Am urmat un curs de scenografie, apoi unul de regie. În cadrul cursului de regie, una dintre colege susținea că filmul este doar artă, în vreme ce alții considerau că filmul este educativ, este pentru a milita sau este pentru a-ți susține părerile.
Dacă urmărești cel puțin un film (pe care îl alegi tu, nu pe care ți-l servește televiziunea) pe zi, după 30 de zile ajungi la o concluzie – așa cum unii preferă să-și consume timpul cu jocuri de societate sau să aibă un fond economic pe care să-l ruleze în fel de fel de investiții, așa sunt și persoane care scot filme – pur și simplu pentru distracția lor, pentru a-și mări bugetul sau pentru a se alinia unor idei.
Aș vrea câteodată să recomand unele filme pentru că ideile lor sunt foarte bune pentru copiii de 13 ani, doar că pe film este precizat clar că nu se poate vedea sub 16 ani, iar după părerea părinților chiar ar fi mai bine să nu se privească așa ceva. Atunci de ce se mai fac astfel de filme care ar fi de folos celor de 13, dacă nu intră în grupul țintă? Poate pentru că sunt mai numeroși cei de peste 20 de ani care sunt gata să plătească pentru el decât cei de 13 care încă nu sunt atât de copți încât să accepte un subiect de acest fel?
Hur många kramar finns det i världen (It*s all about friends), din fericire, este un film pentru oricine și ține cont de lucrul acesta. Acum, mai trebuie să și vrei să rămâi până la capăt, pentru că după ce-l vezi pe regizorul din SUA care are de toate, este plictisit de binele lui și e gata să se sinucidă, parcă n-ai vrea să mergi mai departe cu el în Suedia, țara natală, unde se duce ca să-și întâlnească un păcălici de prieten care se plânge de o angină ca de un infarct și preferă să se îngrijoreze decât să aibă grijă de sănătatea lui. Niciunul dintre cei doi nu o duc bine, iar profesori pentru ca cei doi să-și schimbe viața sunt câteva persoane cu deficiențe… Sunt curioasă câți care să nu aibă în familie autiști, sindrom Down, schizofrenie, rămân în fața micului ecran până la final.
Dar realitatea este că acest mic grup de oameni îți aduce zâmbetul pe buze și te determină să te întrebi – La cât de binecuvântat sunt eu pentru că am atât de multe, m-am interesat și de ceilalți care au parte de mai puțin? Am fost destul de atent cu cei care ar avea nevoie de timp din programul meu?
Peisajele filmului sunt deosebite, pădure și lac, toamna; până la urmă, te bucuri că nu ai pierdut 90 de minute din viață, ci ai câștigat o nouă viziune a ei: e nevoie de bunătate pentru ca cei ce vor îmbrățișări să aibă parte de ele.
Filmul este din 2013 și poate fi un bun început pentru discuții atât din copilărie – ora de dirigenție, cât și din terapie – în special pentru cei care, răsfățați fiind de soartă, nu mai cred că e ceva bun în jur sau pentru cei dependenți, care nu mai văd cât de mulți oameni ar putea să-i bucure sau câtor oameni le-ar putea fi de folos.
Bucurați-vă, transformându-vă viața datorită interviurilor care redau exact ideile personajelor principale.
Despre sufletul meu 