multe pagini, dar în acel moment nu aveam timp pentru așa ceva, în plus să iau totul la disecat: un asemenea titlu lung, nu pare o mină de aur, deci nu e iscat de o minte luminată, un titlu cu bunica subiect nu e ceea ce caut eu zilele acestea, sinonimele a zice și a spune nu m-au convins, iar părerile de rău ale unei persoane de care eu nu am avut parte în viață chiar nu reprezentau o prioritate pentru mine… A fost destul,însă, ca cea care mi-a înmânat-o să adauge: E scrisă de cel care l-a scris pe Ove… pentru ca mâna mea să se întindă cu fermitate și să fiu decisă să o citesc.
Recunosc: am curiozitățile mele cu privire la anumite culturi. Și cultura scandinavă este una dintre ele. Când spun cultură nu mă refer la manifestările lor în cele șapte arte, ci la societate în general, la comportamentul oamenilor (al celor născuți și crescuți acolo, nu al emigranților). Am privit serialele Welcome to Sweden, BonusFamiljen și Rita cu o curiozitate de copil mic, așa cum am citit și Bunica. Și, în vreme ce unele dintre personaje păreau absolut absente, iar altele mult prea incisive, mi s-a format harta concretă a vieții de acolo: dezvoltare datorită principiilor bine articulate, ofilire umană din fragedă pruncie datorită alegerilor pe care le fac, fără să se gândească la consecințe.
Să revin acum la Bunica lui Fredrik Backman: este o carte despre diferite generații de copii și despre realitatea că rămânem copii chiar și la 80 de ani. Dacă mai era nevoie să ni se amintească lucrul acesta, Fredrik B a vrut să fim serviți: luați, dragii mei, crâmpeie de întâmplări prin care să vă intre bine în cap că, dacă nu vă maturizați, respectând fiecare lucru și făcându-l la vremea lui, vă veți trezi puști, chiar și nonagenari.
O carte în care dialogul te face să râzi este destul de dificil de găsit în zilele noastre. Toți scriitorii s-au pus pe thrillere și horror. Să găsești ceva realist, foarte dur, dar în același timp candid, nu se întâmplă prea des. E ca atunci când ai vrea să se alinieze stelele și binențeles că ele nu o fac.
De ce declar cartea aceasta cartea anului 2019 pentru mine? (dintre cele 75 de romane citite)
Este prima carte în care mă regăsesc în personajul cel mic – fetița familiei divorțate. Din doi, cum erau pe vremuri părinții ei, au devenit patru – fiecare găsindu-și alt partener, mama rămânând gravidă și tatăl crescând copiii actualei soții. Asta da înflorire. Și tu, copil al nimănui, lăsat în urmă de cei ce vor să-și vadă de viață, ce poți să faci altceva decât să analizezi viața prin ochii deștepți ai Wikipediei? Căci la toate fetița căuta răspunsul pe internet și avea o reprezentare a lumii foarte exactă, doar că lucrurile acelea atât de dure explicate în termeni de puiuț mic, la început de drum, par atât de hilare… Maturitatea ei în paralel cu infantilitatea bunicii – care aruncă după polițiști cu rahat și face trăznăi pe care nu și le poate permite un adult – devin savoarea cărții.
Să fie clar – dacă îți dorești să știi cum să crești un copil, pe lângă cărțile de creștere cu blândețe, pe lângă mersul la seminare de parenting, este necesar să citești această carte. Pe undeva pe la final, după ce toți maturii din jurul ei încearcă să facă fapte mărețe și o dau în bară, fetița rostește senină: perfecțiunea nu există… Degeaba se străduiesc toți să o facă să se simtă mai bine, îi vede că sunt slabi și nu vor izbuti nici pe ei să se mulțumească, așa că nu are rost să se mai mintă că o vor încânta vreodată.
Pe de altă parte, Bunica este o carte despre alegeri – de la alegerea partenerului (înainte de a vă căsători, citiți cartea, să fiți siguri că nu ajungeți astfel!) până la alegerea poveștilor pe care le spui nepotului (căci prin fantezia ei bunica încerca să aducă valori în viața nepoatei, chiar dacă ea personal nu reușea să le respecte. Dar măcar îi colora zilele și spera că, prin cea mică, femeile din familia lor vor face un pas înainte. Bunica este o carte despre bullyng, despre acele gesturi disprețuitoare pe care copiii nu au curaj să le spună părinților absenți, despre acele terori cu care trebuie să lupte singuri pentru că părinții se joacă de-a 20 de ani, adică aleg a doua oară, interesați de ei și de sentimentele adolescentine, nu de copilul aflat în preadolescență. Bunica mai este o carte despre deteriorarea relațiilor în timp, din cauza unor gesturi mici. Și o carte despre tipuri diferite de oameni puși la un loc, obligați să trăiască în același spațiu de lucruri pe care ei le cunosc și nu le pot schimba, în vreme ce fetița nu le poate pricepe și nici măcar nu le intuiește. O carte despre minunea corespondenței – câți dintre noi nu ar vrea să primească o scrisoare prin care să i se ceară iertare, o carte polițistă, o carte despre personaje pe care nu ghicești dacă le-a inventat bunica sau au existat în realitate, o carte despre împărății care ai vrea să existe. Nu în ultimul rând este o carte de psihologie – înveți rapid ideea de temperamente și cât de dificil se armonizează ele, o carte despre integrarea persoanelor cu deficiențe, o carte despre împăcarea copilului cu ideea de moarte… Mda, cei care sunt terapeuți și l-au citit cu îndârjire pe Irvin Yalom încercând să descopere cum să-și ajute clienții care încep să capete fobie de … moarte, trebuie să înțeleagă că în această carte de literatură vor găsi mângâiere nu numai pentru cei mari, ci și pentru cei mici – și doar spun acum editurile că tot ceea ce caută este tratarea subiectelor delicate (evident, dintre ele, moartea este cea dintâi).
Bunica a zis să-ți spun că-i pare rău este cea mai cool carte pentru un copil care nu este înțeles de ai lui – va ști acest copil că totuși, dincolo de coperta cărții, la un birou dintr-o cameră de creație, un matur a putut totuși să priceapă zbaterea sa. Și dacă unul a prins adevărul din zbor, s-ar putea să reușească toți până la urmă.
S-ar putea… Cum vom ști că s-a făcut schimbarea?
Omul va spune îmi pare rău, dar nu neapărat pe patul de moarte, ci cu mult înainte, pentru ca relațiile să intre în normal.
Despre sufletul meu 