Airplain mode

Titlul filmului pe care, în sfârșit, și copiii de 7 ani pot să-l vadă. Pentru că acum se realizează atât de multe filme pentru 12 plus încât greu ai putea să mai strecori un copil alături de tine să vadă ceva. Să ne înțelegem, mă refer la filme despre viața de zi cu zi. Pentru că pe toate celelalte – cu efecte speciale și subiecte ciudate – nu ne mai întrebăm dacă ar fi sau nu bine să le vadă; ni se par evenimente mondene și le vizionăm în gașcă.

Airplain mode este despre o influenceriță 🙂 care reprezintă o casă de modă. Fata este atotștiutoare, din începuturi, pentru ca apoi să ajungă să spună: Aș vrea să mă cunosc. Replica genială, care-i aparține Carolei, șefa casei de modă, este de fapt a tuturor celor care preferă viața superficială celei asumate, responsabile:

Autocunoașterea duce la ură de sine. Eu nici nu mă salut. 

Filmul este un succes de limbă portugheză – cum, nu e american? Poate ieși ceva bun din oricare altă parte a lumii? Mda, cam orice popor (om) poate ajunge la concluzia Carolei

Un mocasin nu e Scarpin.

Acum însă e important să definim cu ce e mai înjositor un mocasin decât un Scarpin, dacă preferi să fii mocasin și ești original în acest fel.

După câteva accidente de mașină pentru că era mai atentă la telefon decât la volan, influencerița noastră ajunge la dezintoxicare, numai că părinții îi oferă acest mare bine printr-un truc. Vor să o învețe lecția originalității printr-o falsitate. Lucru pe care ea nu poate să-l lase netaxat. (M-am întrebat mereu cum de, în loc să mulțumească pentru binele pe care li-l faci, oamenii încep să te judece pentru modul prin care l-ai făcut, dar acesta este un alt subiect!)

 Adevărul învinge întotdeauna.

Este lecția finală a filmului, care este pe cât de colorat pe atât de amuzant. Pentru 90 de minute de bună dispoziție, apelați Airplain mode.

Publicitate

Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt

Am citit Oscar și tanti Roz, cartea lui de succes, pe când nu ieșise pe piața românească, într-o traducere a unei doamne căreia îi murise copilul și considera că, prin acel document, ar putea să ajute copiii care sunt în situația copilului său. Oferea acel material tuturor celor care aveau nevoie de el, pur și simplu, în format doc, pentru că nu avea bani să îl scoată la vreo editură (sau să cumpere dreptul de a distribui cartea). Între timp lucrurile s-au schimbat, Eric-Emmanuel Schmitt are o serie de autor în țara noastră și nu oriunde, nu la orice editură, așa că puteți să vă bucurați de scrierile lui *pe larg*.

Otrava iubirii este un roman despre patru adolescente, așa că ai tinde să îl dai și preadolescenților să-l citească, dar eu aș mai sta puțin pe gânduri. Nu de alta, dar ceea ce citești se poate să-ți fie îndemn, iar eu, dacă aș fi mamă de fată, nu mi-aș dori ca fata mea să treacă prin lucrurile la care se expun aceste eroine. Mai mult, dacă aș fi fetiță aș alege alte cărți, dar pe aceasta aș recomanda-o părinților mei. Serios – este o carte pentru părinți. Cum intră autorul în mintea adolescentelor atât de bine se vede după faptul că-ți vine să-l iei acasă la tine sau nu, să-l faci mic de tot, cât un *chip* și mi l-aș introduce în creier 🙂 pentru ca să-l activez în momentul în care relaționez cu odrasla și n-o înțeleg 🙂 .

Vreau să redau un singur paragraf, cel care m-a cutremurat cel mai mult: *Ar fi trebuit să-i explic mai senină ce părere am. Noi, adolescenții, înțelegem de la adulți că orice sentiment seacă. Mama dă impresia că, de îndată ce o relație se destramă, iubire expiră, că nu rămâne decât o deziluzie cu iz de ură. În schimb, Dad îmi demonstrează că, atunci când moare o pasiune, se naște alta.  Mă autorizează să cred în iubire, chiar dacă iubirea se fracționează sau se metamorfozează. Ce extravaganță divorțul: cel ce pleacă vede mii de calități în ființa care l-a pus pe fugă, pe când cel care refuză despărțirea explică lumii întregi că trăia cu un monstru.*

Verbul *seacă* m-a făcut să mă gândesc la noi, adulții care nu ne dăm seama că poate tocmai de aceea ne urăsc adolescenții – prin robotizarea noastră, prin indiferența noastră față de partener sau față de viață (sau față de orice) le tăiem avântul. Cum au destulă energie să existe și fără exemplul nostru, ei vor lupta să iasă cumva la suprafață, dar noi îi vom pierde de mușterii 🙂 . Ne vor evita pentru că nu le place să vadă cum sorbim toată pofta lor de a trăi, pentru că nu au niciun chef de mutrele noastre plouate și de părerile noastre despre existența *pocită*. Lor li se pare că totul merită apreciat, lucru pe care (culmea!) noi dăm mulți bani ca să facem cursuri și să îl reînvățăm, integrându-l în zilele noastre prin termeni ca zen sau concepte ca *aici și acum* 🙂 🙂 🙂 .

Ocupându-se de teme ca avort, prietenie între persoane care iubesc aceeași persoană, homosexualitate, sinucidere, anorexie, amintitul divorț –  (toate în câteva zeci de pagini) – romanul trage un semnal de alarmă pentru creierul nostru de părinte: știi ce e în creierul copilului tău?

 

Maja Lunde – Istoria albinelor

Ar trebui să existe un proverb care să te învețe *Lasă o noapte să treacă peste cartea citită și apoi vorbește despre ea* sau cel puțin să țin eu cont de această zicere, dacă doar eu o dau în bară cu părerile despre cărți *la cald*.

Romanul Istoria albinelor este interesant construit datorită celor trei perspective – din trei secole diferite, vorbesc experiențele a doi bărbați și o femeie, ale cărora vieți au fost cusute cu ață de polen de către micile făcătoare de miere. Cea care trăiește în anul ce se apropie de 2100, Tao, aduce povestea cea mai tristă, mai luptătoare și învingătoare. Oare nu pentru că e femeie și în zilele noastre femeile trebuie să fie scoase în față? (Mie mi-ar fi plăcut să fi fost toți trei eroii cărții bărbați 🙂 , să fi văzut cum se descurca un bărbat căutându-și copilul – pentru că ceilalți doi nu s-au sinchisit prea mult de ai lor: ori i-a avut în casă și nu le-a apreciat valoarea (William, englezul, 1852), ori nu știa să-l păstreze în casă (George, 2007). Un tată al cărui fiu este dus la 2000 km s-ar strădui la fel ca mama? Se poate să arăți *egalitatea femeii* și scoțând în evidență neputințele bărbatului, limitele emoționale 🙂 . Ori, nu se știe!, vom începe curând să scriem sau să regizăm cărți despre minunații bărbați pentru că prea defilăm doar cu minunatele personaje feminine. 🙂 )

Fiind iubitoare de natură (atașată de fără plastic nu numai în iulie ci tot timpul) și având mulți prieteni care cresc albine *industrial* și corect (însemnând bio), datele despre importanța micuțelor zburătoare nu-mi erau străine – și cred că nimănui care a urmărit aceleași documentare pe care le enumeră la final Lunde, ca făcând parte din documentarea ei. Așa că partea militantă îmi era cunoscută. Mai rămânea partea de poveste, care are și nu are reverberații în inima mea. Poate pentru că William este atât de dependent de părerea altui bărbat și nu o ia în seamă pe micuța care îi oferă nu numai un umăr pe care să plângă, ci și mâinile ca ajutor, gura pentru a-i citi și idei pe care el și le însușește. Poate pentru că George este obsedat de albine și nu poate înțelege că și alții au dreptul la obsesii – a, că nu e vorba despre obsesia albinelor, ce să faci, ghinion… Folosindu-se de perspectiva bărbaților, ori autoarea a făcut tot posibilul să-ți fie nesuferiți, ori ei chiar erau nesuferiți. Concluzia? Mda, scoate o femeie în față, ca să evidențiem că ea rezolvă crizele… 🙂

Sigur, simțiți ironia glumeață.

