În viața de zi cu zi, îi auzi mereu pe oameni că nu au talent, că sunt banali. Și totuși se uită la filme în care personajele principale sunt pline de fiori pentru o anumită artă, care sunt gata să renunțe la tot pentru arta lor sau renunță la artă și apoi sunt niște nimeni, nu în ochii celorlalți, ci în interiorul lor. Până în februarie, în acest an, nu am văzut niciun film coreean. De atunci am văzut 6 seriale, dar în fiecare cel puțin 3 personaje erau pasionate de muzică, de desen, de scris… De regulă se merge pe muzică. Poate că este cuvântul cel mai important și Biblia spune că prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar se pare că, și atunci când comunicarea se oprește, muzica trece dincolo de emoțiile noastre, și ne oferă fericire și bucurie. Sau deconectare, ori chiar un sens în viață. Și, pentru cei cu probleme mai mari, uneori, muzica poate fi singura care să-i ghideze. Nu pentru că o cântă, ci pentru că o ascultă.
Dar acum să vorbim despre muzica pe care cineva o cântă. Poate nu mă apucam să vorbesc despre aceasta, dacă nu aș fi văzut ieri două filme, unul după altul, din același popor – danez, cu aceeași pasiune – cântatul. Pasiunea mea e scrisul, dar îmi imaginez că cei care cântă trăiesc atât de intens ca mine – când am dorința de a scrie și nu mă pot manifesta, ori atât de relaxant ca mine – când reușesc să mă exprim în scris. Și atunci îi pot înțelege și m-am transpus în personajele principale din cele două filme.
De regulă, caut să recomand filme care arată o luptă curată prin care se ajunge la un rezultat. Dar viața nu este întotdeauna astfel – mai întâlnești și chinuri mari, provocate de oameni simpatici sau situații delicate în care intră cei pe care îi îndrăgești. Așa este și cu cele de azi – nu le-aș recomanda pentru cei de sub 16 ani, chiar dacă subiectele ar putea să pară *educative* pentru preadolescenți (12 ani). Dar nu, acestea sunt filme pentru cei care pot înțelege că există etape, că există probleme, pe care le depășești în timp, nu se rezolvăm totul deodată.
With your permission (2007)- nu e nici pe departe ce pare a fi. Și dacă era despre violență fizică a femeii asupra bărbatului, ar fi meritat să fie făcut (deși sunt convinsă că nu s-ar fi regăsit nici 2% dintre privitori). După ce vă amuzați bine pe seama perfecționismului lui Jan și, deși nu sunteți de acord cu el pentru atitudinea pe care o are la locul de muncă, puțintel îi dați dreptate, vă bucurați că ajunge în grupul de terapie cu bărbații care spun adevărul despre viața lor. El nu-l va spune. Și de aici continuă povestea, în care rolul principal îl au regulile, reguli care nouă ni se pare că sunt foarte bune – și atunci când creștem copii, și atunci când suntem pe stradă sau în societate, dar care sapă un șanț în care poate să cadă oricine trebuie să le respecte, dar nu crede în ele. Regulile sunt bune, dar nu atunci când cineva le impune pentru că are o slăbiciune. Sau atunci când nu mai poate duce bucuria celuilalt și vrea să o îngrădească pentru că el nu și-o mai permite… Aici muzica de operă este regina și, deși poveștile sunt cutremurătoare, zâmbetul rămâne mereu pe buze.
O, happy day (2004) – viața unor pasionați de muzică se schimbă complet când în satul lor danez trebuie să se oprească dirijorul unui cor american de gospel. Acesta îi ascultă și descoperă în ei potențial, mai ales în Hannah, cea care este indecisă, dacă să treacă la conducerea corului – o dată pentru că nu este lăsată de Kirsten, a doua oară pentru că nu se crede capabilă și nu în ultimul rând pentru că are oportunitatea de a se întoarce la lucru, așa cum și-a dorit în ultimii ani și nu a avut posibilitatea. Mâna de oameni care vrea să cânte are talent, dar dacă nu crezi în ceea ce cânți, nu ai cum să transmiți prea mult. Cei mai mulți nu credeau în Dumnezeu, unii Îl vedeau ca pe o ea, alții nu și-au pus niciodată problema dacă există sau nu. Vorba olandezului care a auzit că românii cred în Dumnezeu: *Asta pentru că nu aveți de niciunele și vă rugați și se mai întâmplă câte o minune, că inima bună a cuiva vă dă ce vă trebuie și voi credeți că Dumnezeu implicat. Dar noi avem de toate, de la bani să cumpărăm până la ce ne trebuie în magazine, așa că ne luăm singuri nu avem nevoie de Dumnezeu.* Ca în toate popoarele occidentale, și în Danemarca a avea credință e o chestie de slăbiciune, pe care oamenii nu vor să o exprime. Culmea este că tocmai atunci când nu lași să ți se vadă vulnerabilitatea devii atât de crispat și pierzi atât de mult din viață; nu te descurci să ieși din spaima în care ești. Predicatorul dirijor le spune câteva fraze care le arată oamenilor că nu zâmbesc tocmai pentru că nu știu cine e Dumnezeu, nu au putere tocmai pentru că nu au la cine apela, nu mai găsesc un rost pentru că se gândesc doar la ei. Dar aceasta este o singură latură a revelațiilor. Apar multe altele care s-ar putea să ne ajute și pe noi să ne trezim la realitate – de câte ori am pierdut pentru că nu am avut încredere în noi? Când ne vom da seama că e timpul să reacționăm? Personajul principal al filmului ajunge la o concluzie, cred că acum e rândul nostru 🙂 .
Vizionare plăcută – vechiturile sunt bune, de multe ori! 🙂
Despre sufletul meu 