10

Cum să (nu) spui te iubesc?

M-au uitat de curând la serialul Welcome to Sweden – o comedie despre un american care se mută în țara iubitei sale și toate întâmplările care decurg din ciocnirea nu numai cu un alt continent, ci cu un alt tip de cultură… Scenariul este după cazul real al actorului principal, care, american îndrăgostit de-o suedeză, nu a mai ținut cont de diferențele care ar putea să-i dea dureri de cap (și nouă dureri de burtă – de la râsul provocat de situațiile respective!).

Fiecare episod e amuzant, dar nu mă voi opri asupra poantelor, ci asupra unei întâmplări care are legătură cu ziua de azi – pe oriunde o prindea pe iubita lui, Bruce îi spunea I love you. La venire, la plecare, la trezire, la culcare, pentru el, era normal să rostească aceste cuvinte; le spunea senin, convins de ele, natural, entuziasmat, ca pe ceva absolut necesar. Nu fals, nu din obligație, nu pentru a plăcea sau a obține vreo recompensă. Așa simțea el.

La un moment dat, suedeza, exasperată, reacționează: Și mai termină cu atât Te iubesc! Mai rar cu aceste cuvinte. Spune și tu Bună – dimineața și Noapte bună – seara. Atât Te iubesc nici nu e credibil.

Ca un cățeluș lovit, personajul o ascultă și începe să salute scurt: hej – god natt… Dar nu rezistă și răbufnește: *Toată lumea asta caută dragoste. Dragostea nu este din belșug, ca să-mi ceri tu să renunț la ea. Ea lipsește. Mai bine ai fi și tu la fel de expresivă ca mine și ți-ai demonstra iubirea. Și nu numai mie, ci și părinților tăi. Când le-ai spus ultima dată că-i iubești?*

De Valentine*s Day, ar zice unii. Sau de Crăciun. Sau de ziua lor. Sau de vreo 6 luni.

Suedeza ridică din umeri: Niciodată.

Când rămâne singură, cuprinsă de fiorul înțelept al cuvintelor prietenului ei, le dă telefon părinților și, cum răspunde robotul, ea le lasă un mesaj: *Am sunat să vă spun că vă iubesc*. În timp record, la ușa ei se aflau părinții îngrijorați: *Ce s-a întâmplat? Ai cancer? Te-a părăsit americanul? Știam noi că n-o să dureze*. Ea nu înțelege ce e cu atitudinea lor disperată, iar mama îi explică: *Păi, dacă ne-ai spus că ne iubești… Cuvintele astea se spun o singură dată – atunci când îți iei rămas bun definitiv, pe patul de moarte…*

Nu știu cât de des auziți sau spuneți Te iubesc. Uneori, chiar mă bucur că sunt atât de multe sărbători în an pentru că-mi zic: *Se lasă cu un Te iubesc și pentru cei care nu sunt obișnuiți să mărturisească sau să asculte o declarație*. Sigur, cei mai catolici decât papa se înfurie și spun: Nu ne trebuie sărbători ca să vorbim despre dragoste, o facem și fără ele (eu cred că cei care se înfoaie așa, precum curcanii emoționali, sunt tocmai cei care n-ar oferi cuvinte frumoase nici dacă i-ai amenința că-i tai de Ziua Recunoștinței. Doar adoră să fie scandalagii – nu vă mai manifestați iubirea, ce, nu e clar că există?).

Eu sunt dintre cei care folosesc declarația *Te iubesc* la fel de des cum folosesc microbiștii berea și semințele de floarea soarelui. Nu mi se pare că și-ar pierde sensul, nici semnificația, nici dacă ar fi susurată ca în ecou de la răsăritul soarelui până la apus…

Ca mine este nepoata mea, Claire, care și-a cumpărat o cariocă aurie nu pentru a o ține în colecție, nici pentru a desena ponei și prințese, ci pentru a-mi scrie un mesaj (zilnic): I love you, …

Da, știu, unii mă invidiază și o vor invidia și pe fetița de 8 ani pentru că sunt/este atât de dezinvoltă cu demonstrarea sentimentelor; dar ei nu fac nimic pentru a se schimba.