Dacă e să apreciez pentru ceva cartea, atunci să subliniez modul insistent cu care e scoasă în evidență (într-o societate în care copiii nu prea se mai omoară cu învățatul sau partea practică a muncii – sunt interesați numai de distracție!) educația, adică dezvoltarea personală a celor tineri. Deși dacă e să privim atent – tocmai aceasta duce la marile probleme relaționale din familie 🙂 (nimic nu e bun, după cum se pare 🙂 🙂 ) – Tao vrea să-l învețe pe WW al ei în natură și tocmai acolo dă de bucluc, William își vede fiul care se degradează pe zi ce trece, ignorând învățătura, în vreme ce fata învață degeaba pentru că nu e rostul fetelor să meargă la școală, iar George e furios pentru plăcerea de învățat a fiului său, dorindu-l în ferma familiei.

Un lucru străbate totul de la un capăt la altul – dezvoltarea nu e problemă de voință, ci de pasiune pentru ceva. Căci dacă ai pasiune, indiferent cât de dificilă îți este situația sau cât de multe îți lipsesc, duci la capăt tot (chiar și când încă nu ai început, îți stârnești pofta, cu atât mai mult dacă deja ești pe calea respectivă). Pasiunea pentru familie nu îi reprezintă pe cei doi bărbați, doar pe Tao. Pasiunea pentru competiție este scânteia care arde în inima celor doi bărbați.

Cred că unul dintre cele mai mari paradoxuri enunțate în carte este dat de aducerea în discuție a micului Cupidon, îngerașul cu cap de copil, dar care se ocupă cu lucruri atât de serioase: înmoaie săgețile în miere și țintește inimile oamenilor. În contextul albinelor, ale căror înțepături fac sau ar putea face ravagii în viața celor trei personaje, a spune că înțepătura albinei este nimic pe lângă săgeata răvășitoare a patimii sufletești este un aspect de reținut. (și, de fapt, toate personajele care ies în față au întrebări puternice legate mai degrabă de relații decât de traiul de zi cu zi!)

S-ar putea să nu vă fie foarte dragă cartea, dacă nu sunteți ecologist și nu vă mulțumiți cu deznodământul generațiilor decât în ultimele capitole, până atunci tot înotând în smoală. Dar cum cartea este recomandată de National Geographic, dacă sunteți fani NG, sigur o veți răsfoi cu tragere de inimă.

Mai bine lăsam noaptea peste cartea din ajun? (îi întreb pe cei care ridică în slăvi cartea! 🙂 )

The lion woman – Femeia leu

Care este principiul după care am fost crescuți? Bunul simț acela al omului care trebuie să stea la locul lui: nu-ți dori mai mult de la viață decât ceea ce ți se permite. Și cine poate permite? Dorința altora de a ieși în evidență, cu siguranță că te va trimite în spate. Slăbiciunile tale, cu siguranță că nu te vor califica pentru ceva mai bun.

În lumea obișnuită, eu, om care am ceva care nu seamănă cu mulțimea, contez? Și, dacă acel ceva nu se vede, pot trăi, pentru că mă străduiesc să ascund, dar ce fac dacă este ceva evident, ceva care se observă de la o poștă? Voi fi dorit? Voi fi iubit de un om obișnuit?

Acestea sunt întrebările fetei-leu, pe care tatăl o urăște pentru că mama ei moare la naștere și o lasă și pe ea în urmă… o slută.

Deși păroasă, ironic numită Eva, după prima mamă a oamenilor (încleștarea creaționism – evoluționism), fata simte ca un om, nu ca un monstru, așa că-și dorește să iasă între cei ca ea. Culmea, la prima ieșire, nu copiii o resping, ci un om mare. Cu timpul, când începe să călătorească și întâlnește o femeie frumoasă își exprimă dorința inimii ei: dacă aș fi așa de drăguță! Răspunsul venit de la o doamnă care încerca să-și păstreze frumusețea cu de toate, de la melci la secreții de balenă: Când ești tânăr crezi că frumusețea e viața și o cauți. Frumusețea devine scop și sens. Tu nu fii tristă, ci atentă. Ai un punct de plecare diferit și mult mai liber. Ești inteligentă!

Concluzia Te așteaptă o călătorie lungă se referă nu neapărat la drumurile pe care le va face, cât la drumurile interioare pe ccare va trebui să le străbată. Și, în cele din urmă, după ce trece chiar și pe la un spectacol de varietăți pentru că face parte dintre exponatele ciudate ale omenirii, Eva ajunge la Sorbona.

Întrebarea cuiva care descoperă că e altfel decât ceilalți va fi întotdeauna: când te obișnuiești cu toate astea? Și răspunsul cuiva care încearcă să câștige bani după modul ciudat în care arată, este Niciodată.

Totuși, ca să trăiești ca ființă inteligentă și fericită, trebuie să fii acceptat așa cum ești sau să te schimbi atât cât poți, spre binele tău, nu pentru că așa sunt așteptările oamenilor.

Undeva, în spatele unei perdele, ne aflăm noi, cei pe care nu vrem să-i vadă ceilalți. Dar dacă noi ne-am consolidat stima de sine, în ciuda defectelor, de ce să nu-i ajutăm, precum Scânteie, pe cei ce se ascund după draperii?

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

Filmul A decent man – Un om la locul lui

Un bărbat urcă dealul pentru a ajunge la o biserică unde îl întreabă pe popă cum să fie cu nunta. Primul semnal de alarmă în cadrul discuției a fost răspunsul la întrebarea: *Cununia civilă ați făcut-o?* – Nu. Preotul, deși ezitant când află că e gravidă femeia, de data asta este categoric: Asta trebuie făcută.

Oare de ce nu s-au căsătorit cei doi scriptic, dacă am întrebat eu, fără să-mi dau seama că tocmai acesta este subiectul filmului.

Un om la locul lui nu aș numi niciun bărbat din zilele noastre. Expresia mi se pare învechită. Aș spune că e cumsecade, despre un bătrânel de la țară și că e de treabă, dacă e unul de la oraș, ori că e deosebit, dacă este un personaj care m-a impresionat. Un om la locul lui mi se pare din start că nu-și găsește locul printre cei cunoscuți de mine, căci pare din alt timp, din altă eră. Parcă așa și este eroul principal, până ajungi să pricepi cât e de modern 🙂 – se mișcă încet, vorbește rar, se comportă chiar bătrânicios. Ai putea să zici că e de vină faptul că e inginer în pustietate sau poate frigul de afară. Dar nu, după cum afirmă articolele scrise despre film, regizorul a vrut să surprindă în eroul principal – bărbatul obișnuit al zilelor noastre. Își face treaba, are o pereche sexy, se căsătorește curând cu ea și e foarte grijuliu cu lungimea fustei ei: cum că nu ar fi prea moral să poarte atât de scurt o femeie gravidă.

