Archive for the ‘Bucurii’ Category

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

Camp NaNoWriMo aprilie 2017

De-a lungul timpului, am fost singura din grupul meu pasionată de scris. Nu numai că nu mai scria nimeni, dar cei mai mulți mă ironizau pentru dorința de a scrie. Acum, eu un pot să-i condamn pe cei care nu pot înțelege pasiunea aceasta, pentru că eu însămi am considerat-o uneori ca un defect: ori trebuia să mă retrag din cursul unui eveniment amuzant pentru că aveam niște idei de scris, ori lăsam omul cu ideea neterminată și mă apucam să scriu pe carnețel, ce-mi trecea atunci prin minte, ori eram o povară pentru cei din jur când le pricepeam imediat gândurile – ce să faci, dacă te pui în pielea oamenilor pentru a scrie despre ei, normal că te pui și-n pielea oamenilor de pe lângă tine…

Anii au trecut, patima a rămas. Butonam într-o seară pe net și am descoperit NaNoWriMo, dar era atât de departe de România… 🙂 Nici nu-mi trecea prin cap că voi reuși vreodată să particip la un astfel de concurs. Cu trecerea anilor, s-a rezolvat să fie inclusă și România în acest program și în noiembrie 2016 am participat la primul NaNo din viață. Ce mi se pare ciudat este faptul că nu am scris nimic despre aceasta pe blog. A fost atât de important pentru mine că am reușit nu numai să particip, dar și să-mi ating ținta – am început și terminat un roman pentru adolescenți, cel de-al doilea volum din… 13, câte programasem eu, mai acum vreo 8 ani, dar nu găseam timp pentru așa ceva. Însă ideea de program, de organizare a zilelor m-a ajutat nu numai să schițez câte ceva, ci și să termin o carte de 79.544 cuvinte. (Poate vă mirați că o caracterizez prin așa ceva, dar în concursul acesta contează cuvintele – trebuie să scrii cel puțin 50.000 într-o lună. Cum am fost entuziasmată de proiect și, trebuie să recunosc, și de faptul că am fost un grup, am reușit să duc totul la bun sfârșit.)

NaNoWriMo din noiembrie a curs cam așa – vă spun că poate vreți să vă înscrieți și voi pentru noiembrie 2017 și atunci ar fi bine să aveți timp de gândire! –

  1. Ne-am întâlnit la începutul lunii, toate persoanele din București care doream să participăm la proiect.
  2. Ne-am prezentat și fiecare a vorbit despre cartea pe care vrea să o scrie.
  3. Eram foarte diferite, de la stilul de scriere la vârstă – da, eram de genul feminin toate (au mai dorit și alți doi aspiranți să participe, dar timpul și alte probleme le-au dat de furcă, așa că am rămas doar noi!).
  4. Ne întâlneam în fiecare duminică la o ceainărie, ba scriam, ba discutam, fiecare punea câte o întrebare, când avea o nevoie, cu privire la conținutul cărții ei sau când trebuia conturat un personaj, fiecare punea câte un link despre scriere pe grupul privat NaNo București.

Noiembrie s-a sfârșit. Marina a scris despre program și a pus poze aici.

Ne-am văzut de viață, grupul a rămas și am mai schimbat câte-o vorbă, după care la începutul lui aprilie ne-am înrolat în camp NaNoWriMo. Fiu al lui NaNoWriMo din noiembrie, campul este însă altfel structurat. Tu alegi cât scrii, de la câteva cuvinte, la câteva pagini sau chiar rânduri pe zi. Ideea e de organizare și de planificare, de ordonare a vieții de scriitor. Cei care reușesc să participe la tabere de scris de acest fel sunt fericiți, noi, ceilalți, nu mai prejos pentru că avem posibilitatea unei *cabine* în care ne sunt puse la dispoziție – mail, comunicarea între noi, cu oricine dintre organizatori, articole necesare pentru pornirea unui proiect literar…

A fost o experiență excelentă – dacă noiembrie m-a luat prin surprindere și abia am reușit să mă strecor, cu scrisul, pentru aprilie a fost bine că aveam deja emisiunile realizate în avans, au fost și 8 zile de pauză la lucru și, cel mai important, am fost înțeleasă și mi s-a lăsat răgazul necesar pentru a scrie.