Am o întrebare: dacă defectul cuiva ar fi că nu face curățenie, ați avea ca așteptare să se schimbe? Desigur. De ce? Pentru că este necesară curățenia. Bine, dar specialiștii spun că ceea ce are nevoie omul pentru un tonus bun nu este neapărat curățenia, ci dragostea. De ce să lupte toți pentru curățenie, iar pentru exprimarea iubirii să găsești mereu scuze sau ridicări din umeri? Nu militez pentru mizerie, dar dacă ea este ceva de nota 9 și avem pretenții să existe, de ce dragostea, care este de nota 10, poate fi trecută cu vederea?

Un lucru este clar: dacă te duci la un examen fără să știi materia, s-ar putea să-ți pice și subiecte simple, iar tu să ai impresia că ai dat de cele mai grele.

Dar când trebuie să spui Te iubesc, nu e nevoie de pregătire specială, nici de dietă, nici de bani, nici de creativitate maximă. Nu ți se cere să ai o anumită ținută, să posezi o cultură vastă sau să poți să-ți schimbi culoarea ochilor la fiecare jumătate de oră. Nu ți se impune să alergi 5 km, nici chiar să prinzi o minge pe care o aruncă un puști de 3 ani și nici să cunoști 8 limbi străine.

Ajunge să rostești cele două cuvinte – poate pe litere, poate bâlbâit, poate roșind. Oricum…

Asta ajunge!

Și dacă e așa de ușor, cum să nu spui te iubesc?

Anunțuri
0

Ceainăria Respiro, un alt fel de-a spune Acasă

Am văzut pe Facebook un eveniment: colorăm… A, nu că nu aș avea cărți de colorat. Am zeci. Vreo câteva îmi aparțin; restul îi aparțin fiului meu pe care l-am terorizat să nu iasă din contur atunci când colorează așa că s-a dat bătut și m-a lăsat cu o comoară de mare preț constând în cărți de colorat, căci mânuța lui se pricepea și se delecta dacă ieșea din contur, nu dacă mă asculta pe mine.

Am zeci de cărți inclusiv de colorat terapeutic, dar când le văd în raft, singură în cameră, chiar dacă sunt obosită, nu-mi vine să le folosesc; mi se pare că pierd timpul. Însă ideea aceasta, de a merge alături de câteva prietene să colorăm, mi s-a părut excelentă.

La Ceainăria Respiro ne așteptau tot felul de posibilități de a ne petrece timpul – ori colorai pur și simplu, ori împodobeai o vedere alb-negru și apoi cei de acolo îți garantau că o vor pune la poștă, ori degustai niște biscuiciori care erau atât de frumos împachetați cu niște lavandă deasupra încât credeai că sunt – săpun, prăjitură sau jucărie cu stil.

Ceaiul minunat, atmosfera plăcută, senină, ne-am și împrietenit repede cu cei care și-au dorit lucrul acesta și la final am făcut poze cu rezultatele muncii noastre.

Cam așa sunase chemarea gazdelor:

Te invităm să te recreezi prin desen și culoare, muzică ambientală și socializare.

Chiar am reușit aceasta și vreau să sper că voi mai ajunge pe

str. Doamnei, nr. 3, sector 3, București
(0747170050; ceainariarespiro.ro)

Abia aștept următoarele proiecte.

1

7 Km pe jos

În urmă cu ceva timp, un prieten îmi povestea despre o bătrânică ce trăiește un miracol. De câte ori se duce la magazin, pentru că e atât de înaintată în vârstă și de simpatică, cineva de la rând, spune: *Plătesc eu pentru dumneaei.* Femeia noastră, uluită că această poveste se repetă, se întreabă: *Nu cumva ar trebui să pun acești bani deoparte de fiecare dată?* Și în câteva luni strânge 3000 Euro.

Pe care apoi îi donează pentru proiectul despre care vă voi vorbi mai jos…

Ei, vedeți, în cadrul proiectului ni se propune să oferim doar 7 lei, dar cine are mai mult poate face lucrul acesta cu dărnicie, căci cei ce dau vor primi înapoi însutit. (să spună evreii, care dau a 10-a parte din venitul lor și se poate vedea cât de binecuvântați sunt… fără supărare, da?)