Limbajul de mahala e specific românilor, filmelor românești sau constructorilor? Nu știu să dau răspuns clar, așa că voi sări peste acest capitol – dacă vă dor urechile când se rostesc organe sexuale foarte des, nu urmăriți filmul. Dacă sunteți dintre cei care căutați ceva acțiune, ziceți pass. Căci vă garantez: după cum a participat la Festivalul de Film de la San Sebastian, 2018, în cadrul secțiunii New Directors, dacă ar fi participat la Festivalul de Scenariu cu replici puține – sigur ar fi câștigat. Nu cred că am mai văzut un film atât de tăcut.

Dar vorba românului: Mutu tace și le face.

Dacă aveți totuși timp de pierdut și vă încumetați să vedeți pelicula, să știți un alt lucru: mult din acțiune se petrece pe șantier (dar nu vă imaginați că acțiune înseamnă intrigă. Nu, înseamnă numai niște discuții despre construcții și chestii care oricum nu au legătură cu subiectul filmului 🙂 ). Așa că, dacă asta nu vă place, săriți peste acest film.

Și totuși mie ceva mi-a plăcut – nu filmul, ci criza redată. (mai degrabă ar trebui să citesc romanul pe care e bazat filmul, Firesc – Petru Cimpoeșu, cred că voi căuta cartea, dar sper ca ea să fie mult mai interesantă decât scenariul.)

Zice-se că regizorul Hadrian Marcu afirma așa: „În mod instinctiv, oamenii caută afecțiune, dar afecțiunea vine la pachet cu o altă persoană, ceea ce poate face situația complicată. Câteodată e de preferat singurătatea, dar aceasta nu este o opțiune pe termen lung. Această contradicție creează pentru unii dintre noi o permanentă stare de conflict. Filmul încearcă să redea lupta interioară a unui bărbat și eșecul acestuia de a se înțelege pe sine. Eșecul de a evolua pe plan personal și degradarea cauzată de repetarea inconștientă a greșelilor.” (Un interviu cu regizorul aici.)

“Petru este om singur. Este un om care se autoizolează, un om al cărui adevăr interior este în conflict cu convenția socială și atunci caută locuri mai retrase, unde poate fi lăsat în pace, să fie așa cum își dorește. Laura îi oferă lucrurile care îi lipsesc – căldură, casă, emoție –  în timp ce Sonia îi oferă un alt tip de relaționare, să fie lăsat în pace atunci când are nevoie de asta. În Sonia găsește un prieten și, în același timp, un partener, în timp ce în Laura găsește o femeie și un partener.”, spune Bogdan Dumitrache în ziarul Metropolis despre personajul pe care îl interpretează în filmul “Un om la locul lui”.

Părerea mea despre filmul în sine (cazul lui Petru, sărmănuțul bărbat cu fundul în două luntre, ar trebui analizat în altă parte, psihologic!) se aseamănă cu a celor care au scris acest articol.

Cert este că unuia ca Petru numai titulatura de un om la locul lui nu i se poate pune. Poate mai degrabă – un bărbat iresponsabil sau un bărbat ce tărăgănează sau un bărbat pe care nu ai vrea să-l cunoști.

Despre film – ziceți ce vreți.

 

 

Mitomana – Mythomaniac

Seria din 2019, de pe Netflix, m-a prins atât de mult încât nu m-am ridicat de pe scaun până nu am terminat-o 🙂 . O femeie cu trei copii, căreia nu i se acordă atenție decât pentru a umple frigiderul sau a pune mâncarea pe masă, o femeie care e necăsătorită cu tatăl copiilor, deși trăiesc împreună, o femeie care simte că e înșelată și nu se înșeală pentru că soțul e atras de rasata farmacistă asiatică. Speriată de niște noduli, face o investigație, din care află că nu sunt noduli cancerigeni, ci o formă prin care organismul îi atrage atenția că este supusă prea mult oboselii, emoțiilor negative… Printr-o proastă comunicare, soțul înțelege că are cancer, iar ea încearcă să-i explice, însă el, simțindu-se vinovat, o ține una și bună, determinând-o în cele din urmă să rămână la această idee – că e bolnavă.

De ce nu luptă pentru a spune adevărul? Pentru că minciuna i-a adus atenția tuturor, pentru că, deodată, toată lumea a devenit unită, pentru că rezultatele copiilor la școală se îmbunătățesc.

Serialul precizează că poate fi urmărit de cei care au depășit 16 ani. Sunt lucruri care unora nu le vor plăcea, pe unii îi vor îngrozi, pe alții îi vor scârbi. Cu toate aceste atitudini iscate de filme, am descris societatea noastră, căci este un film modern.

Pe mine m-a înnebunit ideea jocului la băutură: învârtitul sticluței, pentru ca cel spre care va arăta să decidă – adevăr sau provocare. Și când unul dintre tineri e provocat să o sărute pe o fată, iar ea nu acceptă, e obligat să execute o pedeapsă. Care pedeapsă este să meargă cu ochii închiși pe balustrada de pe ultimul etaj al unui bloc. Și evident cade sărmanul tânăr. Și nu mai poate merge… Mi-am spus că sunt fericită pentru că a trecut vârsta la care copilul meu ar mai fi tentat de o astfel de nebunie. Și sper ca niciun părinte să nu-și vadă copilul într-o astfel de situație. Niciodată. Nici măcar să nu aibă copilul vinovat că altuia i s-a întâmplat așa ceva.

Revenind la film, se pare că va avea și continuare, căci prea rămân lucrurile în aer. Mama, odată prinsă, este disprețuită mai ales de copii și soț, așa că se decide să fugă. Unde? Veți vedea…

P.S. Cred că lucrul cel mai crunt mi se pare când băiatul, care se purta ca Samantha, și era disprețuit de toți, dar iubit și acceptat de mamă, el, care ținuse o cuvântare despre cât de mult l-a susținut ea, cu dragostea necondiționată, concluzionează: Mai bine erai bolnavă cu adevărat și mureai.

Specialiștii consideră că o trăsătură a filmului este umorul negru. Poate mai degrabă vinețiu de prună coaptă. Dar, oricum, să vă pregătiți și pentru unele momente de acest fel.

Adevărul e că eu abia aștept continuarea.

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-au secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demult nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

11 ianuarie – Ziua mulțumirii

Am văzut că azi e ziua mulțumirii. Sigur, am văzut că e și a laptelui, dar, într-o vreme în care laptele de vacă este controversat 🙂 și pentru cel din semințe și nuci nu ai bani destui, cel mai bine e să nu pomenești de așa sărbătoare. Un mulțumesc nu costă nimic, deci poți să-l aduci în atenția oamenilor. (După ce am făcut această afirmație, m-am surprins mustăcind: Ia să vezi că până la final o să demonstrez că, de fapt, mulțumesc e mai scump decât orice tip de lapte de pe piață… Și nu m-am înșelat!)

În primul rând, de curiozitate, ați căutat pe Google poezii despre mulțumire? Să zicem că aveți o datorie față de cineva, nu economică, ci de altă natură, și vreți să îi scrieți o felicitare în care să îl apreciați. Dar nu aveți nicio idee și pac! Apelați la creativitatea altora. Eu nu am găsit nicio poezie cu această tentă adresată omului. Primele recomandări ale internetului au fost către articole de pe bloguri creștine – mulțumirile se îndreaptă către Dumnezeu. (Da, după cum spuneam, voi ajunge la concluzia că un mulțumesc e mai scump decât laptele. Pentru că lui Dumnezeu Îi mulțumim pentru tot ce avem, dar mai ales pentru Jertfa Fiului Lui – care într-adevăr nu are egal și nici preț.)

