O dată în viață

Nu am niciodată timp să mă plictisesc… Plec spre radio și, până să ajung în statie, trec cele 3 mijloace de transport pe care aș putea să le iau.

Bine, îmi zic, dacă tot mai am de așteptat 2 ani până când vin următoarele, să intru și eu să-mi cumpăr fițoșenia numită Toffiffee crunches hot chocolate. Ce șansă să fiu prima la acest rând unde, de regulă, sunt câte 10 persoane. Și ce șansă că acum se coc acele croisante, chiar acum și voi primi unul fierbiiinte.

Dar, după ce fac poza necesară 🙂 a mâncării și dau să mă apuc de ronțăit, ce se vede în zare? (Era un cântec „infantilizant” în copilărie – ia te uită și privește ploșnița în zare… se repeta de 3 ori după care ploșnița era din zar, apoi din za, apoi din z, apoi era un bum! Dacă il stie cineva, să ridice mâna sus, să nu am falsa impresie ca eu l-am inventat!)

Ei nu, în zare nu era ploșnița… ci un neașteptat și incredibil 133, aparut mai devreme? Ce minune!

Ideea e că nu îmi pot permite să scap o minune.

Inhață fata cornul (ah, ce m-a fript), cu cealaltă mână ia paharul xxl și mai departe? Geaca și rucsacul? Le prinde cu un deget pe fiecare și în pas de defilare spre autobuz. Cu gândul senin ca în interior să facă ordine în viața ei din acel moment. Căci de regulă poți sa dansezi în mijloacele de transport, dar dacă acum au sosit în hoardă și rar… ce sa vezi… nu are loc nici ea, cu atât mai mult ea cu toate bagajele.

De fapt, să fim serioși nici de croisant nu era loc, în niciun caz de ciocolata caldă deschisă din care frișca își arăta pletele obraznice. Din momentul în care s-au închis ușile și șoferul a pornit ca la raliu, în jurul meu s-a făcut… gol pe o raza de un metru. Domnița cu părul bălai nu voia să i-l înnegrească ciocolata mea. Domnișoara în costum bej dorea să nu ajungă murată la facultate. Domnul pregătit de ședință nu voia pete de frișcă pe pieptul hainei violet. Cei care chiar nu au putut sa se depărteze de mine făceau un joc al ochilor ca după mingea de ping pong, când la paharul meu, când la propriile persoane. „Încă nu s-a vărsat pe mine?” se întreba fiecare. Ce bineeee. Dar stai ca mai e un bump. O groapă acum, un dâmb, o piatră…

Așa că eu, care nu circul nici cu ciocolata caldă cu capac, am reușit sa fiu un real pericol public, sub privirile disperate ale tuturor celor care aveau imaginație datorită emisiunilor cu camera ascunsă sau gagurilor din filmele alb-negre.

Omul cât trăiește învăță: și cel care n-a greșit niciodată la un anumit capitol poate sa ajungă într-o situație delicată, din întâmplare.

Fițoșeniile au fost pe gustul meu, dar la ce palpitații le-am oferit celorlalți promit să mă întorc la atitudinea mea pașnică de a consuma ceva doar la masă.

Publicitate

Comunicare din ochi

Fiind genul care ar vorbi și cu o frunză și cu o furnică, îmi place cu atât mai mult să discut cu oamenii. Sau să le fac bucurii. Și pe un trotuar unde sunt parcate mașini la 30 cm de la zidul casei, în vreme ce pe șosea curg mașinile, trecătorii sunt dornici sa ajungă odată la loc mai larg.

Eu le fac de multe ori semn celor care vin din partea opusa, să porneasca ei, urmând să aștept cumințică până vine momentul potrivit să merg si eu.

Am fost azi pe Hristo Botev, de la un capăt la altul. Am oferit posibilitatea tuturor persoanelor să-și urmeze cursul, eu așteptându-mi rândul. Toți au observat, privind cumva pe sub gene, că mă opresc și au trecut cu ochii în pământ. Din 30, una singură a înaintat cu ochii în ochii mei, zâmbindu-mi și la final a zis: Mulțumesc.

Ei, am simțit și eu măcar o data că vorbesc pe drumul din aceasta dimineață.

Hotărâre radicală

Aseară am fost la un restaurant. O limonadă de fructul pasiunii am băut, dar am stat în jurul ei vreo 90 de minute, împreună cu o prietenă care avea o limonadă de cireșe amare. La final, am zis: trag o fugă la toaletă. Când am ajuns în fața ușii respective, am ciocănit și o voce temătoare dinăuntru a zis: Intrați, doamnă.

Femeia era la chiuvetă, așa că la toaletă era liber, iar eu, om care nu vrea să jignească niciodată pe nimeni, deși am simțit că ceva nu e în regulă, n-am dat înapoi, ci mi-am continuat drumul. Numai că după ce am închis ușa… am descoperit că în cabină se află un bagaj. Mi-a venit să strig: Dar ce ești tu, femeie a străzii? Și încă nu mă dumiream, eram într-o situație dificilă, în care mintea nu putea concepe ceea ce se întâmplă.

O femeie care vorbea coerent și avea o voce frumoasă, dar mirosul și situația erau ca din Împărăția Oului Stricat. Deși mi-a fost rău efectiv, mi-era și jenă să mă port ca un jandarm, să fac dreptate: o asemenea întâmplare nu trebuie să indispună consumatorul, nu vii într-un loc de acest fel ca să te parfumeze o sconcsenie. Când am ieșit, am privit spre femeia care era încă la chiuvetă: făcea același lucru pe care îl făcea când am intrat – apa a curs tot timpul și ea avea mâinile sub apă, turnând din căușul palmei stângi în cel al palmei drepte și invers. Am tresărit: se mângâia cu apă.

Am plecat de acolo, uitând senzația de neplăcere, am rămas doar cu imaginea aceea a încântării copilăroase de pitrocire a apei. Era un răsfăț. Eu mă răsfățasem cu o limonadă. Ea se răsfăța cu apă, pe piele – măcar pe mâini, dar în restul corpului nu putea să o pună, pentru că era îmbrăcată cu o salopetă de ski.

Inițial, am intenționat să-i spun primului chelner, când ies. După ce am ieșit, eram înduioșată: inima mea era prea copleșită de imaginea jocului cu apa, ca să mai conteze senzația neplăcută a nasului. Așa că mi-am luat lucrurile și am mers spre ieșire. Un chelner a venit la mine și mi-a șoptit: *Mulțumesc mult de tot pentru că nu ați spus nimănui. Dacă s-ar afla că i-am dat voie să intre acolo, aș fi dat afară, dar mi-a fost prea milă de ea.*

Ne-am zâmbit. Eram complici. Eu nu mai am de-a face cu întrebarea scormonitoare: să ajut sau nu acest om la necaz? Poate nici chelnerul, dacă femeia are atâta minte încât să încerce în altă parte a doua zi. Dar dacă ea va forța nota… acest tinerel chiar că se va afla într-o postură dificilă. Ca mulți dintre noi, fiecare în alte împrejurări.