0

Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată, băiatul aventurier – Ian Beck

Cum este când te naști ultimul într-o familie de frați Jack: toți șase de dinaintea ta au numele acesta, după al tatălui, iar pe tine te cheamă doar Tom. Tu abia vei împlini 12 ani când ei se vor întoarce din misiunile lor de salvare de prințese, după ce, de-a lungul timpului, au reușit să rezolve toate problemele din Ținutul Poveștilor.

Să vezi și să nu crezi: în vreme ce există un Maestru al Departamentului de Povești, există și un scriitor care nu vrea să se țină de planuri și de ideile centrale ale poveștilor clasice. Între cei doi izbucnește o supărare și scriitorul Ormestone decide să pună piedici împlinirii destinelor *ca la carte*. El vrea o altă turnură pentru lucruri. Așa că cei 6 cavaleri care plecaseră să salveze domnițe și să-și găsească iubirea se văd nevoiți să stea deoparte și să lupte pentru ei cine altul decât fratele mai mic…

Aceasta, mai mult ca sigur!, este o carte și pentru fete și pentru băieți. Prințesele cunoscute din basme leșină, se trezesc din somn, își caută și-și strigă prinții, aventurierii sunt gata să se sacrifice…

Cum anume reușește micul Tom ca, în loc să-și serbeze la focul sobei ziua de naștere, să facă fapte de vitejie, veți descoperi citind primul volum al seriei. Pentru că mai există și al doilea…

7

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

4

Despre Ada Milea și talent

Duminică, am fost la concertul Adei Milea, după cartea lui G. Naum, despre pinguinul Apolodor. Chiar o certasem pe prietena mea care fusese la un concert de-al Adei că nu m-a anunțat și pe mine, de vreme ce așa de rar se întâmplă de-astea prin București, când FB mi-a trântit în față o invitație – nu din partea cuiva, nici sponsorizată, pur și simplu, la un scroll a apărut informația aceasta. Oricum, eu am certitudinea că era nevoie de internet pentru ca să se poată simplifica viața noastră. Nu neapărat emoțională, pe asta n-o simplifică decât înțelegerea de sine și acceptarea a ceea ce descoperi în tine, ci viața de zi cu zi; dacă până acum nu știam multe lucruri, acum le avem la degetul mic, doar să căutăm după ele, să accesăm.

Am luat repede telefonul și m-am înscris cu două locuri, uitând că de fapt ar trebui să fim trei. Când a venit copilul, pentru că pe el îl uitasem, nu pe soț!, l-am întrebat cu emoție: Ai vrea să mergi? M-a privit cu milă, cu condescendență, chiar, și-a zis: Apolodor era interesant când eram mic, mami, acum am și eu alte preocupări.

Am răsuflat ușurată – și pentru că nu știam dacă vor mai fi locuri și pentru că nu trebuia să mai plătesc un bilet și pentru că el se va apuca de treburile lui, nu e nevoie să-l țin după mine, ca să se simtă bine. (Cam așa ar trebui să gândească o mamă, nu să sufere pentru atitudinea negativă a copilului față de ceea ce era cândva pentru el magie: cântam de-a lungul zilei de 8-10 ori toată caseta, ne răspundeam între noi cu fraze din carte și mai ales scoteam toate acele sunete ciudate, dar reale pe care le scoate Ada în timpul concertului.)

Am văzut în dimineața concertului că Dorina Chiriac nu poate participa: Ada Milea intervenise, explicând că dacă totuși cineva vrea să vină o poate face, numai că va fi formulă de 2, nu de 3. Pentru că da, Apolodor, oricât ar fi de necrezut nu e numai al Adei M, ci și al celorlalți doi soliști, Dorina Chiriac și Radu Bânzaru. Spun aceasta pentru că unii dintre noi pot considera că e atât de omogen totul încât să nu distingă unde intră unul și unde este celălalt, deși să fim serioși, sunt și tâlharul și savantul și tatăl maimuță, mama maimuță…