Trecând mai departe, chiar dacă nu avem recunoștința față de om exprimată în versuri pe prima pagină Google, știu din proprie experiență de grădinițar 🙂 și din experiența în educație de 27 de ani că, de mici, copiii sunt învățați să mulțumească unei ființe. Mamei. Pentru ce mulțumești? (Bine, nu vorbim despre faptul că uneori cei mici spre mari se răscoală și strigă că nu au cerut ei să se nască așa că nu sunt datori cu nimic!) Pentru viață, pentru grijă, pentru echilibru în emoții și multe altele.

Da, dar așa cum există un curent nou care scoate femeia în față pe macara, pe mare sau la volanul camioanelor, există tendința de a se atrage atenția și asupra rolului tatălui. Chiar zilele trecute am văzut cum un lanț de magazine a postat pe geam un afiș care scotea în evidență faptul că unii tați petrec toată ziua alături de copil. Așa că, de vreme ce există și această situație, în curând nu se va mai mulțumi cu patos numai mamei, ci și tatălui (ceea ce mi se pare corect: și mulțumirea, dar și faptul că se implică 🙂 ).

Pentru nopțile nedormite, răbdarea desăvârșită, renunțarea la plăcerile personale pentru binele copilului, nu există preț pe care să-l plătească cei mici, nici pe moment, nici când ajung mari.

Haideți să luăm mai departe oamenii care apar în viața noastră:

1. Familia extinsă, cu generozitatea ei demnă de respect (bine, sunt și probleme și chiar ură în această celulă numită familie, dar azi discutăm despre lucrurile frumoase din cadrul ei sau despre persoanele care ies în evidență în dezvoltarea copiilor!)
2. Prietenii – știți cât de dificil este să-și facă un prieten pentru unii copii sau cât de dureros este să-l păstreze? (chiar dacă noi spunem că se împrietenesc ușor copiii – ei bine, acolo unde se împrietenesc ușor ai de ce mulțumi, ținând cont de alte experiențe!)
3. Colegii care-ți dau o mână de ajutor (eu nu prea știu ce înseamnă inversul acestui aspect, dar am cunoscuți care se plâng nu numai că nu primesc ajutor, ci că sunt săpați!)
4. Oamenii cu care intri în contact zilnic – pentru că ai nevoie de ei, de un serviciu din partea lor (cum îți pot ei strica ziua, dacă nu sunt niște domni!)
5. Necunoscuții care îți fac un serviciu neașteptat (pierzi un lucru și-ți atrag atenția sau ți-l aduc la ușă)
6. Doctorii care se străduiesc pentru tine în momentul în care crezi că nu se mai poate face nimic
7. Toți cei de care ai nevoie la un moment dat în cursul unei zile (inclusiv cei care au inventat medicamentul pe care îl iei sau îl ia copilul tău, medicament care readuce zâmbetul pe buzele bolnavului ce face un pas spre vindecare!)

Uneori, un simplu gest îl costă enorm pe cel care-l duce la capăt pentru noi, așa că laptele de migdale sau de cocos este o nimica toată față de bunătatea pe care o primim zilnic de la tot ce are suflare și ni se dedică (in)conștient. Și Mulțumesc al nostru ne costă enorm, vine din înțelepciunea de a înțelege importanța clipei! Deci este ceva neprețuit!

Dintre toate articolele apărute pe marginea acestui subiect, cel mai impresionant a fost cel despre proveniența verbului a mulțumi.

Alte lucruri interesante, culese de pe ici, de pe colo:

• Sociologii şi psihologii spun că „Mulţumesc!” face parte din categoria „mângâierilor verbale” şi că la auzul celor trei silabe organismul uman emană hormonul fericirii.
• Fă-ți un obicei din a mulțumi, pentru a-ți exprima aprecierea, sincer și fără așteptări. Apreciază-i cu adevărat pe cei din jurul tău și vei vedea că nu ești singur. Apreciază cu adevărat viața și vei descoperi că ai mai mult de atât. – Ralph Marston
• „Mulţumesc” reflectă recunoştinţă, preţuire, respect, comuniune; „mulţumesc”  în engleză, „thank you” derivă de la „think”, cu sensul „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut”; în franceză, „merçi” provine de la „mercy”, care înseamnă compasiune, sau graţie divină, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniolă, şi semnifică acceptarea compasiunii şi a graţiei divine, primite prin intermediul altei fiinţe; „obrigado”, din portugheză, duce cu gândul la reciprocitate, ca onoare, la a te simţi „obligat” de gestul celuilalt. „Mulţumesc” e ca o înclinare a omului în faţa altuia şi în faţa lui Dumnezeu.

Sunt două aspecte despre care aș vrea să mai vorbesc. Primul, normal că mulțumirea ar trebui să fie sinceră, altfel de ce te-ai mai *umili* atât de mult în fața cuiva față de care nu ai respect? 🙂

Al doilea, chiar dacă azi e ziua lui Mulțumesc, el ar trebui să fie zilnic pe buzele noastre. Dacă ai un copil și-l aniversezi într-o anumită zi dintr-o anumită lună, nu înseamnă că în restul timpului îl ignori.

Tu cui ar trebui să-i spui mulțumesc – azi și în fiecare zi?

 

Filmul românesc Ilegitim – amintește-ți istoria!

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ni se pare plictisitoare sau pentru că devine trecut și cine mai ține minte trecutul… Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ne cere prea multă profunzime, ne cere calcule, să punem totul cap la cap și să facem socoteli cu privire la ani și dinastii… Probabil că nu învățăm pentru că, pur și simplu, ne-a plictisit profesorul. De ce nu ați învățat istoria și de ce nu v-a rămas în minte? Nu, nu vreau să vorbesc despre istorie acum, ci despre un film care, fără să țină cont de istorie, prezintă oameni care iau în seamă doar pasiunile lor, patimile lor, părerile lor, ideile lor, stările lor. Toate de moment. Nimic din istorie.

Am deschis întâmplător filmul Ilegitim, pe Netflix. Nu aveam nicio recomandare, nu aveam nicio idee ce mă așteaptă. Acum, când privești un film, ai experiențele tale anterioare și mai ai și ideea că ai de-a face cu o artă, nu?, pentru că filmul este una dintre cele șapte arte! (Știm cu toții că erau șase și li s-a adăugat cinematografia!) E drept că, așa cum se face câteodată, din artă politică, oricare ar fi acea artă, și din film se face manifest pentru orice. Dacă trebuie să fim feminiști, ridicăm steagul acela, dacă vrem creștinism, găsim subiecte religioase și regizori cu aplecare spre spiritualitate, dacă vrem să câștige alegerile un anumit partid realizăm o peliculă despre nenorocirile provocate de contracandidat. Și, la fel de drept este, că se spune despre filmele românești că aleg cele mai controversate subiecte tocmai pentru a-i șoca pe privitori (evident, nu pe români, că scenariile ne sunt atât de cunoscute!) și a le atrage atenția asupra cinematografiei noastre – sau a existenței unor anumiți actori, regizori, scenariști etc – sigur, toate națiunile fac asta, dar unele pot să se mai relaxeze și să mai redea arta filmului 🙂 pentru că, între timp, au devenit importanți în industrie! Spre deosebire de ei, noi continuăm *și luptă, și dă-i, și dă-i și luptă, neicusorule, puicusorule*!

