Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău – Fredrik Backman

Când am văzut Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, am avut o ezitare. Am vrut să refuz pe cea care mi-o împrumuta pentru a o citi, dintr-un motiv care poate părea jenant – prea voluminoasă. Am parcurs cărți cu mult mai multe pagini, dar în acel moment nu aveam timp pentru așa ceva, în plus să iau totul la disecat: un asemenea titlu lung, nu pare o mină de aur, deci nu e iscat de o minte luminată, un titlu cu bunica subiect nu e ceea ce caut eu zilele acestea, sinonimele a zice și a spune nu m-au convins, iar părerile de rău ale unei persoane de care eu nu am avut parte în viață chiar nu reprezentau o prioritate pentru mine… A fost destul,însă, ca cea care mi-a înmânat-o să adauge: E scrisă de cel care l-a scris pe Ove… pentru ca mâna mea să se întindă cu fermitate și să fiu decisă să o citesc.

Recunosc: am curiozitățile mele cu privire la anumite culturi. Și cultura scandinavă este una dintre ele. Când spun cultură nu mă refer la manifestările lor în cele șapte arte, ci la societate în general, la comportamentul oamenilor (al celor născuți și crescuți acolo, nu al emigranților). Am privit serialele Welcome to Sweden, BonusFamiljen și Rita cu o curiozitate de copil mic, așa cum am citit și Bunica. Și, în vreme ce unele dintre personaje păreau absolut absente, iar altele mult prea incisive, mi s-a format harta concretă a vieții de acolo: dezvoltare datorită principiilor bine articulate, ofilire umană din fragedă pruncie datorită alegerilor pe care le fac, fără să se gândească la consecințe.

Să revin acum la Bunica lui Fredrik Backman: este o carte despre diferite generații de copii și despre realitatea că rămânem copii chiar și la 80 de ani. Dacă mai era nevoie să ni se amintească lucrul acesta, Fredrik B a vrut să fim serviți: luați, dragii mei, crâmpeie de întâmplări prin care să vă intre bine în cap că, dacă nu vă maturizați, respectând fiecare lucru și făcându-l la vremea lui, vă veți trezi puști, chiar și nonagenari.

O carte în care dialogul te face să râzi este destul de dificil de găsit în zilele noastre. Toți scriitorii s-au pus pe thrillere și horror. Să găsești ceva realist, foarte dur, dar în același timp candid, nu se întâmplă prea des. E ca atunci când ai vrea să se alinieze stelele și binențeles că ele nu o fac.

De ce declar cartea aceasta cartea anului 2019 pentru mine? (dintre cele 75 de romane citite)

Este prima carte în care mă regăsesc în personajul cel mic – fetița familiei divorțate. Din doi, cum erau pe vremuri părinții ei, au devenit patru – fiecare găsindu-și alt partener, mama rămânând gravidă și tatăl crescând copiii actualei soții. Asta da înflorire. Și tu, copil al nimănui, lăsat în urmă de cei ce vor să-și vadă de viață, ce poți să faci altceva decât să analizezi viața prin ochii deștepți ai Wikipediei? Căci la toate fetița căuta răspunsul pe internet și avea o reprezentare a lumii foarte exactă, doar că lucrurile acelea atât de dure explicate în termeni de puiuț mic, la început de drum, par atât de hilare… Maturitatea ei în paralel cu infantilitatea bunicii – care aruncă după polițiști cu rahat și face trăznăi pe care nu și le poate permite un adult – devin savoarea cărții.

Să fie clar – dacă îți dorești să știi cum să crești un copil, pe lângă cărțile de creștere cu blândețe, pe lângă mersul la seminare de parenting, este necesar să citești această carte. Pe undeva pe la final, după ce toți maturii din jurul ei încearcă să facă fapte mărețe și o dau în bară, fetița rostește senină: perfecțiunea nu există… Degeaba se străduiesc toți să o facă să se simtă mai bine, îi vede că sunt slabi și nu vor izbuti nici pe ei să se mulțumească, așa că nu are rost să se mai mintă că o vor încânta vreodată.

Pe de altă parte, Bunica este o carte despre alegeri – de la alegerea partenerului (înainte de a vă căsători, citiți cartea, să fiți siguri că nu ajungeți astfel!) până la alegerea poveștilor pe care le spui nepotului (căci prin fantezia ei bunica încerca să aducă valori în viața nepoatei, chiar dacă ea personal nu reușea să le respecte. Dar măcar îi colora zilele și spera că, prin cea mică, femeile din familia lor vor face un pas înainte. Bunica este o carte despre bullyng, despre acele gesturi disprețuitoare pe care copiii nu au curaj să le spună părinților absenți, despre acele terori cu care trebuie să lupte singuri pentru că părinții se joacă de-a 20 de ani, adică aleg a doua oară, interesați de ei și de sentimentele adolescentine, nu de copilul aflat în preadolescență. Bunica mai este o carte despre deteriorarea relațiilor în timp, din cauza unor gesturi mici. Și o carte despre tipuri diferite de oameni puși la un loc, obligați să trăiască în același spațiu de lucruri pe care ei le cunosc și nu le pot schimba, în vreme ce fetița nu le poate pricepe și nici măcar nu le intuiește. O carte despre minunea corespondenței – câți dintre noi nu ar vrea să primească o scrisoare prin care să i se ceară iertare, o carte polițistă, o carte despre personaje pe care nu ghicești dacă le-a inventat bunica sau au existat în realitate, o carte despre împărății care ai vrea să existe. Nu în ultimul rând este o carte de psihologie – înveți rapid ideea de temperamente și cât de dificil se armonizează ele, o carte despre integrarea persoanelor cu deficiențe, o carte despre împăcarea copilului cu ideea de moarte… Mda, cei care sunt terapeuți și l-au citit cu îndârjire pe Irvin Yalom încercând să descopere cum să-și ajute clienții care încep să capete fobie de … moarte, trebuie să înțeleagă că în această carte de literatură vor găsi mângâiere nu numai pentru cei mari, ci și pentru cei mici – și doar spun acum editurile că tot ceea ce caută este tratarea subiectelor delicate (evident, dintre ele, moartea este cea dintâi).

Bunica a zis să-ți spun că-i pare rău este cea mai cool carte pentru un copil care nu este înțeles de ai lui – va ști acest copil că totuși, dincolo de coperta cărții, la un birou dintr-o cameră de creație, un matur a putut totuși să priceapă zbaterea sa. Și dacă unul a prins adevărul din zbor, s-ar putea să reușească toți până la urmă.

S-ar putea… Cum vom ști că s-a făcut schimbarea?

Omul va spune îmi pare rău, dar nu neapărat pe patul de moarte, ci cu mult înainte, pentru ca relațiile să intre în normal.

2 gânduri despre &8222;Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău – Fredrik Backman&8221;

  1. Din pacate, multi maturi cred ca detin adevarul absolut, ca au dreptate mai ales cand n-au, si nu le va parea rau niciodata, fiindca nu vor intelege ca au gresit, ca nu sunt perfecti intr-o lume imperfecta care ar trebui sa le ceara lor iertare, dupa parerea lor…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s