0

Cine răspunde la telefon?

Spre deosebire de cartea Acolo unde cântă racii, pe care am citit-o până la jumătate, fără nicio plăcere, pentru ca apoi să înceapă să-mi placă, Alo? Albert Einstein la telefon mi-a plăcut de la prima pagină. Dacă la început e pentru cei care vor să știe câte ceva despre savant, de-a lungul cărții sunt inserate și documente care îi interesează și pe cei de specialitate, de la istorici la fizicieni.

Eu am citit cartea în trei ore. Dacă ar fi să spun lucrul care m-a impresionat cel mai mult (și care nu are deloc legătură cu Einstein!), atunci să știți că Marie Curie a luat prima dată Nobelul cu soțul ei, după care soțul ei a murit (călcat de o trăsură), lăsând-o văduvă cu doi copii (9 și 2 ani), după care a luat singură Nobelul pentru chimie. (Amănuntele despre personalități despre care am învățat la școală, la orele de științe, pot să ne trezească la realitate: cum se ajunge la un rezultat? Muncind cu pasiune.)

Dar nu ceilalți contează, totuși, ci Einstein.

Amănunte răzlețe?

Niște copii te roagă să le dai un autograf pe asta! spune slujnica, arătându-i o fotografie din ziar, reprezentând norul bombei ciupercă de la Hiroshima din 6 august 1945. Dacă trebuie – semnează resemnat Einstein, după care face un calcul… 140.000 suflete au pierit la Hiroshima. 100.000 au suferit răni cumplite. 74.000 au pierit la Nagasaki, 75.000 au suferit leziuni care s-au dovedit fatale din cauza rănilor, arsurilor și radiației gamma. La Pearl Harbour câți oameni au murit? 2500.

Cine e bun la cifre să facă niște statistici despre cât rău poate aduce un bine…

Poetul britanic Donne concluziona în locul savantului: moartea oricărui om pe mine mă împuținează pentru că fac parte din omenire de aceea niciodată nu caut să aflu pentru cine bate clopotul  – pentru mine bate. (nu pentru Mitică, ar zice românii care știu filmul De ce bat clopotele, Mitică?)

Idei răzlețe, care ar putea să vă placă:

Atingem nemurirea prin lucrurile permanente pe care le creăm în comun, apoi le transmitem de la unii la alții.

În orașul Ulm din SV Germaniei, de pe Dunăre, există clopotnița fleșă a catedralei numite Degetul lui Dumnezeu, cea mai înaltă din lume, de 162 m. Mozart a cântat la orga de acolo în 1763.

P = I plus L, ecuație care înseamnă pacea se compune din iubire plus liniște.

Vreți un tratat de parenting? Nu faceți ca mama lui Einstein care-și privea copilul până și prin ochii menajerei, dar niciodată prin ochii iubirii necondiționate de mamă. Până și menajera spune că Albert este slab de minte. Copilul ăsta vorbește singur. De ce nu e și el cum sunt alți copii? Are dreptate menajera.

Vrei un tratat de terapie?

Faptul că întoarcem pe toate fețele niște lucruri care ne deprimă sau ne supără nu ne ajută să le depășim. Trebuie să le punem capac noi singuri.

Dacă vrei să duci o viață fericită, leagă-ți-o de un scop oarecare nu de oameni sau de lucruri.

Vreți o pledoarie pentru plecatul din țară ca să cunoști lumea?

Scrisoarea lui Mozart către tatăl său: *un ins de un talent mediocru va rămâne veșnic o mediocritate oricât de mult ar călători, dar unul care posedă un talent superior ceea ce fără să comit o impietate, va trebui să recunosc – eu însumi posed – se va ofili dacă rămâne mereu într-unul și același loc. Nu trebuie să rămânem mereu într-unul și același loc.*

Doriți un model de scrisoare de dragoste?

Pentru Marie, scria Einstein, micuța mea rază de soare, însemni mai mult pentru sufletul meu decât lumea întreagă până acum.