Nu am vrut să caut absolut nicio informație despre film, nici după ce l-am văzut, pentru a înțelege subtilitățile realizatorilor. Am lăsat doar impresiile mele să curgă, căci am acest drept ca privitor, plătitor și om, trestie gânditoare.

Nu mă deranjează dacă în filme lumea înjură sau e vulgară – mi se pare că facem mare caz de lucrul acesta când e vorba despre filmele românești, dar când ne uităm la cele străine nu reacționăm în niciun fel. Poate pentru că nu știm înjurăturile lor sau pur și simplu pentru că nu ne zgârie atât de mult cuvintele urâte într-o altă limbă decât cea maternă. În schimb, eroii filmului înjură și îl înjură pe tatăl lor, cerându-i socoteală pentru faptul că în epoca de aur nu a fost de acord cu avortul.

Citisem de curând articolul despre generația *fulgi de nea*, a tinerilor hipersensibili, veșnic nemulțumiți și ofensați de cele mai banale lucruri.  Merită să parcurgeți explicațiile acelea. Cu ele în minte, urmăriți filmul. Am să mă întorc puțin la istorie – în *89 s-a cerut libertate, considerăm că acum avem libertate și, culmea!, vin puștii și se rățoiesc la tată de ce a făcut ceva anume și de ce nu le-a spus și lor că a făcut lucrul acela. E ușor de pe scaunul tânărului să ceri socoteală maturului, care nu a avut posibilitățile tale de azi și care a avut anumite limite în care a putut să jongleze. Și mai uimitor ceri socoteală chiar dacă omul îți răspunde – Aceasta era părerea mea, că avortul nu este o soluție. Avem libertate? Avem. Poți crede că avortul este o scăpare? Crede. Pot crede că el nu e ceva normal? Eu de ce să nu am acest drept? (Să vă spun o poveste, chiar dacă aceasta este o mică divagație, dar are legătură cu această situație – se duc doi tineri la un cabinet de avocatură și nu-l găsesc pe avocat acolo, secretara le spune că el se întoarce peste 2 ore, să revină, ei revin, avocatul le zâmbește, își cere iertare pentru situație și-i invită la discuție. *Vrem să divorțăm.* – zice tânărul. Avocatul o cercetează din ochi pe asistentă: *Nu le-ai spus?* Ea dă din cap: *Nu mi-au explicat pentru ce vă caută. Au zis că vor să stea de vorbă cu dv. Putea fi despre orice, nu aveam cum să ghicesc ce vor.* Avocatul tușește scurt și grăiește și mai scurt: *Dragii mei, pe motiv de conștiință, eu nu duc la capăt divorțuri.* Cum ar fi fost ca cei doi să-l ia de gât, să dea cu el de pământ, să-l lovească pentru faptul că nu le răspunde pozitiv la cerere, pentru care au mai așteptat și două ore… Omul avea dreptul să refuze, așa cum un ginecolog are dreptul să îngrijească o sarcină și să decline cererea cuiva de a-i face avort! Cu atât mai mult într-o lume ca cea de până în *89. Dar să ne reamintim că doctorul nostru de atunci, tată atunci și acum, chiar nu considera avortul opțiune.)

Cum tinerii îl judecă pe tată, cum încep să-l lovească, (aflăm în timp că exagerează cu băutul și se și droghează!) scena se termină urât, tatăl părăsește casa (care-i aparține, de fapt!) și-și lasă cei patru copii acolo. Copii – adică toți au depășit majoratul, toți la facultate, unul terminase medicina… Și mai vedem o secvență în care doi dintre copii, gemenii, cei cu pretențiile cele mai mari de la părinte, fac sex și-și mărturisesc dragostea, după care se ceartă pentru că ar trebui să se termine odată relația aceasta, deși se iubesc nebunește unul pe altul… Nici nu ne revenim bine din această descoperire că aflăm că tânăra este gravidă și nu cu prietenul ei, ci cu fratele ei, că vrea să renunțe la sarcină și fratele ei insistă să o păstreze pentru că în țările nordice se întâmplă lucrul acesta, este ceva normal și dacă e iubire nimeni nu se poate pune de-a curmezișul. Ea îi dă întruna cu numele actului dintre ei – incest, el nu înțelege sensul ideii de ilegitim.

Dacă trăiești câtva timp în această lume, ajungi să întâlnești fel de fel de situații și nu te mai zguduie nimic. Nu m-a șocat relația dintre cei doi – dormeau în aceeași cameră, că nu aveau spațiu mai mult, erau împreună dintotdeauna, ceilalți doi frați erau mai mari decât ei și nu le-a rămas decât să fie ei doi cei care fac regulile jocului în casă! Dar trebuie să spun că a vedea așa ceva își pune amprenta pe mintea ta și când vezi și auzi despre iubirea și devotamentul gemenilor din familiile cunoscute un gând îți șoptește: *Oare până unde duc iubirea și devotamentul ăstora? Tot ca al ălora?* De asemenea, nu m-a șocat faptul că ea a rămas gravidă – fulgii de nea nu se gândesc la responsabilități, ci numai la plăceri, în vreme ce el era îndrăgostit de băutură, ea le avea cu drogurile, ce aștepți de la astfel de persoane? (dar asta se putea întâmpla și dacă cei implicați în relație nu erau frați de sânge, nu? 🙂 ) În fine, nu m-a șocat decizia ei, de a renunța la copil: deși nu sunt pentru avort și pentru mine bebelușul este cea mai frumoasă creație a acestei lumi, am zis – fata poate face ce vrea cu corpul ei (1. că doar e feministă. 2. cine știe ce malformații ar putea avea copilul. 3. ei doi se iubesc acum, dar peste 3 ani sentimentele vor mai fi aceleași?)

Da, știu, nu e normal să fac atâtea paranteze, dar simt nevoia să dau un exemplu (și cred că aveți și voi mii) – am cunoscut un tânăr care la 17 ani a început o relație cu o femeie de 30, care avea o fiică de 13 ani. Relația a durat 3 ani, timp în care toată lumea a încercat să-i explice că în puțină vreme mai degrabă își va îndrepta atenția spre fiică decât spre mamă, pentru că aceasta este realitatea hormonilor, dar el nu a crezut și a vrut să meargă înainte. Era gata de căsătorie, dar părinții lui au intervenit și, în ciuda chinului lui sufletesc, l-au despărțit de ea. Adulta și-a găsit repede un bărbat de-o seamă cu ea și s-a căsătorit, a făcut un copil și tânărul nostru rămas de-acum singur – nu, nu s-a împrietenit cu adolescenta care ar fi putut să-i fie fiică vitregă 🙂 ! – nu știa cum să le mulțumească părinților pentru că, odată căzut valul patimii de pe ochi, începi să fii rațional și să privești sănătos lucrurile.

Revenind la filmul nostru – sărind peste toate celelalte întâmplări! – tânăra din gemeni apare cu burtica mare, mângâindu-și fratele – tatăl copilului, bunicul este fericit că are o nepoată pe care o iubește ca pe ochii din cap și toată familia face o poză de final care vrea să ne explice cât de bine o duci după ce iei astfel de decizii.

Nu știu dacă ați studiat situația aceasta, a relației sexuale dintre frați. Poate că ați auzit că se face distincție între vârstele pe care le au frații (dacă sunt majori să aibă dreptul de a face sex). Poate că ați citit și studii despre faptul că nu e nicio problemă dacă sunt implicate relațiile sexuale dintre frați, de vreme ce nu apar copii (care, din istorie știm, că ar putea avea malformații și ar duce la degenerarea societății!). Las aici un articol simplu – dar sunt atât de multe și în alte părți.