Am ajuns la barul respectiv și AM a venit la fiecare masă, informându-ne ceea ce aflasem anterior: că sunt doar 2 din 3, așa că își cere scuze pentru situație ori putem să ne luăm banii înapoi, dacă nu vrem să rămânem. Evident că eu venisem pentru că-l iubeam pe Apodolor, așa că nu mi-a păsat de restul. Sincer, filmările distorsionează foarte mult chipul ei. Era foarte dulce, foarte feminină când discuta. În filmări apare ca un băiețoi, ca o chestie care cântă, nici nu te poți pronunța dacă are sau nu sex. Mi-a plăcut tricoul purtat, recunosc, îmi dorisem și eu unul cândva, același model – nu spun firma pentru că nu vreau să-i fac reclamă, dar era cu un broscan mare, colorat, pe fond mov… O minunăție. Așa a și cântat, în ținuta respectivă. Ținând cont că lucrez de 24 de ani la radio, eu știu că pot să mă duc îmbrăcată cum vreau, pentru că nimeni nu se uită la mine, în afară de tehnic și de persoanele invitate, dar participând și la emisiuni de tv recunosc – e o mare plictiseală pentru mine să mă dichisesc timp de 2 ore înainte, pentru că, na, imaginea contează.

E drept că la un concert, părerea mea e că imaginea contează, fiind așa de aproape de public, dar ce-mi mai pasă de păreri când o astfel de artistă cântă la o aruncătură de bâț de mine. (o vedeam venind îmbrăcată cel puțin în alb și negru, dacă nu chiar în costum de pinguin, dar asta este diferența dintre ce așteaptă publicul și ce oferă artistul, iar eu pot să spun că și otravă dacă-mi dădea eram mulțumită pentru că, deși ținuta asta mi s-ar fi părut potrivită – eu nu eram acolo special pentru a mi se împlini imaginea despre, ci pentru a vedea pe viu pe cea care a compus unul dintre cele 5 albume preferate ale copilăriei fiului meu.)

Oricum, sper să nu arunce în mine cu ouă stricate mamele, Apolodor nu-mi aduce aminte în mod deosebit de fiul meu mic, nu mă face să suspin de dorul obrăjorilor lui bucălați etc (vorbe de-astea lacrimogene despre copiii mici care între timp au crescut!), cât mai ales mă intrigă aducându-mi aminte despre ideea de talent.

Se vorbește despre talentații noștri copii, despre talentații matematicieni, talente la început de drum, dar nu stă nimeni să se mire: de ce tocmai acestei persoane i-a căzut acest talent? Uneori, e moștenit, alteori, nu are nimic de-a face cu neamul din care vii. Uneori, e muncit cu multă trudă, alteori, nu se adaugă nimic la el, de lene și totuși el se manifestă și rupe gura târgului… Mie îmi place să-i văd din umbră, la lucru, pe oamenii care au talent – pentru orice – de la artă până la construit, vopsit, decorat un spațiu mic și transformat într-un depozit ce pare imens.

Uitându-mă la Ada Milea, mă întrebam ce-am fi noi fără talentele acestea. Unii susțin că nu au niciun talent: este imposibil, dar ei cred asta pentru că nu au fost ajutați să și le descopere sau pentru că au trăit într-o lume în care talentul lor nu a fost acceptat și atunci normal că a fost trecut sub tăcere, mai bine să zici că nu ai decât să ai așa ceva!!!

Talentul de a face bani este de multe ori trecut cu vederea, pentru că acei oameni nu prea stau cu marea gloată, nu se amestecă printre cei simpli. Talentul de a face artă rămâne în umbră pentru că sunt tot mai puțini educați să observe și să dea valoare frumosului. Talentul de a-i învăța pe ceilalți este mai degrabă o meserie, pentru că se scot bani buni din asta și atunci nimeni nu se mai gândește la el ca la ceva deosebit, ci ca la o șmecherie pe care o posedă cel ce predă! Și totuși, talentul este cel care face ca viața să meargă în culori. Altfel, viața ar merge ca o căruță pe un drum cu gropi. Sau ar fi ca o fântână fără găleată.

Sigur, ar mai fi vorba și despre cum îți poți găsi talentul, dacă nu e foarte clar: nu dansezi, nu vorbești, nu rezolvi ecuațiile în gând, nu pictezi… Aici intervine nevoia de a experimenta, de a merge pe colo, pe dincolo, pentru a descoperi ce anume îți trezește interesul. Unii, din comoditate, nu o vor face niciodată și ei se vor plânge cel mai des că nu au talent pentru nimic. Alții vor descoperi rapid, dar pentru că cei din jur nu prea sunt încântați de ceea ce implică acel talent, vor renunța repede, consolându-se cu ideea că au fost ascultători.

