0

Fortune favors the brave – Norocul îi ajută pe cei curajoși

Titlul este unul dintre răvașele pe care le găsești într-o prăjitură vietnameză. Prăjitură pe care, odată cu cele câteva zeci de tipuri de mâncare vietnameze, o prepară o fată de 12 ani, a cărei mamă a plecat în Vietnam. Problema stă așa: mama nu are acte de emigrant în Germania, în schimb fata mare și cea mică – de 9 ani, da. Restaurantul lor era un punct important, pentru că lumea le iubea mâncarea, dar dacă ar fi aflat ofițerii nemți că sunt copii singuri, neprotejați de părinți, i-ar fi dus la Protecția socială și se termina cu viitorul lor așa cum îl vedeau ele, în sânul comunității vietnameze din Germania.

Peste cele două vietnameze, dintre care doar cea mică se ducea la școală și era indisciplinată, vine o nemțoaică plictisită de viața ei fericită, care, privind prin lunetă zilnic, urmărește viața vecinilor căci blocurile sunt paralele și se vede direct, orice se întâmplă. Ea le cere bani pentru a nu le spune poliției, dar se împrietenesc, se distrează o vreme până când greșelile celei mici fac inevitabilă prezența mamei la școală. Dar mama e în Vietnam. Cum se va rezolva totul?

Ce mi se pare interesant este că nemții pun un astfel de subiect pe care nu-l suportă în așa fel încât ei să cadă pe locul doi, pentru că până la urmă polițaii și protecția copilului sunt mereu prostiți; pe lângă asta, se scoate în evidență că balanța dintre societatea rece nemțească și cea caldă, vietnameză înclină spre cea de-a doua, deși ea este cea care vine și cucerește și nu de multe ori calcă reguli.

Un film vesel, cu accente pe bucuria de a fi de folos, nu numai familiei, ci și celor pe care abia i-ai cunoscut.

Iar pentru dragostea pe care i-o poartă fata de 12 ani unui tinerel – evident că din comunitatea ei, ea nu se uită la nemți! – primește în prăjiturică un bilet care o învață cum să se apropie de el, pentru că era singurul lucru pe care și-l dorea.

Oare ce scria pe bilețel? Ultima scenă vă va da răspunsul așteptat.

Filmul a făcut parte dintre cele prezentate la KINOdiseea, 2016. Să nu uităm, copilul care se uită trebuie să aibă peste 8 ani. Altfel nu înțelege drama emigranților, care este la tot pasul în interiorul filmului.

4

Thomas Kinkade

Nu stiu de ce cred eu ca artistii nu vor fi de acord cu mine ca TK e maaare! Cei care vad in picturi doar linia moderna nu se uita la bucolicul TK. Am vizitat 2 galerii de-ale lui. Cum sa nu aiba aici 2 galerii, cand sunt 9 milioane de turisti anual? Imagini pentru curiosi aici.

Oricum, el este maret si prin ceea ce facea, dar si prin cate facea, pentru ca acopera o intreaga industrie… de la tablouri la calendare, la micute amintiri, la brelocuri…

Ii stiu de multa vreme tablourile si mi-e drag de el… Am aflat cu stupoare ca a murit… A murit? Stiu ca toata lumea moare, dar pentru mine unii n-ar trebui sa moara sau, daca mor, sunt un semn de usurare (ce jalnic!) – daca el a murit, eu, muritoarea, de ce m-as plange ca, intr-un timp, voi muri?

De o saptamana primesc in fiecare zi vesti despre copiii prietenilor mei: au murit, s-au sinucis, au fost intr-un accident si nu s-au mai trezit din coma… Oricine ai fi mori! La un moment dat, orice ai face si oricat de important ar fi, vei muri.  Si atunci tot ce poti sa faci este sa te bucuri de tot ce iti face bine… De exemplu, de lucrurile mici. Ca o vizita la o galerie in care nu sunt tablouri sofisticate, ci bucolice…

0

Ober Gatlinburg – ce mi-a plăcut mai mult

Evident, totul e amuzant – doar de aceea e punct de distracție, dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut pista de bob. Urci cu telescaunul – dacă vrei să vezi priveliștea, te duci până în vârf, dar dacă vrei să folosești bobul, la prima oprire, după vreo 3 km, cobori frumușel, îți iei mașinuța și  te înscrii pe pistă. Instructorii dau informațiile necesare și nu lasă niciun copil sub 9 ani singur. Cursele tumultoase sunt oprite de către cele trei personaje de la punctele de control, dar și de japonezi, care nu au deloc curaj să apese pe accelerație. Eu ador bobul.

ober gatlinburg bobOare cine era în bob? 🙂