Filmul Ilegitim ne vorbește despre ce înseamnă să faci un lucru bun – păstrezi un copil, nu iei o viață, adică urmezi principiul tatălui tău care nu a ajutat nicio femeie în epoca de aur să facă avort – determinându-le în felul acesta pe cele mai multe să apeleze la andrele sau alte metode băbești care le-au distrus viața! – pornind de la un pas lipsit de responsabilitate – să faci sex pentru a vedea cum e sau pentru că ai lângă tine cea mai apropiată persoană în fratele tău geamăn. Etica e profund scuturată și dacă îndrăznești să spui ceva ți se ripostează că de fapt s-a lucrat ca la carte păstrându-se copilul, dar s-ar ridica o întrebare: Fulgi de nea, ați putea să vă canalizați energia sexuală de la adolescență spre fapte mărețe și nu spre sexualizarea fraților voștri?

E o seară liniștită pentru mine și știu că nici măcar o,1% dintre români nu se confruntă cu această situație. Realizez că cinematografia română a luat un scenariu cât se poate de complicat emoțional pentru a da posibilitatea talentelor noastre să se producă pe marele ecran. Îmi amintesc multe alte povești reale și grele de-ale cunoștințelor mele. Mi-l amintesc pe micuțul copil care-a crescut sub ochii mei și toată lumea spunea că de fapt tatăl lui este unchiul lui… Și întrebările pe care și le-a pus copilul după ce a aflat căci cei mari mai țin secretele, dar cei mici imediat le dau drumul să circule printre ei…

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Istoria ne tot repetă că imperiile nu au căzut din cauza lipsei forței militare, ci din cauza lipsei caracterului. Iar caracterul se formează dacă lupți cu ceea ce pare plăcut, dar îți dăunează, dacă reziști la ceea ce te tentează, chiar dacă simți că-ți cade cerul pe umeri și te bagă sub pământ. Caracterul nu găsește scuze nici în sentimente, nici în faptul că nu ies copii în urma relațiilor sexuale. Caracterul înseamnă să-ți pese și de ziua de mâine, dar mai ales de cea de peste 3 ani, căci, nu-i așa?, cel mai la modă citat din zilele noastre este … dragostea durează 3 ani… (ce se întâmplă apoi – vai de noi!)

Poate că unii dintre noi vor învăța totuși câte ceva din istorie și-și vor clădi un caracter.

 

The nut job (2) – respectarea naturii

 

Un film de desene animate despre care nu se vorbește în mod deosebit (ca despre cele după povești clasice) este The nut job. Îmi place în mod deosebit să vorbesc despre cel de-al doilea pentru că acesta este foarte dens. Așa cum se spune despre dulciurile raw vegane că sunt mai consistente și că din puțin te saturi, așa și cu acest film – îl poți folosi ca material pentru 🙂 discuțiile elaborate de la orele de dirigenție, dar și pentru cei mici, care abia deschid ochii și sunt încântați de toate aceste aspecte atât de frumos colorate și de bine reprezentate. Cu toate că are zeci de direcții pe care poți merge, prezentarea filmului se poate face și succint: Veverițoiul Surly își adună prietenii pentru a salva parcul din care primarul vrea să facă loc de distracție. La final, veverițoiul îl întreabă zâmbitor pe privitor dacă are încredere în el, că și-a învățat lecția la care era corigent la începutul filmului.

Dacă da sau nu, veți afla urmărind filmul, dar să enunț eu dintr-o suflare cam care ar fi lucrurile pe care am putea noi să le învățăm din 90 de minute de distracție copilăroasă.

• dușmanii naturii (inclusiv guma de mestecat)
• existența unor surse din care se hrănesc micile rozătoare, care le fac să nu mai muncească pentru hrana zilnică
• lipsa de educație a celor mici
• mâncarea devine joacă dacă e din belșug
• când nu ai mâncare poți respecta și lucrurile mai puțin gustoase, dar să fii pe teritoriul tău
• darurile făcute din inimă pentru cei iubiți
• principiile puternice în modul cum abordezi existența
• metodele de distracție preferate de băieți/fete
• aruncarea vinovăției de la unul la altul
• obligația de a munci pentru alții
• acceptarea trândăvelii în detrimentul muncii
• scurtăturile din viață
• cei dragi au de suferit din cauza mea
• flirtul și manifestarea iubirii
• orgoliul, dorința de avere nemuncită (și la unii și la alții)
• animalele sunt drăguțe prin definiție
• unitatea reușește să dea putere
• ideile trăznite nu sunt de lepădat
• curajul de a-i aborda pe cei care nu au fost prietenoși
• ideea de a nu-ți păsa de viață dacă nu ai prietenii în viață
• fuga nu e o părere de rău, ci faptul că nu îl iei pe cel care-ți place cu tine
• primarul dornic de înavuțire
• distrugerea naturii pentru plăcere – parcul pentru golf
• ajutorarea de când erau mici și în pericol
• oamenii care nu îndrăznesc să se ia de primar/ cei care îi cer socoteală
• autoidolatrizarea
• colaborarea cu cei care nu seamănă cu tine (rasa asiatică)
• profesioniștii care se prefac a proteja ceea ce au de distrus
• prea mult zahăr pentru un mititel
• nu mă interesează siguranța celor care folosesc lucrurile pe care primesc bani
• responsabilitatea (ne)asumată
• banii nu se restituie, nici dacă nu ești mulțumit (unde sunt caietele de reclamație din trecut?)
• lupta bine rău
• inechitatea celor cu bani, celor puternici
• plăcerea de a folosi lucruri pentru care nu te chinui să le ai
• educația pentru respectarea muncii
• nu pot merge la pușcărie, sunt prea bogat pentru asta
• dacă te pui cu unul dintre noi te pui cu toți
• împreună suntem mai buni, lucrăm ca echipă, reușim totul
• cauți preocupări plăcute când viața îți este mai liniștită
• îmbinarea și acceptarea a ceea ce e dur și adorabil
• apreciază ceea ce e sub nasul tău
• explicația conceptului de *piața de muncă*
• a (nu) împărți
• a ști când să spui da și când să spui nu

Enumerarea ar putea continua, dar cred că deja v-am pierdut – de curioși, urmăriți filmul, nu?

Învățare de Tara Westover (1)

Dezavantajată de un astfel de titlu, cartea Învățare a Tarei Westover seamănă mai degrabă cu romanul Castelul de sticlă – Jeannette Walls decât cu un manual. Până la urmă, ce materie te-ar putea învăța un astfel de manual? Până la urmă de ce să înveți despre viață astfel? (E o constatare amară, explicația titlului o veți găsi pe la finalul cărții, dar până să ajungi acolo nici nu deschizi cartea: ai impresia că un astfel de titlu se adresează elevilor – cum să învețe – sau profesorilor – cum să-i determine pe copii să învețe. Poate am eu un defect profesional și, folosind de atât de mulți ani termenii din educație, pe toți îi văd îndreptați spre nișa școlii, dar asta este – încep părerea mea despre carte cu realitatea că nu m-ar fi atras să o citesc după titlu, dacă nu erau persoane care să mă îndemne: citeeeeeește-o!)