Ceea ce trebuie însă să știm este că există două tipuri de talent: talentul care te ajută să-ți câștigi pâinea de toate zilele și talentul *care te macină* – cum spune în Biblie *râvna să împlinesc voia Ta mă mănâncă*. Primul este cel mai de dorit; al doilea, chiar dacă te face să strălucești în fața oamenilor, chiar dacă îți dă senzații mult superioare altora, este atât de dificil de suportat uneori încât ți-ai dori să fii un om simplu, un om care nu simte nimic și se bucură de micii și bericica de la sfârșit de săptămână.

Nu știu de care dintre cele două talente beneficiați, dacă nu cumva nici primul nu vă e cunoscut, cu atât mai puțin al doilea, dacă nu cumva sunteți complet răniți pentru că nu vă puteți împlini patima, care face parte din cel de-al doilea tip de talente, dar cred că e excelent să ne cunoaștem între noi și să ne însuflețim unii pe alții atunci când nu mai avem nicio sclipire de bucurie, nici în inimă, nici în ochi.

Uitându-mă la Ada Milea, parcurgeam fiecare zonă, alături de pinguin, uimită și de versurile trăznite ale lui Naum, dar și de ceea ce a putut ea să simtă, citindu-le. Când transmiți emoția ta atât de clar, luându-i pe ceilalți în lumea ta, acolo unde te-a propulsat talentul, se poate spune că ai geniu. Și eu, cu toată dragostea, o consider pe Ada Milea un geniu.

 

0

Sugestii pentru lectură

În fiecare vineri mă delectez cu ceea ce scriu colegele mele de la Digital Parents Talks. Unele dintre articole mă aduc aproape de pământ, unele îmi aduc amintiri, altele îmi aduc un gând – poate ar fi și alții interesați să citească așa ceva.

Mi-am zis să vă sugerez câteva lucruri, amuzante, sensibile, inteligente…

  1. Jocuri potrivite și cu cei mici, dar și între cei mari

http://blog.asa-si-asa.ro/2017/05/de-ce-sa-te-joci-cu-copilul-mare.html

http://mamicaurbana.ro/exercitiu-de-apreciere/

2. Despre latura noastră emoțională

http://saptepietre.ro/2017/05/dulai-morti-sau-zambete-tu-ce-vezi-in-oglinda.html

http://cristinaotel.ro/azi-nu-va-mai-fi-niciodata/

http://pisicapesarma.ro/tu-mai-stii-cum-miros-salcamii/

3. Amintiri din copilărie și urmele lor

Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

4. Despre vorbele noastre de toate zilele, că doar la Început a fost Cuvântul…

http://www.staupenet.ro/pana-unde-mergem-cu-toleranta-fata-de-cei-cu-un-limbaj-lipsit-de-omenie.html

5. Un stil de viață în care lupți ce lupți și învingi

http://idriceanu.com/sa-dam-stingerea-la-serviciu/

6. Un concurs delicios pentru că te pune și pe gânduri cu întrebarea simplă, la care trebuie să răspunzi. S-ar putea să-ți revoluționeze viața.

https://cestmoialina.wordpress.com/2017/05/18/go-lionbox/

Eu m-am simțit tare bine parcurcând toate acestea pentru că am simțit că sunt în jurul meu oameni a căror viață pulsează prin întrebări și certitudini.

6

Tot felul de daruri…

pentru sărbătoriții mei dragi.

Nu pot eu da prea multe în această viață, dar dragoste pot oferi – mai ales prin faptul că mă apropii de oameni și ne bucurăm împreună de viață.

I-am oferit de ziua ei Rahelei ceva despre care ea a scris aici.

Dacă vă doriți ceva ce pot să scot rapid din mânecă, vă rog să-mi spuneți. Nu voi ezita să o fac 🙂 .

