Maja Lunde – Istoria albinelor

Ar trebui să existe un proverb care să te învețe *Lasă o noapte să treacă peste cartea citită și apoi vorbește despre ea* sau cel puțin să țin eu cont de această zicere, dacă doar eu o dau în bară cu părerile despre cărți *la cald*.

Romanul Istoria albinelor este interesant construit datorită celor trei perspective – din trei secole diferite, vorbesc experiențele a doi bărbați și o femeie, ale cărora vieți au fost cusute cu ață de polen de către micile făcătoare de miere. Cea care trăiește în anul ce se apropie de 2100, Tao, aduce povestea cea mai tristă, mai luptătoare și învingătoare. Oare nu pentru că e femeie și în zilele noastre femeile trebuie să fie scoase în față? (Mie mi-ar fi plăcut să fi fost toți trei eroii cărții bărbați 🙂 , să fi văzut cum se descurca un bărbat căutându-și copilul – pentru că ceilalți doi nu s-au sinchisit prea mult de ai lor: ori i-a avut în casă și nu le-a apreciat valoarea (William, englezul, 1852), ori nu știa să-l păstreze în casă (George, 2007). Un tată al cărui fiu este dus la 2000 km s-ar strădui la fel ca mama? Se poate să arăți *egalitatea femeii* și scoțând în evidență neputințele bărbatului, limitele emoționale 🙂 . Ori, nu se știe!, vom începe curând să scriem sau să regizăm cărți despre minunații bărbați pentru că prea defilăm doar cu minunatele personaje feminine. 🙂 )

Fiind iubitoare de natură (atașată de fără plastic nu numai în iulie ci tot timpul) și având mulți prieteni care cresc albine *industrial* și corect (însemnând bio), datele despre importanța micuțelor zburătoare nu-mi erau străine – și cred că nimănui care a urmărit aceleași documentare pe care le enumeră la final Lunde, ca făcând parte din documentarea ei. Așa că partea militantă îmi era cunoscută. Mai rămânea partea de poveste, care are și nu are reverberații în inima mea. Poate pentru că William este atât de dependent de părerea altui bărbat și nu o ia în seamă pe micuța care îi oferă nu numai un umăr pe care să plângă, ci și mâinile ca ajutor, gura pentru a-i citi și idei pe care el și le însușește. Poate pentru că George este obsedat de albine și nu poate înțelege că și alții au dreptul la obsesii – a, că nu e vorba despre obsesia albinelor, ce să faci, ghinion… Folosindu-se de perspectiva bărbaților, ori autoarea a făcut tot posibilul să-ți fie nesuferiți, ori ei chiar erau nesuferiți. Concluzia? Mda, scoate o femeie în față, ca să evidențiem că ea rezolvă crizele… 🙂

Sigur, simțiți ironia glumeață.

Dacă e să apreciez pentru ceva cartea, atunci să subliniez modul insistent cu care e scoasă în evidență (într-o societate în care copiii nu prea se mai omoară cu învățatul sau partea practică a muncii – sunt interesați numai de distracție!) educația, adică dezvoltarea personală a celor tineri. Deși dacă e să privim atent – tocmai aceasta duce la marile probleme relaționale din familie 🙂 (nimic nu e bun, după cum se pare 🙂 🙂 ) – Tao vrea să-l învețe pe WW al ei în natură și tocmai acolo dă de bucluc, William își vede fiul care se degradează pe zi ce trece, ignorând învățătura, în vreme ce fata învață degeaba pentru că nu e rostul fetelor să meargă la școală, iar George e furios pentru plăcerea de învățat a fiului său, dorindu-l în ferma familiei.

Un lucru străbate totul de la un capăt la altul – dezvoltarea nu e problemă de voință, ci de pasiune pentru ceva. Căci dacă ai pasiune, indiferent cât de dificilă îți este situația sau cât de multe îți lipsesc, duci la capăt tot (chiar și când încă nu ai început, îți stârnești pofta, cu atât mai mult dacă deja ești pe calea respectivă). Pasiunea pentru familie nu îi reprezintă pe cei doi bărbați, doar pe Tao. Pasiunea pentru competiție este scânteia care arde în inima celor doi bărbați.

Cred că unul dintre cele mai mari paradoxuri enunțate în carte este dat de aducerea în discuție a micului Cupidon, îngerașul cu cap de copil, dar care se ocupă cu lucruri atât de serioase: înmoaie săgețile în miere și țintește inimile oamenilor. În contextul albinelor, ale căror înțepături fac sau ar putea face ravagii în viața celor trei personaje, a spune că înțepătura albinei este nimic pe lângă săgeata răvășitoare a patimii sufletești este un aspect de reținut. (și, de fapt, toate personajele care ies în față au întrebări puternice legate mai degrabă de relații decât de traiul de zi cu zi!)

S-ar putea să nu vă fie foarte dragă cartea, dacă nu sunteți ecologist și nu vă mulțumiți cu deznodământul generațiilor decât în ultimele capitole, până atunci tot înotând în smoală. Dar cum cartea este recomandată de National Geographic, dacă sunteți fani NG, sigur o veți răsfoi cu tragere de inimă.

Mai bine lăsam noaptea peste cartea din ajun? (îi întreb pe cei care ridică în slăvi cartea! 🙂 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s