Nu știu care este părerea dv despre refugiați – dacă îi doriți sau nu în țară. Dacă nu îi vreți aici, este pur și simplu opțiunea dv, dar dacă ați ști că ei, acolo, au nevoie de un mic ajutor – ați face gestul acesta – chiar și pentru motivul egoist că nu-i veți vedea pe strada dv?

ADRA are o campanie despre care puteți afla mai multe aici.

Însă în ce constă ea efectiv puteți descoperi chiar acum – mai ales că e și foarte incitant proiectul.

1. Mergi pe jos 7 km. Aceasta este distanța pe care trebuie să o parcurgă refugiații de la marginea taberei Hasan Sham (100.000 de persoane) până la singurul spital, neexistând o ambulanță;

2. Fă o poză interesantă pe traseul de 7 km. Postează apoi imaginea/selfie aici la comentarii și spune-ne despre ce este vorba. Poate ești din București și vom vedea Palatul Parlamentului sau o pasăre frumoasă din parcul Tei. Sau poate că locuiești în afara țării și ne trimiți o imagine cu Turnul Eiffel, Plaja din Valencia, Opera din Sidney sau Parcul Național Yellowstone… Orice imagine va fi binevenită și ne vom bucura de diversitate 🙂

3. Donează minim 7 lei. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom avea posibilitatea să cumpărăm o ambulanță mai performantă. Dacă vom fi 7000 de persoane vom reuși!

Donațiile se vor face pe Bursa Binelui, o platformă unde nu se percepe comision: https://www.bursabinelui.ro/…/Sustine-si-tu-primul-spital-d…

4. Bucură-te de viață! Atunci când îi ajuți pe ceilalți pornești un lanț al zâmbetelor și speranței.

La sfârșitul anului, aveam de gând să-mi cumpăr doi oameni de zăpadă (știți, voi, magazinul acela cu jucării pentru copii… de unde nu mai poți ieși pentru că stai 5 ore la rând căci sigur vrei să iei ceva și cum nu ești singurul….) pentru colecția mea. Acesta era cadoul pe care doream să mi-l fac, însă nu am ajuns la magazin și am văzut pe net o reclamă la niște cărți – 30 de bucăți – 100 lei. Atât ar fi costat și cele două plușuri ale mele… Desigur că am preferat să dau comanda pe net, a venit acasă distribuitorul, nu m-am îmbrâncit cu nimeni și nici nu am pierdut timpul la coadă… A, și nici nu am de șters praful de pe încă doi oameni de zăpadă pentru care, oricum, nici nu prea mai am loc… (pentru că, după ce am citit cărțile, am început să le ofer celor care aveau nevoie de ele!)

Oare ce v-ați propus să faceți cu 7 lei și mai ales cu timpul pe care îl consumați mergând 7 km pe jos? Dacă simțiți imboldul de a participa la acest proiect, ei bine, începeți anul ajutându-i pe refugiați să vadă un miracol și tresăltând de încântare că ați făcut o faptă bună. (Vă dați seama că un coș de alimente al unei femei în vârstă a costat mult mai mult decât 7 lei, dar semenii noștri fac acest gest. Și nu o dată! Este clar că bunătatea este o caracteristică a omului din zilele noastre!)

Un an minunat, în care banii investiți spre binele altora să se întoarcă însutit la voi!

 

2

Povești de dragoste

Pe când noi eram foarte mici, iar la televizor arătau un cuplu de bătrânei sărutându-se sau doar ținundu-se de mână, tatăl meu comenta ironic: *Acum cred că e delir la Azilul de bătrâni*. Cum azilul era aproape, mă întrebam de ce nu se aude delirul, pentru că, la noi, cei tineri, dacă erai în delir aveai muzica la maxim… De unde să știu eu care e diferența dintre delirul celor tineri și al celor în vârstă?