Ieri, sătulă de scris, am zis că renunț la a mai continua cartea tocmai pentru că am stors din mine și ultima idee. 73643 de cuvinte – numărătoarea mea arăta ceva la 68.000, dar mergem pe contorul lor, nu? Îmi propusesem 50.000. Partea uluitoare la acest modul NaNo – desigur, pentru mine! – este că am încercat un alt stil decât până acum. Dacă eu scriu de felul meu povești pentru copii și comentarii sociale, de data aceasta am scris o comedie romantică, de care sunt foarte mândră. Mai țineți minte când v-am povestit fantastica aventură cu proful de scris din Australia? Ei bine, am luat cursuri special să văd ce implică *romance*, nu puteam să mă apuc de ceva fără să fiu instruită. Aceasta-s eu!

Povestea mea nu se încadrează în stilul romance, după anumite criterii întâlnite în cursurile respective, dar în altele, da. Deocamdată stă la dospit: mi s-a întâmplat ca în urmă cu mulți ani… Am vrut să țin Postul de Crăciun, mâncând un singur compot de piersici pe zi, de 800 gr.

40 de zile am făcut lucrul acesta, iar, după încheierea postului, 7 ani nu am vrut să mai aud de compot de piersici. Mi se făcea rău când auzeam cuvântul piersică, în schimb acum a redevenit preferatul meu.

Niciun exces nu e bun, nici chiar cel de litere și cuvinte. Mi-am dorit eu să fiu doar o mână care scrie, dar se pare că și ceea ce-ți place mai mult devine plictisitor, când exagerezi.

Pe Sii Kei, șefa NaNo București, o găsiți pe blogul ei. Despre Marina Costa am scris aici. Scriind, o puteți descoperi pe blogul personal (incitant și inedit) – aici. Dar și ca admin la http://beforethemast.jcink.net/ – încercați!!!

Dacă sunteți interesați de scris, încercați și-un NaNo… Un alt pui de-al lui va mai fi în iulie.

Camp-2017-Winner-Profile-Photo

Hala cu Flori – „Art meets Nature”

A fost o invitație, la care am răspuns prin întrebarea: Pot veni însoțită de soțul din dotare? Cum răspunsul a fost da, am reușit să ajung la Hala cu Flori. Mă întrebam de ce nu ni s-a spus în descrierea locului despre clădirile din jur, de ce nu s-au dat repere pornind de la aceste mari clădiri. Apoi am înțeles – nu era vorba că s-ar fi făcut reclamă neplătită unor afaceri, ci era un alt argument: de acum, Popa Nan, 82 este adresa pentru Hala cu Flori. Nimic altceva nu trebuie să fie legat de această locație. De acum Hala cu Flori este ceva care trebuie identificat cu nr. 82 al străzii Popa Nan.

Oricum, pentru cei care știu melodia lui Mircea Vintilă, Popa Nan e-o stradă de la Foișor până-n Piața Vitan, iar ca să ajungi la Hala cu Flori trebuie să cobori din troleul 79 la stația Țepeș Vodă și mergi pe jos spre tramvai sau, dacă vii de la Muncii ori de la Hala Traian, este chiar la stația de la Universitatea particulară. Sigur, sigur, asta în cazul în care ești pieton, ca mine; dacă vii cu mașina te duce preacunoscătoarea voce de oriunde-ai veni, direct în poarta clădirii.

Evenimentul a început după multă socializare. Poze, poze, poze, discuții, poze, poze, poze, învățarea verbului a admira… Pentru că ceea ce era în jur avea un soi de frumusețe pe care o descopereai în timp. A, uite și acolo ceva, uite și acolo altceva… Bușteni și rădăcini, o cămăruță mică înconjurată de tul alb și cu flori deasupra, loc unde puteai intra și să te săruți în voie, evident, dacă asta era dorința inimii tale – dacă dorința ta era să stai departe de oameni se putea împlini și ea, tot în aceeași cămăruță, iar dacă îți doreai în mod deosebit să dai un telefon, era ca și când te aflai în cabina telefonică publică de dinainte de *89… Da, același lucr era exact ceea ce aveai nevoie.

Lucrul impresionat a fost că, și dacă printr-o întâmplare de science fiction, s-ar fi răsturnat lucrurile și ar fi trebuit să mergi pe tavan, nu pe podea, erau atât de multe flori pe sub picioarele tale, încât ai fi regretat doar caleașca din flori pe care ai lăsat-o pe podea, în rest, erai în grădina Paradisului – atât de multe flori se aflau și acolo, în tot felul de aranjamente. Da, a fost trudă multă pentru a oferi un spectacol pe cinste celor care știu să guste din bucuria momentului, din fântâna de creativitate a celor înzestrate cu talent artistic.