Voi continua cu prezentarea pe scurt: o familie de mormoni își crește copiii așa cum crede de cuviință. Lucrul important: tatăl este un extremist ce vede conspirații Iluminati în orice dezvoltare tehnologică. Lucrul care ține hangul acestei situații este atitudinea supusă, umilă a mamei, care-i cântă în strună soțului, în vreme ce își prepară substanțele vindecătoare, pe care le folosește în caz de rănire a celor din jur, din cauză că a merge la doctor este un păcat și o coalizare cu satana al modernizării. Autoarea scrie chiar din începutul cărții: *Această povestire nu este despre Mormonism. Nici despre vreo altă credință religioasă. Între mormoni sunt multe feluri de oameni, unii credincioși, unii, nu; unii buni la suflet, alții, nu. Autorul nu stabilește nicio legătură pozitivă sau negativă între cele două. *

Da, e o realitate – nu poți generaliza după cazul tatălui Tarei și să spui religia aia nu e bună. Pentru că, de fapt, problema acestui bărbat este că este schizofren și bipolar; că toate acestea se aștern peste faptul că a fost educat religios și exagerează totul este amănuntul care face ca nenorocirea să se abată asupra acestor mulți copii născuți în familie, copii fără certificate de naștere, copii cărora părinții nu le știu nici vârsta (astfel ei consideră uneori că eroina principală are cu 5 ani mai mult decât are în realitate! Nu știu de ce mi-am adus aminte deodată că în familia Ceaușescu au fost doi băieți cu numele Nicolae. Tatăl a declarat la primărie numele celui de-al doilea Nicolae convins că nu mai are unul acasă; deci cât de multe cunoștea părintele despre odraslele sale!).

iluCred că pentru a putea înțelege cartea ai nevoie totuși de puțină familiarizare cu sistemul în care gândea tatăl Tarei. Găsești pe parcurs ideile principale – își construia un buncăr în care punea mâncare și benzină pentru a supraviețui clipelor de restriște când conducerea va fi luată de cei ce vor răul acestui pământ. Evident, necredincioșii. Evident, Ilumnati. Evident, cei ce acceptă o societate dezvoltată. Acest tip de gândire nu este foarte cunoscut în țara noastră pentru că noi nu suntem familiarizați cu ideea de conspirație, iar dacă o putem accepta nu e legată de ceva religios, ci de chestiuni financiare, politice. Pentru familia Tarei, totul era o conspirație care ducea la falimentul religiei, țării și lumii. Așa că nu era destul să vorbești la o cafea despre bancherii lumii și să arăți cu degetul spre conducătorii nebuni ai statelor acestei lumi, ci trebuie să te implicit în viața celor din jur, obligându-i să adere la norme morale. Morale, morale, sunt absolut de acord – și societatea noastră este în mare parte de acord că moralitatea este ceva căreia trebuie să îi acordăm atenție! – dar în cazul lui erau și niște aspecte fanatice: femeia este satana și trebuie să aibă grijă, ea să aibă grijă ca nu cumva bărbatul, îngerul, să nu cadă în păcat. Școala este satana și cei ce o urmează sunt demoni. Spitalul este satana și oricine face o intervenție medicală a acceptat parafa demonizării.

Într-o astfel de familie, zicem noi, ai putea să te naști într-o țară înapoiată, din America de Sud, ori din Europa fostă comunistă. Și s-ar fi putut întâmpla aceasta prin anii 1965-1975. Și totuși acestea se petrec în America de Nord, după anul 2000.

Ceea ce mă face să mă trezesc la realitate și să-mi spun că, dacă eu am trăit într-o familie dezechilibrată a anului 1985 în România, am avut parte de o mare binecuvântare față de ceea ce li se întâmplă acum unora dintre copiii din cea mai dezvoltată țară… Aceasta în cazul în care un părinte este bolnav psihic și îmbină această trăsătură de care nu este el vinovat, că doar nu a cerut-o, cu o exagerare religioasă.

Spunem că avem libertate într-o lume modernă ca a noastră, dar se pare că libertatea este doar a adultului – copilul, cel care depinde de adultul ce are libertate, s-ar putea să nu aibă libertate și aceasta să ducă la vieți ca cea despre care e vorba în carte.

Mai multe amănunte despre carte într-un articol viitor.

Povești piezișe de la Școala-n dungă – Louis Sachar

Aș spune că o astfel de carte nu numai că te amuză dacă ești micuț, dar îți și descrețește fruntea dacă ești matur. Eu mi-aș dori o Școală-n dungă, în mod deosebit pentru că acolo copiii se trezesc din dormitarea temperamentului lor sau conștientizează că ceilalți îi cam fac să … se micșoreze și decid să lupte pentru a fi ei înșiși.

Când ai o profesoară care nu te învață să faci nimic, n-ai altceva de făcut decât să copiezi de la cei care se mai pricep puțin de tot, dar ce te faci dacă nu-ți place să trișezi, dacă ai un simț al moralității dezvoltat?

Fiecare copil despre care vorbește cartea este un univers. E bună o astfel de conștientizare și pentru părinți și pentru profesori, dar și pentru cei mici, care pot să nu învețe să numere, dar se vor pricepe la altceva.

Să vă spun drept, mie îmi place de Sharie, care cade de la etajul 30, pentru că ea dormea tot timpul în clasă – dacă nu i se părea nimic interesant, de ce să stea trează? Mai bine dormea atunci și era odihnită când ajungea acasă și se ocupa cu lucruri atractive.

Îmi place și de Todd care nu se lasă intimidat de Joy, care se tot laudă cu cele 300 de pagini de exerciții pe care le-a rezolvat ea, în vreme ce el a completat doar 8. Ei bine, când hoții năvălesc în clasă, confundând-o cu o bancă, Todd îi informează că cea mai de preț e cunoașterea, deci caietul lui Joy cu atât de multe rezultate corecte merită să fie luat. Odată hoții dispărând din pragul clasei, fetița nu mai are niciun merit, căci a rămas fără caiet, iar băiețelul, în sfârșit, o depășește cu cele 8 pagini rezolvate din greu.

Vă mai dau doar un exemplu, pentru a nu vă strica bucuria de a descoperi singuri dialogurile delicioase: Myron este ales președintele clasei, iar singurele lui atribuții erau să aprindă și să stingă lumina, pentru a vedea copiii să scrie, când se întâlneau și pentru a nu consuma curentul în timpul cât nu era nevoie de el, la plecarea lor. Cum în prima dimineață a șefiei lui a întârziat căci a salvat un animăluț, ducându-l la veterinar, colegii au cam orbecăit și au avut nevoie de un alt președinte al clasei. Myron a rămas fără președinție, dar în fapt nu a fost el cel mai bun președinte dintre toți, chiar dacă a avut o responsabilitate atât de dificilă pentru o singură zi?

Un cuvânt apare la trei, patru capitole (fiecare capitol poartă numele unui copil!), este scris cu litere mari și ar părea că este foarte important; acum depinde și de modul în care se cere lucrul acesta de la elevi, dar și de cum se poate integra în temperamentul lor, căci niciun copil nu seamănă cu altul. Care este cuvântul? Aflați-l singuri. 🙂

De ce renunță copilul la școală

Dacă aveți un copil care nu mai vrea să se ducă la școală măcar știți că aveți alături un om decis. Pentru că alți părinți cred că li s-au dus la școală copiii, iar aceștia abia la sfârșitul anului le spun că, de fapt, n-au dat pe acolo, că nu au note sau dacă au note nu sunt de trecere… Cu alte cuvinte, chiar dacă nu recunosc, în fapt, tot au renunțat la școală și cei din a doua categorie.