Doriți o poezioară care să vă fie utilă în aceste zile, când spălatul pe mâini este esențial?

Peter – Păr zburlit

Uitați-vă la el. Uitați-l cum arată:

Păr încâlcit și mâini cât o lopată.

Priviți, nu și-a tăiat unghiile nicicând.

Mai negre ca funinginea mânuțele îi sunt.

Mocofan cum este, sus și tare spun,

Mai lipsește rândunelele-n păru-i să se-adun*.

Aș prefera orice priveliște la o adică

Decât să-mi cadă ochii pe Vâlvoi Petrică.

Einstein mărturisește că nu are niciun talent practic și totuși există o anumită independență în profesia care e știința și aceasta e foarte tare pe placul meu.*Odată ce-ai gustat zborul, vei păși veșnic pe pământ cu privirile ațintite către cer, pentru că ai fost acolo și acolo vei tânji totdeauna să te întorci. Cel care iubește practica, fără o teorie, seamănă cu marinarul care se urcă pe o corabie fără cârmă și fără busolă și nu știe niciodată încotro se îndreaptă.*

Viața lui Einstein nu a fost nici pe departe ușoară și nici măcar viața unui tocilar. I s-a spus că poate să se axeze pe orice altceva, matematică, biologie sau chimie, dar nu fizică. Și-a dezamăgit mama, fiind primul dintr-o familie de evrei care s-a căsătorit cu cineva care nu era evreică, dar toată viața a avut-o ca amantă pe verișoara lui.

A plătit pentru a nu fi cetățean german, a locuit la Berlin ca cetățean elvețian.

A luat premiul Nobel, dar banii i-au revenit soției, care i-a redat libertatea. Când ea a murit, în sărăcie, avea de fapt o avere sub pat, doar că nu se îndura să o cheltuie.

Știți citatul acela: Bărbații le iau în căsătorie pe femei sperând că ele nu se vor schimba niciodată, iar femeile se mărită cu bărbații sperând că ei se vor schimba? Da, lui Einstein în aparține și concluzia (la care poți ajunge și dacă nu ești savant!): În mod invariabil, și unii și altele 🙂 ajung să fie dezamăgiți.

Orice te poate dezamăgi, dar cartea aceasta, nu. Istorie și ficțiune (clar delimitate) se îmbină în așa fel încât să te bucuri de cele câteva ore care te ajută să cunoști atât lumea de atunci, cât și pe tine – prin prisma modului cum judeci întâmplările trecutului.

0

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

0

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Multe lucruri aud în autobuzul sau metroul cu care circul. Una dintre informații este că tatăl lui Enrique Iglesias s-a apucat de cântat (evident, cei care discutau aveau 12 ani și cunoscuseră întâi oul, apoi cocoșul). Altă informație a fost că a apărut o nouă formație de disco – Modern Talking (iarăși evident cei care discutau aveau 15 ani și abia ajunseseră la niște clipuri de pe youtube cu respectiva formație care cântă de aproape 40 de ani). Ieri n-am mai aflat despre muzică, ci despre tristețea unei persoane – că nu are bani să meargă la psiholog așa că nu știe dacă-și va repara vreodată problemele emoționale pe care le are.

Cred că dintre prietenii mei cel puțin 30% au terminat Psihologia, dar eu nu am făcut niciodată consiliere, nici cu ei, nici cu vreo cunoștință de-a lor (dat fiind faptul că ne cunoșteam atât de bine, ar fi fost corect să mă dea pe mâna altcuiva, nu?). Și recunosc, nu am fost la psiholog din lipsa banilor, nu pentru că nu aș avea încredere. Ținând cont că o carte de psihologie bună este cât o treime dintr-o ședință cu psihologul, am preferat cărțile.

Și-am discutat cu mine, după cum mă învățau cărțile.

