Universul trăirilor emoționale – ghid de autocunoaștere (Monica David)

Era o știre prin ziare despre faptul că muzica tristă este, culmea, un mod în care unii oameni se pot ridica din necazul prin care trec. Dar nu e vorba despre orice fel de om – ci despre cei empatici. Se pun în situația tuturor și trăiesc propria lor viață într-o asemenea identificare încât, deși simt emoții negative, se dezvoltă. Acești oameni (faceți parte dintre ei?) sunt împinși înainte de ceea ce pe alții îi doboară, de ceea ce pe alții îi aduce la depresie.

Secretul stă în empatie.

Uneori, când suntem triști și vedem oameni zâmbind pe stradă, pentru că nu înțelegem de ce ar avea aceștia motiv de veselie, considerăm că … au o problemă psihică. Fără să ne gândim la faptul  că starea de bine se vede pe chipul celorlalți așa cum se simte disperarea în replicile noastre tăioase.

Da, știu, discuțiile acestea despre simțăminte îi obosesc pe cei mai mulți dintre noi. Închidem o carte care vorbește despre ele, schimbăm canalul dacă este un film care ar putea să ne răscolească, ridicăm din umeri cum că nu avem timp, dacă ne roagă cineva să-i ascultăm povestea…

Unii ajung să se cunoască dacă stau de vorbă cu un psiholog. Eu știu persoane care merg de ani de zile la psiholog și tot cu tarele acelea au rămas. Vina psihologului? A clientului? Ce mai contează? Cert este că pacientul rămâne fără bani și specialistul, chiar dacă-și umple contul, are un gust amar că nu reușește să încheie odată cazul respectiv.

În același timp, oameni care citesc o carte reușesc să înțeleagă despre ei și să depășească lucrurile care-i țin pe loc. Alții fac asta printr-un joc.

O carte? Un joc? Nu sunt deloc superficială.

Ați văzut ghidul de autocunoaștere Universul trăirilor emoționale, creat de Monica David? Te apropii mai ușor de tine, te cunoști fără să te simți agresat, pentru că totul vine foarte simplu, ca într-o joacă de copii. Ai o cărticică mică, mai mică decât podul palmei. Pe lângă ea, 48 de carduri ilustrate.

Cum spui despre oamenii scunzi esențe tari în flacoane mici, așa poți spune și despre această comoară – un simplu pas spre mine, o transformare uluitoare.

Monica David, psiholog și psihoterapeut, folosește citatul lui Brene Brown pentru a ne provoca să acceptăm să vorbim despre logica universului emoțional: Vulnerabilitatea nu este despre a pierde sau a câștiga. Ci despre curaj. Este despre a te arăta și a te lăsa văzut atunci când pierzi controlul. Vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ea reprezintă însăși sursa curajului.

Nu cere nimeni să te expui înaintea celorlalți. Începe cu tine însuți, învață să te cunoști, să te înțelegi și apoi vei putea să stai de vorbă cu cei care te pot înțelege, după care vei face față și ironiilor celor care nu te suportă.

Dacă sunteți greu de apucat, ca o oală fierbinte, folosiți o mănușă de protecție pentru început – ghidul de autocunoaștere.

În Universul trăirilor emoționale poți păși, simțindu-te în siguranță, apoi vei ști care e următorul pas pentru a accepta suferința și pentru a înțelege suferința celorlalți.

Publicitate

Un fiu – Alejandro Palomas

Îți propui să începi ceva și ești sigur că va ieși cum ți-ai propus. Am început anul convinsă că voi face ca în toți ceilalți ani – să citesc o carte pe zi, dar, mai mult decât atât, și să scriu despre ea. Și, după cum spunea bibliotecara mea dragă, voi alege nu orice carte faimoasă, ci dintre cele de care nu se atinge nimeni. Până la urmă, nu numai că nu am reușit să scriu nimic, dar nici nu am mai citit – pentru că am intrat într-o groapă cu numele *vreau să văd, nu să-mi imaginez*, adică am preferat tot ce era regizat de alții, nu ceea ce era pus în scenă de mintea mea. Da, în loc să citesc o carte pe zi, am văzut 3 sau chiar 10 filme pe zi.

Până astăzi, când mi-am zis că merit un cadou – să citesc o carte pe care mi-a recomandat-o tot ea, bibliotecara mea. Sunt atât de prețioasă 🙂 încât am o bibliotecară personală. 🙂

Să vă spun drept, când se compară o carte cu alta și nu cunoști cartea inițială, ți-e indiferent, dar când am văzut că acest roman era considerat a fi noul Micul Prinț am cam înghețat. Bine, acum voi intra în dispută cu toată lumea, adică eu nu asta urmăresc, dar cei mai mulți vor considera că sunt incultă când voi afirma că Micul Prinț pentru mine a fost o carte complet ciudată – să spui despre ea că e cartea copilăriei când e o carte de filosofie, să o consideri o carte de filosofie, când are niște desene naive și niște fragmente de conversații de care nimeni nu mai are nevoie în zilele noastre… Uneori, mi s-a părut că se bate monedă pe Micul Prinț mai mult dintr-o spaimă că vei fi considerat incult, decât pentru ceea ce este. Bine, nu mă loviți, am vrut să fiu sinceră…

În ce-l privește pe fiu, fiul despre care scrie Alejandro Palomas, trebuie spus clar că se intră în două lumi de copii – una de emigranți și una de copil *părăsit de mamă*, dar și o a treia lume a copiilor – ceilalți, care își bat joc de cei doi, deși dacă ar fi să-i iei la bani mărunți ai vedea că fiecare dintre acei batjocoritori este într-o altă lume, de care nu e timpul să se ocupe scriitorul, pentru că e destulă emoție în viețile celor doi.

Cartea merge pe analiza psihologică a fiului și adiacent pe a prietenei lui, care e în clasa a patra, dar se va căsători cu un bărbat de 32, căci așa spune tradiția familiei…

Când erați mici ce voiați să vă faceți? Ca meserie – ce doreați să lucrați? Dar ce vă doreați să fiți – ca obiceiuri, comportament, distracție? Noi avem de-a face cu un băiat care-și dorea să fie Mary Poppins, iar cuvântul delicios de lung pe care îl pomenește ea i-ar fi rezolvat toate emoțiile negative – supercaliflagilistic…

Oare de ce trebuie să spunem cuvinte atât de lungi care prin magie să ne rezolve problemele, când am putea recunoaște adevărul și, după ceva suferință, am reușit să trecem peste necazuri? Pentru că noi preferăm să ne ascundem și devenim specialiști la camuflaj. Cameleonii sunt mici copii pe lângă transformările oamenilor mari, care le dau tonul și celor mici – pentru că cine este mai bun exemplu pentru un copil decât părintele său?

Întrebarea *Durează mult până devii om mare?* este adresată de Guillermo, eroul principal al cărții, dar este întrebarea pe care în mod deosebit noi, oamenii mari, ar trebui să ne-o adresăm, pentru a înțelege când vom cunoaște fericirea și când vom putea să le-o asigurăm și copiilor noștri.

Cartea are 200 de pagini și se citește în 2 ore. Dar, chiar dacă este despre copii, nu este numai pentru ei – ei nu vor înțelege psihanaliza și analiza desenelor celui mic; dar părinții ar putea să scoată din ea cel puțin 10 povestiri înțelepte pe care să le folosească pentru a-i ajuta emoțional.