În urmă cu ceva vreme, o prietenă mi-a explicat că are mama în spital, dar nu e nevoie să stea cu ea pentru că soțul acesteia îi poartă de grijă, mai ceva ca o asistentă devotată. *Știi, s-au întâlnit la câțiva ani după moartea soților, într-o stație de autobuz. Erau prieteni din copilărie, dar și-au pierdut urma și nu mai știau nimic unul de altul. Când s-au văzut în stația de autobuz s-au recunoscut și s-au căsătorit. Sunt de 20 de ani împreună.*

Până să-mi vină să râd de ceea ce trăiesc ei, îmi vine să plâng de ceea ce nu trăim noi, cei tineri, la calitatea a ceea ce au ei.

Mai aveți povești de dragoste târzii? Poate că învingătoarea se referă la nenea care avea 95 și a găsit-o pe tanti de 90. Au mai fost împreună vreo 8 ani…

2018?

Vă zic eu așa: să vă fie anul iubirii. Iar dacă voi o aveți, să fie anul iubirii celor care vă sunt dragi și singuri de atât amar de vreme…

Fericire și iubire, ok? 🙂

Vă strâng pe toți într-o îmbrățișare și să spun: La mai mare! (în orice domeniu 🙂 )

2

Sunt la școală. Cum mă simt?

Când prietenii mei au emoții pozitive, îmi place să fiu alături de ei.
(Că sunt alături de ei când au emoții negative este arhicunoscut… De regulă, bucuriile nu prea le împărtășesc oamenii, nu le strigă, așa că aceasta este și o invitație – spuneți celor din jur nu numai când suferiți, ci și când sunteți fericiți!!!)
Prietena mea Ana-Maria Gălețeanu a realizat ilustrațiile pentru o carte inspirată din realitate – Sunt la școală. Cum mă simt?
Povestea, sensibilă și deschisă, îl face pe cititor curios și îl invită să își pună întrebări, dar și să găsească răspunsuri. Textul este scris de Corina Bimbașa, fiind al doilea volum din seria Recunoaște emoția.
Cartea este recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani.
Ea va fi prezentată cititorilor joi, 7 decembrie, la Seneca AntiCafe, de la ora 18.30.
Mai multe detalii aici.
 24169806_10210939363825730_1688543345_o (1)
După această lansare, ar trebui să scriem și o serie pentru adulți – Ne întâlnim prima oară, după ce ne știm de mult de pe blogCum ne simțim? 🙂 🙂 🙂

 

2

MiniArtShow by Ioana Ghinghină

Încercând să vorbesc despre întâlnirea de la MiniArtShow by Ioana Ghinghină, aș vrea să mă laud măcar cu un lucru: că am ajuns printre primii. Dar nici cu asta nu pot ieși în evidență, pentru că nu am reușit să deschid poarta, deși Ana Nicolescu i-a făcut o vrajă de departe și imediat s-a făcut loc să intru. 🙂

Invitația căreia i-am dat curs suna cam așa: *Înainte să înceapă școala copiilor, hai și noi la o mică joacă*. Semnat #ParentingPR.

Nu prea refuz eu multe în viață – nu refuz nici ceea ce nu-mi place, că zic: hai că am de învățat din orice!, dar o joacă – de ce-aș refuza o joacă?

Însă, oricât de copilăroasă mă cred cei care mă cunosc bine, trebuie să spun sus și tare că am nimerit între persoane care și-au dezlănțuit copilăria și, chiar dacă nu scriu povești de copii, s-au întrecut în a le inventa – serios, se vedea că toți aveau copii mici. Se observa că toți auzeau acasă cererea: *Fă-mi o poveste cu…* (în niciun caz nu se mulțumeau copiii lor cu ceva clasic).

Așa că atunci când a fost vorba despre a improviza un scenariu care-l avea ca personaj principal pe-un crab care dorea să nu mai stea în apă, fiecare a luat câte o jucărie pe băț (nu exagerez) și a început să depene acțiuni…

Bine, am sărit foarte multe etape ajungând la aceasta cu povestirea, dintr-un motiv foarte simplu: toate amănuntele le aflați de aici (și articolele sunt atât de bine scrise și așa de utile pentru dezvoltarea copilului interiorcă tot suntem noi invitați să dăm mii de lei pentru a ne împrieteni cu copilul nostru interior!!! –  încât chiar merită să le citiți – și pe gratis 🙂 🙂 🙂 )

http://www.artistu.ro/general/o-lectie-nu-o-teleportare-in-copilarie/

http://johannasburg.ro/actor-pentru-o-ora-bucurie-joc-copilarie/

http://b24kids.blogspot.ro/2017/09/actoria-o-joaca-pentru-toate-virstele.html

http://iulianaroca.ro/nu-doar-o-seara-de-teatru-despre-vise-implinite-si-emotii-puternice/

(Articolul Anei este chiar în dreptul numelui ei, ok?)