4

Vreau un curs de scriere

Pentru cei care sunt interesați de așa ceva și văd prețurile de peste 800 de lei (sincer, și cei care predau asta și profesorii de limbi străine care se consideră gata de a te învăța au același defect – predau în așa fel încât să nu înțelegi nimic, mai degrabă să mai vrei să iei un curs cu ei, în continuare, decât să ai senzația că ești pe picioarele tale!), e trist că nu-și pot șlefui condeiul.

Am eu o soluție – anticariatul sau bibliotecile (în cazul în care nu cumva vreun cunoscut are deja în bibliotecă!) Vladimir Nabokov – Cursuri de literatură.

Editura Thalia, pe care oricât o caut pe net nu o mai găsesc, a scos această carte în 2004 și nu pot decât să o admir pentru valoarea pe care o pune în mâna celor dornici de înțeles lectura și de citit.

Nabokov zice: *Cursul meu, printre altele, este un fel de investigație polițistă a misterelor structurilor literare.*

Mansfield Park – Jane Austin este prima carte asupra căreia se apleacă Nabokov și spune: *Frumusețea cărții este mai ușor de deslușit dacă îi înțelegi modul de funcționare, dacă putem s-o luăm deoparte și s-o studiem. La începutul cărții, J.A. folosește patru metode de caracterizare: în primul rând, descrierea directă, cu micile giuvaiere de ironie tipice ei. (exemple) O altă metodă este caracterizarea prin citarea dialogurilor. Cititorul descoperă caracterul vorbitorului, nu numai prin ideile pe care le exprimă, ci și prin modul  lui de a vorbi, prin manierele sale. (exemple) O a treia metodă de caracterizare o constituie vorbirea indirectă. adică vorbirea la care se face aluzie și este parțial citată, cu o descriere a caracterului personajului. (exemple) A patra metodă de caracterizare este imitarea vorbirii unui personaj într-un dialog, dar aceasta este rar utilizată doar când vorbirea indirectă este folosită în conversația directă (exemplu).*

Nu am dat exemplele și pentru că erau dificil de trascris, dar și pentru că – cei care ați citit vă puteți gândi la ele, iar ceilalți puteți căuta cartea aceasta și o puteți devora, la cât de interesantă este.

Cea de-a doua carte luată în discuție este Casa umbrelor – Charles Dickens.

Iată câteva dintre lucrurile care trebuie avute în vedere în timpul citirii acestei cărți:

  1. una dintre cele mai marcante teme ale romanului se referă la copii – necazurile lor, insecuritatea, bucuriile modeste și mai ales suferințele lor. (Pentru C.D. copiii chiar contau. Se spune că Dickens mergea în urma unui muncitor care ducea pe umăr un copil cu capul mai mare decât trunchiul. În timp ce omul se ducea înainte, fără să aibă timp de altceva, scriitorul, care mânca cireșe dintr-o pungă de hârtie, îi băga în gură copilului, cireașă după cireașă, fără să fie observat.)
  2. Tribunalul, ceața, nebunia – o altă temă.
  3. Fiecare personaj are o caracteristică, un fel de umbră colorată care apare împreună cu el.
  4. Lucrurile înseși participă la poveste – tablouri, case, trăsuri.
  5. Latura socială, accentuată strălucit.
  6. Subiectul de roman polițist din a doua parte a cărții (cu un soi de urmărire pre-Sherlock)
  7. Dualismul care străbate întreaga lucrare, cu răul care este aproape la fel de puternic ca binele. Cei buni sunt deseori victimelor celor răi, dar primii vor fi salvați, pe când ceilalți sunt pierduți.

Astfel de conflicte sunt scheletul cărții, dar Dickens era un artist prea mare pentru a le face ostentative sau evidente. Oamenii lui sunt vii, nu numai înveșmântarea unor idei sau simboluri.

Cineva care se întreabă cum ar trebui scris un roman deja are răspunsurile aici, nu trebuie să mai cheltuie banii pe cursurile *marilor înțelepți* ai vremii… (și câte amănunte mai dă carte…)

Pentru studenții săi, Nabokov avea un chestionar: cum ar trebui să fie un cititor pentru a fi un cititor bun?

a. să aparțină unui club de lectură

b. să se identifice cu eroul sau eroina

c. să se concentreze asupra unghiului socio-economic

d. să prefere o poveste cu acțiune și dialog uneia fără

e. să fi văzut cartea ecranizată într-un film

f. să fie un autor în devenire

g. să aibă imaginație

h. să aibă memorie

i. să aibă un dicționar

j. să aibă ceva simț artistic…

Ce răspunsuri ați da dv?