„Art meets Nature” sau când natura prinde viață cu ajutorul artei.

Evenimentul unic în România, le-a adus în același loc pe Fashion design (Ana Novic), Hairstyle (Livia Berceanu & Cristina Gheară) și Make-up (Ana Cucuta & Andreea Tinică).

Decorurile impresionante într-un loc de basm, au făcut nu numai copiii să tresară de fericire la vederea manechinelor din cadrul acestui show, ci și părinții și mai ales persoanele care cred nu neapărat în zâne – așa cum erau prezențele prințeselor ce reprezentau elementele naturii – ci mai ales în clipa ce poate fi savurată și pune un hotar între ce ai fost în viața ta și ce vei fi.

Pentru că, da, ai fost până acum un om care a văzut multe, dar după această prezentare în care au dansat Apa, Focul, Pământul, Aerul, Metalul, după ce ai participat la acest show cu totul atipic, tot ceea ce-ți dorești este ca și tu să marchezi lucrurile importante din viața ta într-un mod original, de care se poate ocupa echipa de la Hala cu Flori.

Pentru noi a fost ca și când plătisem pentru un mare spectacol, pentru o mare paradă de modă a unui renumit creator. (Plătisem e un fel de a spune, venisem la invitația lui Robert care, fiind blogger pe nișa de parenting ne este apropiat.) Am folosit aceste cuvinte pentru a înțelege că ceea ce am urmărit ar fi costat bani grei în străinătate și mai ales pentru că această unitate dintre cei 7 profesioniști a adus la viață Natura, prima dată prin clipuri realizate în acea sală aflată la început de drum, adică acum 14 zile, apoi prin apariția elementelor naturii în persoană în această nouă sală, de data aceasta înfrumusețată. A fost ca și când cineva a luat pentru început prizoniere toate acele necesare zâne, pentru ca apoi nu numai să le elibereze, ci chiar să le elibereze în mijlocul Primăverii…

După cum spunea Robert Diaconeasa, gazda serii, lucrul împreună a transformat toate persoanele implicate într-un tot, în așa fel încât în acest proiect descoperi și un principiu esențial al dezvoltării unei afaceri în relația de azi: unitatea. În această unitate, nu-ți mai dai seama unde începe ceva și unde se termină altceva pentru că activitatea fiecăreia se împletește atât de armonios cu a celorlalte încât ești sigur că ai de-a face cu un monolit.

Hala cu Flori este un loc în care de acum se vor organiza evenimente care cu siguranță vor avea anvergura și esența celui din această seară. Dacă acum s-a pornit în căutarea Naturii, în următoarele sărbători, fiecare dintre cei care vor dori să sublinieze fericirea din inima sa, va apela la specialistele Halei pentru a aduce unicitate și originalitate, două calități cu care să împodobească fericirea inimii sale din acel moment.

Succes celor care au demarat această acțiune. Împlinire celor care vor folosi sala pentru a puncta clipele sărbătorești ale vieții lor. Și da, mulți ani copiilor celor implicate în proiect – Ana având deja o fetiță, iar un bebeluș al altei colege aflându-se pe drum.

La mulți ani, Sportule dragă!

La 5 ani mergeam la balet. Un accident m-a făcut să nu mai pot merge o perioadă, apoi am folosit un baston timp de un an… De la 7 ani nu se mai face balet, ți-a trecut tinerețea 🙂 . Am vrut să merg la atletism, singură nu prea aveam curaj, iar mama nu avea timp să bage în seamă faptul că mie îmi place … să alerg… Am încercat cu handbalul. Nu, merci, un antrenor care mă face *vacă* nu mă stimulează să dau ce am mai bun din mine. Și uite-așa a rămas talentul meu sportiv nedezvoltat. În urmă cu 4 luni, când am început să mergem în gașcă ( #ParentingPR ) la spinning, m-am întors la vechea iubire. Și nu mă mai desparte nimeni de ea.

Andreea m-a rugat să scriu un articol despre cel care ne păstrează în formă, dacă suntem înțelepți și-l integrăm în viața noastră. L-am scris și ea l-a publicat aici.

Citiți-l pentru a afla care au fost cele 8 scuze ale mele de a nu face sport, de-a lungul anilor, evident!, și spuneți-mi care este scuza voastră. Iar dacă faceți sport – ce sport practicați?

La mulți ani, Mișcare Fizicăăăă!