Voi merge pe ideea povestirii, (a suta etapă din joaca noastră 🙂 ), din prisma omului care are la activ 6 cărți publicate și peste 500 de povești scrise. Cum eram printre ultimii care aveau de zis ceva, cum toate ideile pe care le scorneam eu, le aduceau ceilalți în discuție, mi-am dat seama ce simplă e soarta scriitorilor care sunt singuratici: nu trebuie să colaboreze cu nimeni, nu le suflă nimeni ideea de sub nas, spun ce le trece prima dată prin cap și încheie povestea, fără să mai pună cineva întrebări despre… sau să le mai pună cineva în mână un nou personaj… *adaugă-l și pe dumnealui*.

(Ce să zic, eu trebuia să introduc în toată istoria amărâtului de crab ce nu mai voia să stea în apă – o girafă. Șansa mea a fost că avea ochii închiși și am mers pe ideea că o deranja zgomotul găștii care voia să-l ajute pe crab! Că, dacă trebuia să o fac pe dumneai să dea o copită de ajutor, sigur nu mă descurcam! 🙂 🙂 )

Ce mi s-a părut interesant la jocul nostru a fost că nu am purtat măști. Acum noi ne și știam de dinainte, de la tot felul de întâlniri, dar nu discutasem toți, nu ne cunoșteam secretele, nu eram chiar intimi. Însă am lăsat veselia să ne poarte unii spre alții și am reușit să scoatem ceva care poate purta o parafă sănătoasă: FĂRĂ FALSITATE.

Poate în cadrul firmelor, la teambuilding, oamenii mai ascund câte ceva, nu vor să le fie intuite chiar toate slăbiciunile sau să arate toți așii din mânecă. Dar noi, care nu aveam nimic de împărțit, am adăugat fiecare valoarea lui la ceea ce deja depusese fiecare.

În încheiere, aș vrea să vă spun de ce aș participa la astfel de seri de joacă, alături de oameni mari, sub conducerea Ioanei: pentru că este o profă fără ifose. Ați văzut în filmele despre balet cam ce fel de stil au maestrele de balet? Ei bine, Ioana, fără a se da rotundă ca acele mărețe specialiste, este o Învățătoarea cu Î sau… dăscălița lui Goga, aceea pe care doar noi, cei care-am învățat-o în copilăria comunistă, știm cât o prețuiau toți – pentru că merita.

Iar acum să vă spun de ce mi-aș înscrie copilul la Școala de Artă a Ioanei. Spuneți cu mâna pe inimă: vă plac spectacolele în care fetițele de 3 ani luptă pentru a fi Miss America? Eu nu am văzut niciun episod, dar după ce am citit articolele de pe Fb referitor la acest *carnagiu* emoțional, mi-am dat seama că și în multe dintre trupele de teatru alcătuite din copii se întâmplă așa ceva. Am participat și eu, ca spectator la câteva piese jucate de cei mici, în care copii de 5 ani, 8 ani, interpretau roluri de femei, bătrâni sau cine știe ce matur, încercând să intre în emoțiile acelei vârste până la care, sărmanii copii, mai au până ajung.

Ioana a făcut o afirmație care m-a entuziasmat: *Pentru mine, niciodată o fetiță de câțiva anișori nu va fi Julieta pentru că nu vreau să o forțez să treacă de etapele vieții. Fiecare copil primește rolul despre realitatea vieții lui, despre lucruri cu care se confruntă.*

Școala de teatru a Ioanei Ghinghină (Papadopol) este, de fapt, un loc de dezvoltarea personală sănătoasă, așa că o recomand cu dragoste oricui. De la mic, la mare.

(Și, până ajungeți la MiniArtShow, citiți-i blogul.)

 

 

0

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.