O dată în viață

Nu am niciodată timp să mă plictisesc… Plec spre radio și, până să ajung în statie, trec cele 3 mijloace de transport pe care aș putea să le iau.

Bine, îmi zic, dacă tot mai am de așteptat 2 ani până când vin următoarele, să intru și eu să-mi cumpăr fițoșenia numită Toffiffee crunches hot chocolate. Ce șansă să fiu prima la acest rând unde, de regulă, sunt câte 10 persoane. Și ce șansă că acum se coc acele croisante, chiar acum și voi primi unul fierbiiinte.

Dar, după ce fac poza necesară 🙂 a mâncării și dau să mă apuc de ronțăit, ce se vede în zare? (Era un cântec „infantilizant” în copilărie – ia te uită și privește ploșnița în zare… se repeta de 3 ori după care ploșnița era din zar, apoi din za, apoi din z, apoi era un bum! Dacă il stie cineva, să ridice mâna sus, să nu am falsa impresie ca eu l-am inventat!)

Ei nu, în zare nu era ploșnița… ci un neașteptat și incredibil 133, aparut mai devreme? Ce minune!

Ideea e că nu îmi pot permite să scap o minune.

Inhață fata cornul (ah, ce m-a fript), cu cealaltă mână ia paharul xxl și mai departe? Geaca și rucsacul? Le prinde cu un deget pe fiecare și în pas de defilare spre autobuz. Cu gândul senin ca în interior să facă ordine în viața ei din acel moment. Căci de regulă poți sa dansezi în mijloacele de transport, dar dacă acum au sosit în hoardă și rar… ce sa vezi… nu are loc nici ea, cu atât mai mult ea cu toate bagajele.

De fapt, să fim serioși nici de croisant nu era loc, în niciun caz de ciocolata caldă deschisă din care frișca își arăta pletele obraznice. Din momentul în care s-au închis ușile și șoferul a pornit ca la raliu, în jurul meu s-a făcut… gol pe o raza de un metru. Domnița cu părul bălai nu voia să i-l înnegrească ciocolata mea. Domnișoara în costum bej dorea să nu ajungă murată la facultate. Domnul pregătit de ședință nu voia pete de frișcă pe pieptul hainei violet. Cei care chiar nu au putut sa se depărteze de mine făceau un joc al ochilor ca după mingea de ping pong, când la paharul meu, când la propriile persoane. „Încă nu s-a vărsat pe mine?” se întreba fiecare. Ce bineeee. Dar stai ca mai e un bump. O groapă acum, un dâmb, o piatră…

Așa că eu, care nu circul nici cu ciocolata caldă cu capac, am reușit sa fiu un real pericol public, sub privirile disperate ale tuturor celor care aveau imaginație datorită emisiunilor cu camera ascunsă sau gagurilor din filmele alb-negre.

Omul cât trăiește învăță: și cel care n-a greșit niciodată la un anumit capitol poate sa ajungă într-o situație delicată, din întâmplare.

Fițoșeniile au fost pe gustul meu, dar la ce palpitații le-am oferit celorlalți promit să mă întorc la atitudinea mea pașnică de a consuma ceva doar la masă.

Publicitate