Jonas Jonasson – Bărbatul de 100 de ani…

…care a sărit pe fereastră și a dispărut. Editura Trei.
Când mi-am propus să citesc literatură suedeză în luna aprilie, odată cu Nano Camp, am făcut-o datorită acestei cărți. Aflasem despre ea că în 2010 a fost cea mai bine vândută carte a Suediei, cam 6 milioane de exemplare, rapid s-a făcut și film după ea (am văzut filmul, dar nu are farmecul cărții!) și înțelesesem istoria scriitorului cărții: după o carieră lungă de jurnalist, consultant media și producător TV, JJ a decis să înceapă o altă viață. Se mută pe malul Lacului Lugano, din Elveția, aproape de granița italiană, și produce acest fenomen de piață suedez…
Cartea este despre Allan, un bătrân de 100 de ani, genul lui Forrest Gump, dar mai mut și mai subtil decât acesta. Trecând prin mâna controversatului Bernhard Lundborg, specialist în biologie rasială, care decide că unul ca Allan nu are dreptul să se reproducă pentru că nu e perfect, Allan se bucură de viață mai departe pentru că este atașat profund de dinamita lui care sare în aer și îl răzbună sau îi aduce contracte cu fel de fel de firme.
Incult, dar calculat, total apolitic, se implică totuși în cele mai dificile momente ale secolului XX, fiind alături de Franco, Stalin, Truman sau Mao, așa cum și tatăl său a fost lângă Faberge și un ou de-al acestuia, ajuns în Suedia a fost complet desconsiderat, pentru că cine știa despre importanța creației lui *Fabe*?
Punctul forte al cărții este rapiditatea cu care se întâmplă totul, deși personajele principale au 100 de ani, 70, iar celălalt e … mort. Pentru cei care scriu, volumul este un exemplu de conciziune și mai ales de ceea ce înseamnă să ai de spus o sumedenie despre lucruri care par a nu putea fi descrise și care-ți ocupă totuși 460 de pagini.
Da, zâmbiți, cartea are cel puțin 3 observații hâtre pe pagină. Vă va însenina fiecare minut cât o veți păstra deschisă în fața dv.
Pe de altă parte, zâmbetul va fi și amar, și trist, și dureros, și disperat.
Allan făcea totul conform principiului mamei lui: Lucrurile sunt cum sunt și vor fi cum vor fi. *Asta înseamna printre altele că nu trebuie să faci prea mare caz de nimic. Mai ales dacă n-ai încotro. Când a venit telegrama despre moartea tatălui, Allan s-a comportat potrivit tradiției din familie: s-a pus pe tăiat lemne, chiar dacă le-a tăiat poate mai tăcut și mai încet decât de obicei. Atunci când i-a venit timpul mamei să se ducă, el a scos-o din casă, a așezat-o în dricul care aștepta afară, iar Allan a rămas în picioare, în bucătărie, urmărind totul pe fereastră. Și-apoi a șoptit ca să nu audă decât el: La revedere, mamă. Și cu asta și-a încheiat un capitol din viață.
Acum înțelegeți de ce unii oameni, din Scandinavia sau din oricare altă parte se poartă astfel? Pentru că ei cred că așa e bine, că așa este înțelept. Că așa este.
Urmăriți-l pe Allan cum se distrează în felul lui redus, lipsit de cuvinte și veți fi fericiți că ați descoperit o carte – document, atât despre inima unei categorii de oameni pentru care el este prototip, dar și o carte – monument, în care se îmbină atât de multe tehnici de scriere încât ar putea fi un manual pentru cei ce aspiră la titlul de *scriitor român*.

Cum am câștigat ce-mi doream

…dar nu mă așteptam.

Sunt genul care când se pregătește ocupă ultimul loc, iar dacă nu se pregătește sigur rămâne de căruță încă un an. Aveam prietene care găseau pe jos obiecte de aur, care câștigau la loto, care din orice se îmbogățeau. Eu sunt persoana care, atunci când împrumută, nu mai primește banii înapoi, cu atât mai puțin să mai primească de la cineva ceva, așa, de drag că există…