Cu următoarea ocazie, vă voi spune care erau cele patru caracteristici identificate de Nabokov.

Oricum, citiți cartea sa, toți cei care doriți să scrieți și niciun mare scriitor nu vă ia în seamă. Ea vă dă mai multe amănunte despre literatură decât oricare dintre cei care se află în Uniunea Scriitorilor la ora actuală.

0

Magia lucrurilor simple – Estelle Laure

Am luat cartea de la bibliotecă. Mi-a plăcut că editura Epica precizase faptul că este pentru copiii de + 14 ani. Și mi-a mai plăcut întrebarea de pe copertă: Poți să te îndrăgostești când totul în jurul tău se destramă?

După ce începi să citești, îți dai seama că cele două fete au de înfruntat plecarea părinților; trebuie să se descurce cum pot pentru a nu fi prinse de asistența socială. Chiar mă întrebam – nu chiar TOTUL în jur se destramă, pentru că uite, găsește de muncă, are cine să o ajute… Cu cât înaintezi în carte apar însă alte două aspecte care răvășesc și emoțiile tale, cu atât mai mult ale sărmanei fete ce se apropie de 18 ani și trebuie să plătească facturi… Prima e dată de atracția spre fratele geamăn al cele mai bune prietene, a doua e dată de căderea de pe stâncă a celei mai bune prietene. Confruntarea cu prietena celui iubit nici nu mai contează pe lângă cea cu mama lui sau cu angajatorul care-i propune un fel de armistițiu: fii fata mea și rezolvă totul pentru că te apreciez. Mult.

Citind, mi-am dat seama că nu mă simt confortabil datorită unor cuvinte folosite în vorbirea curentă: acum, serios, câți dintre voi ați folosi cuvântul onctuos în dialogul cu prietenii? NU mai vreau să dau alte amănunte, însă neologismele, cuvintele pompoase m-au determinat să simt că personajul principal nu e real; mi se părea fals.

I-am spus lucrul acesta soțului meu și el a râs: *Nu trage concluzii rapide când e vorba despre trăsăturile unui om. Îl mai ții minte pe X, despre care colegii lui spuneau că e enervant tocmai pentru că întrebuința cuvinte copleșitor de stranii pentru vârsta lor?* Din negura amintirilor, l-am revăzut și pe Y, acel Y pe care cunoscuții mei  îl disprețuiau pentru că folosea doar cuvinte greu de înțeles și chiar imposibil de a fi de ajutor problemei despre care pe care o aveau ei de înfruntat, în speță, povestei despre care se vorbește în carte.

Da, ai dreptate, un personaj este reprezentat de vocabularul scos in burtică, așa cum altul este reprezentat de frazele scoase din cărți – una zbura cu neologisme, alții cu citate din cărți cunoscute – mai mult de cei care le-au citit, nu aveau cum să le știe cei ce nu poartă aceleași poveri…

Dacă la începutul orei de citit am avut o maaaare dezamăgire, descoperind și pleonasme și exprimări absolut  ciudate… spre final, am reușit să accept ideea că *niciun om nu se repetă*, nu are identitatea altuia și nici nevoile lui, așa că nu am avea de ce să le scoatem ochilor celor din jur pentru că suntem siguri că asta le e personalitatea.

Și eu nu sunt singura care a trecut la acceptare, deși eram gata să desființez repertoriul… Eu mai și scriu, ar trebui să-mi pară că viața, cu fel de fel de culori, e greu de  acceptat, dar ea există și e plină de originalitate. În inima, mintea și comportamentul fiecăruia.

Mda, am râs de mine, cea care tăia dreptul la replică unor oameni, pentru că trebuie să ne rămână în minte acest aspect – suntem unici și o singură trăsătură schimbată dă un alt om, o singură experiență în plus sau minus ne aduce o altă persoană în fața ochilor, o singură trăsătură fizică ce diferă de a altora ne arată originalitatea…

Cartea merită citită, chiar dacă veți avea aceleași lupte pentru a accepta stilurile oamenilor, pentru că până la urmă este atractivă acțiunea, este pasionantă.