Motivele pe care le scoatem la înaintare, noi, ca părinți, sunt:

1. lenea copiilor – nu le place să învețe, sunt delăsători

2. profesorii agasanți – care nu știu să te facă să-ți placă ceea ce predau, dar au pretenții să știi ceea ce nici ei nu stăpânesc

3. materia dificilă – irelevantă pentru viața modernă

4. bullyingul – colegi lipsiți de educație, care nu au niciun pic de bun simț, așa că îi terorizează pe cei dragi nouă și îi determină să creadă că școala nu e pentru ei, pentru că lor nu le place violența, nici cea verbală, nici cea fizică

5. modelele prezentate de social-media: poți trăi o viață minunată plimbându-te și vorbind despre ce mănâncă oamenii prin alte țări, de ce să mai înveți? Mai bine îți iei rucsacul în spate, iubita de braț și înhați portofelul primului trecător, apoi pe al celui de-al doilea trecător…

Mai aveți motive, din ceea ce ați observat dv? Pentru că motivul la care vă invit să vă gândiți citind Knulp, partea a treia este unul foarte la modă, deși este redat acum 100 de ani. Nu vreau sub nicio formă să divulg despre ce e vorba. Tot ceea ce vă îndemn este să decideți, dacă sunteți foarte speriați pentru că vedeți că pe copii nu-i interesează școala, să citiți singuri sau odată cu ei, cele 30 de pagini ale ultimului capitol al scurtului roman al lui Hesse. S-ar putea să pară plictisitor, pentru copii, de aceea vă sugerez să îl parcurgeți prima dată singuri, apoi să luați fragmente din el și să le citiți și să le discutați.

Eu am fost încântată că a fost atins un astfel de subiect și că, în sfârșit, s-ar putea ca adolescenții să aibă în fața ochilor un model de autodistrugere dintr-un motiv care lor li se pare atât de interesant, atractiv, esențial…

30 de pagini pentru ca adolescenții să ajungă în sfârșit la o concluzie, să accepte realitatea și să strige: Îmi bag singur mințile în cap, nu trebuie să mi-o mai ceri tu! Familia trebuie să ia în calcul și acest posibil răspuns la întrebarea – de ce prefer să nu mai merg la școală, ce mă determină să consider că nu intră în sfera mea de interes?

Minimalism să fie pentru o obsedată colecționară

20.20 este un an în care, pentru că nu am nimic de pierdut, mi-am propus să fac o sumedenie de lucruri, care mai de care mai nepotrivite cu tiparul meu. Nu le voi aborda pe toate acum.

Vreau să vorbesc despre una singură la început de drum – încercarea, pentru că recunosc este încercare, este tatonare, este străduința de a mă obișnui cu ideea, nu de a acționa ca o minimalistă.

Sunt prietenă cu adminele de la Organizează. Economiște. Trăiește așa că le urmăresc activitatea chiar dacă nu intră în sfera mea de atenție. Știți, prietenii se mai uită la ce fac cei dragi, chiar dacă nu sunt de acord cu acțiunile lor. Și pic cu pic, lucrurile încep să dea roade, că nu sunt încăpățânată ca un măgar să o țin pe a mea, doar că m-am obișnuit cu ale mele colecții la care îmi e greu să renunț.

Nu promit nimic. Doar tatonez.

În același timp, încep și eu anul ca omul optimist cu o carte care se vrea amuzantă (și este!), dar pe mine pur și simplu mă scoate din sărite – pentru că, și dacă nu sunt minimalistă, un lucru este cert – nu-s cheltuitoare. Eu iau lucrurile accesibile, mă ivesc la momentul potrivit, cunosc magazinele modeste. Ca să-mi pui în mână cartea LUX Lexicon a lui Alexander Marguier a fost ironia ironiei. Articolele ei sunt redactate pentru a te face să râzi de ciudățeniile modei în toate domeniile, de obsesiile oamenilor, care-și doresc luxul ca pe o demonstrație a înaintării în societate, chiar dacă asta ar însemna doar să folosească trei chibrituri pentru a-și aprinde o țigară sau o lumânare…. 🙂

Despre ce se vorbește în carte?

Batistele dispărute din bumbac pot fi date în urmărire doar în zona noastră, a muritorilor, pentru că în alte părți se cumpără cu 20 de euros și (atenție) rezistă la 500 de spălări. Acum, sincer, eu îmi pierd șosetele în mașina de spălat, batista cred că aș pierde-o până la mașina de spălat. Da, toți folosim batiste de unică folosință, dar ca personalitate publică nu asta oferi pentru consolare, așa că industria de batiste continuă.haine

Barul este locul unde tre să găsești două lucruri importante – băutura bună și femeia frumoasă, spun cunoscătorii. Problema reală nu o produce băutura, căci aceasta de voie, de nevoie (că se pierd papilele după ce tragi câteva pahare!), ci femeie, așa că e o condiție asupra tuturor posesorilor de bar – lumina cât mai mică. La întuneric, orice femeie rămâne frumoasă (și pentru ea și pentru ceilalți).

Briciul se pare că rămâne dușmanul de necontestat al bărbii, deși există aparate de ras și spumă de toate felurile. Briciul este preferat – cu 90 euros, având gravură și fiind din lemn negru de abanos, dar nu leșinați când aflați că există și brici cu 400 euros cu mâner de fildeș de mamut de 40.000 de ani 🙂 (eu nu leșin de emoție la astfel de prezentări, ci de râs că poate cineva să creadă așa ceva!). Nu vă mai spun că trebuie să ai pămătuf din păr de bursuc pentru a-ți împrăștia săpunul pe față, căci spuma e prea rece – pămătuful costă 300 euros (ah, că nu știu eu când vă repeziți la bursucii respectivi, că aș veni cu niște pietricele ca să arunc în voi din vârful unui copac!). Mda, iar la final șmecherii se dau cu piatră de alaun. Acum să vă spun drept, chiar și în sărăcia cea mai mare, în epocă, toți bărbații aveau piatră de alaun pentru a opri sângerarea, dar acum cred că de aceea nu se mai rad bărbații și a devenit barba o modă – confundă alunul cu alaunul și cum alunul nu-și face treaba, preferă să nu se mai atingă de țepii lor.

Crunte sunt amănuntele despre hainele de zibelină de Bargusin – ai nevoie de 100 de zibeline pentru o haină lungă așa că aceasta va costa 300.000 de dolari. Săriți ecologiști și toți cei care vreți să mai faceți ceva pentru planetă informați-vă la ce dimensiuni a ajuns luxul în această lume care a luat-o razna.

V-am spus – cartea e scrisă în cel mai amuzant mod, dar tocmai aici este problema. Dacă luăm prea mult în râs lucruri care sunt atât de serioase, s-ar putea să rămânem curând în fundul gol și să ne întrebăm de ce… Păi pentru că după ce alergi după lux, ajungi la sapă de lemn.

Mă opresc înainte de a vorbi despre diamante și multe alte lucruri pe care minimaliștii nu le iau în seamă, lucruri de care văd că ajunge să nu-mi mai pese nici mie.

Te pomenești că această dorință a mea de început de an mi se împlinește?

(Să fie măcar aceasta pe drumul cel bun pentru că mai am vreo 9 care sunt din ce în ce mai lipsite de modestie. Probabil că așa e atunci când simți că nu mai ai nimic de pierdut! Încerci, ce altceva se poate întâmpla decât să nu iasă? Că nici măcar bicicletă n-ai – să ți se ia caii de la ea, dacă de la car sau de la mașină, oricum, nu îi pot lua 🙂 🙂 )

Un an bun tuturor. Cu toate dorințele împlinite, mai ales dacă și luptați pentru ele. Și râdeți cât mai mult, lăsând luxul pe seama celor care nu cunosc ce este de valoare, de fapt, în această lume – relaționarea!