Dar azi am participat la un concurs pe acest blog http://idriceanu.com/concurs-care-povestea-serilor-voastre/ pentru că mi s-a părut nostalgică senzația dată de întrebare… Care-i povestea serilor voastre, de mamă și copil? Eheiiii, la cât de repede trece copilăria (copilului tău, că a ta trece ca melcul, de supărare că nu poți face lucrurile pe care și le permit cei mari!), am vrut să adaug și eu acolo experiența mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi o chestie serioasă, că aș avea eu vreo șansă de câștig. Răspunsul meu a fost cam așa… *Cel mai dificil îmi era când nu aveam cărți – de inventat, inventam poveștile, dar a doua seară îmi cerea povestea din seara trecută, iar eu nu mai țineam minte nimic, nimic. Atunci făceam pe neîncrezătoarea… *A, de fapt, tu nu ai ascultat și acum vrei să o auzi…* Iar el nega: ÎȚI cer pentru că îmi place mult, mult, mult… *Atunci spune-o tu* – ziceam eu. Și se apuca să povestească, iar dacă nu-și mai amintea un detaliu îmi dădea dreptate: uite, aici nu o mai știu… Iar eu, care nu o mai știam deloc, dădeam o pistă falsă… ce-mi trecea atunci prin minte … și el se burzuluia la mine: Mami, vrei să mă încerci…. Sigur nu asta ai spus, pentru că nu se poate ajunge nicăieri de la chestia asta…*

Atât de sigură am fost că nu voi câștiga încât am semnat cu pseudonimul acesta EuMieAlMeu, iar când m-am trezit dimineața și era chemat EuMieAlMeu să dea un semn de viață pentru a se afla cum se intră în posesia câștigului am crezut că e o glumă de 1 aprilie…

Le mulțumesc celor de la #Sofiaman și am un gând bun pentru Georgiana Idriceanu. Cuvintele înțelepte de pe pijamaua fiului meu merită să ne fie motto în viață… că doar viața asta a cam devenit o junglă de aceea… aventura e cea mai bună replică.

*Life is either a daring adventure or nothing.*

So… adventure… 🙂

P.S. Cam acesta a fost mesajul când am fost informată că am câștigat… *E o poanta de 1 aprilie? Sau vrei să-mi stea inima de emoție și mai ales de fericire? N-am câștigat niciodată nimic și acum sa ajung în posesia a ceva ce chiar îmi place? Uite, as vrea sa spun o poveste, povestea despre cum am descoperit eu pijamalele Sofiaman. Prietena mea din copilărie era în spital, trecand prin operație după operație, 11, iar la atât stat în spital, la atât sânge și la asa situație dificila, avea o frumusețe deosebită datorită garderobei ei, alcătuită din aceste pijamale și cămăși de noapte. Prietenoase, colorate, material bun, erau o încântare, îți dădeau un confort emoțional și ca pacient și ca însoțitor. Pentru mine Sofiaman înseamnă să poți învinge starea negativă, chiar când ești singură, pt că ești încântată de tine și pusă în valoare de ceea ce porți. P. S. Și dacă nu am câștigat și e o păcăleală, părerea mea rămâne aceeași.

 

Rob Parnell de la Easy way to write

De multă vreme primesc informații de la el, de la Academia lui de scris, iar săptămâna aceasta a fost o reducere impresionantă la un curs pe care mi-l doream din tot sufletul. Am vrut să cumpăr cursul, dar nu am fost atentă să introduc și codul voucherului, așa că am cumpărat cursul la prețul lui, normal. Îi scriu și-i explic, întrebându-l dacă pot intra în posesia banilor care sunt în plus, iar omul îmi răspunde: Of course, let me do that for you.

Îmi sosesc înapoi toți banii, nu-și oprise nici măcar costul cursului care între timp ajunsese la mine. Dau să plătesc iar puținteii aceia, care i se cuveneau și – iar uit să introduc acel cod. (nu, nu sunt chiar senilă 🙂 , pur și simplu este vorba despre o obișnuință. La noi trebuie să faci 6 mișcări pentru a cumpăra ceva de pe net, așa că eu tot așteptam pasul doi, pe când la ei dintr-un singur pas ai achiziționat!)

Îi scriu iar omului, iar răspunsul lui de data asta vine așa:

Not a problem. This time I refunded just $180. I think that’s what you wanted! Keep Writing.

Bine că i-a trecut prin cap să-și păstreze banii, pentru că dacă o luam de la capăt cred că o țineam așa vreo 21 de zile, cât se zice că ai nevoie pentru a deprinde un nou obicei – unde obicei este sistemul lor de-a cumpăra cu un click…

Vă întreb – cât v-ar fi luat să intrați în posesia unor bani pe care i-ați depus aiurea? Îi mai vedeați vreodată? Aveți astfel de experiențe și la noi?

Oricum, eu sunt fericită și pentru experiența în sine – că am ieșit cu fața curată din toată povestea, dar și pentru minunatul curs, pentru că începe NaNo camp, acum în aprilie și chiar aveam nevoie de informație proaspătă. Și una de la un *guru* al scrierii chiar era necesară.