Pentru că suntem la început de an, dar mai ales pentru că, indiferent în ce zi a vieții ne-am afla, vrem să fim fericiți (mai ales ținând cont de lipsa de entuziasm a acestei perioade brăzdate de covid), am o sugestie pentru cei fără prea mulți bani, cu prieteni puțini (măcar un prieten sincer te poate aduce cu picioarele pe pământ și fără să-l plătești) – o carte.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Limbajul este simplu și, dacă am pune în practică un principiu pe săptămână, adăugându-le treptat pe celelalte, în 2 ani am fi nou nouți. Eu zic doi ani, dar s-ar putea să fie nevoie doar de 6 luni. Vi se pare mult? Știu persoane care merg la psiholog de 10 ani și nu au reușit să se împace cu ele sau cu cei care le-au distrus pacea sufletească.

Unul dintre lucrurile pe care le recomandă Timothy Sharp este să lăsăm modestia deoparte (sau complexele de inferioritate cauzate de cuvintele urâte spuse de părinți, de disprețul colegilor sau de ironia profesorilor) și să scriem ce lucruri apreciem cel mai mult la noi înșine.

*Pentru a afla punctele tale forte, pune-ţi câteva întrebări:

  • Ce anume te motivează?
  • Când simţi cel mai mult că trăiești?
  • Când te simţi cel mai mult în apele tale?
  • Ce abilităţi noi înveţi foarte ușor?
  • Ce aștepţi cu nerăbdare?
  • Ce anume din trecutul tău îţi stârnește nostalgia?

Încearcă următorul exerciţiu. Ţine un jurnal, o agendă sau orice alt sistem pentru a-ţi organiza viaţa. Uită-te la toate sarcinile, activităţile și întâlnirile pe care le-ai finalizat sau la care ai participat în ultimele două-patru săptămâni: pe care dintre acestea le consideri a fi plăcute, energizante, motivante sau stimulante? Există o linie comună a acestor activităţi sau sarcini și, dacă da, poţi planifica să ai parte de mai multe astfel de evenimente plăcute în viaţa ta?*

Știu că cel mai mult se tânguiesc oamenii cu privire la timp – că nu e destul și oricum nu-și pot permite să-l păstreze pentru ei. Dar să nu uităm că timpul se duce oricum. Nu mai bine îl facem să lucreze în favoarea noastră? Prima revoluție pe care trebuie să o facem este să nu ne mai omorâm timpul, ci să-l folosim serios.

În cartea Britt Marie a fost aici, există un personaj, Sven, care se pricepea la toate dintr-un motiv foarte simplu: *am făcut eu un curs*. V-ați gândit să vă bucurați de viață, făcând un curs (nu-mi spuneți despre lipsa banilor – există și cursuri gratuite, important e să căutați. Dar, da, e mai simplu să cauți numele cuiva pe care nu-l suferi și să privești pozele fericirii sale și să faci petrecere cu durerea personală că ești nedreptățit de viață decât să te inspiri din răspunsurile la întrebările de mai sus și să te redescoperi, să te transformi. Însă, pe cât de simplu este, pe atât de neproductiv. Fiecare alege cum vrea să-și piseze timpul, desigur!)

Gândiți-vă la voi în acest an; de fapt, nu generalizăm așa, *în acest an*, ci particularizăm *zi de zi*. Dacă Moș Crăciun ne vrea fericiți și ne aduce atâtea cadouri, noi de ce nu ne străduim pentru fericirea noastră? 🙂

P.S. Abia de acum începe lucrul important 🙂 :

Plăcerile simple, cum ar fi a mânca ciocolată sau a face un duș fierbinte, scad în intensitate odată ce corpul nostru se obișnuiește cu respectivele senzaţii. Pentru a obţine același nivel de satisfacţie avem nevoie de tot mai multă ciocolată sau de o apă tot mai fierbinte. În comparaţie, sarcinile complexe nu oferă recompense de moment, dar îţi vor lăsa la sfârșit un sentiment de realizare mult mai profund.

Alergarea la un maraton nu este în mod inerent plăcută în timp ce tropăim pe trotuar, iar corpul obosește cu fiecare milimetru; dar efectele sale pozitive, mândria și bucuria victoriei, vor dura mult mai mult decât emoţia pe care ar aduce-o cumpărarea unei noi perechi de pantofi.

Gândește-te la ultimele dăţi când te-ai simţit în ritmul tău natural. Când a fost ultima oară când ai pierdut complet noţiunea timpului sau n-ai mai știut de tine în timp ce finalizai o sarcină? Ce ai făcut și care au fost punctele forte folosite?

Următoarea dată când ai puţin timp liber, alege o sarcină mai solicitantă în locul unei simple plăceri și notează efectele pe termen lung. Străduiește-te să desfășori mai multe sarcini de acest fel. Întreabă-te cum poţi avea experienţe mai profunde și nu alege întotdeauna ce e mai ușor.

Și când te gândești că toți alegem ce e ușor…, după care ne întrebăm de ce nu suntem fericiți.

0

2020 a fost aici…

Ultima carte citită în 2020 mi-a dat ideea aceasta.

Britt Marie a fost aici – Fredrik Backman.

Eroina (ca oricare om) își dorește un singur lucru: să conteze viața ei. Să se știe ca a trecut pe acolo. (Poate chiar să influențeze, cât de puțin, de vreme ce i se repetă mereu: nu ai *competențe* sociale.)

Cred ca anul 2020 a auzit multe cuvinte de acest fel: mai bine îl ștergem din calendar, nu a existat în viața mea, il scoatem din istorie.

Am tot respectul pentru cei care au suferit în 2020, pentru cei care au îndurat pierderi de toate felurile, pentru cei distruși, disperați și devastati din cauza lui 2020. De aceea le doresc un an care, nu numai că e bun, dar poate suplini si răul celui care a trecut.

Eu, numărându-mă printre cei care iubesc anul 2020, puțini sau mulți, am de făcut un singur lucru: să Ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest 2020 de poveste si să nu uit niciodată că 2020 a fost aici, cel mai bun an din viața mea.

Vă doresc tuturor ca 2021 să fie cel mai bun an din viața voastră.

P. S. Britt-Marie a fost aici este o carte pe care o citești în 2 zile, deși are aproape 600 de pagini. Mie mi se par atât de incomode cărțile cu multe pagini, mai bine ar face trei volume, să le poți lua după tine, să le manevrezi ușor. Dar nu mă mai plâng pentru asta, am terminat-o și mi-a și plăcut. Este despre o persoană cum eu nu sunt – face curat peste tot și judecă persoanele după faptul că nu fac. Scuzându-se mereu că, de fapt, nu le judecă. Pentru cei care au citit Bunica mi-a spus… a aceluiași scriitor, numele pare cunoscut – și da, este vorba despre povestea celui mai nesuferit personaj din Bunica. Poate fi citită fără să fie nevoie să știi amănuntele Bunicii, iar dacă citești Bunica după ce afli povestea lui Britt s-ar putea să o simpatizezi, pentru că se schimbă perspectiva. Evident, cineva autoritar și obsedat are în urmă o tulburare care te face să-l îndrăgești, dacă ai timp să-l asculți. Sau dacă îți faci timp să citești sute de pagini. Dar eu sunt bucuroasă că reușit să aflu și punctul de vedere despre fotbal al suedezilor dintr-un sătuc neînsemnat, așa cum se poate afla părerea lor despre hochey din Scandalul sau Noi contra voastră. Dar să rămânem la Britt. O veți îndrăgi, chiar dacă nu vă place șoarecele pe care-l hrănește zilnic la ora 6, încercând să-l educe măcar pe el să fie disciplinat, cum n-a fost soțul ei, care-a înșelat-o cu cineva care folosea parfum în vreme ce ea, nu…