2

MiniArtShow by Ioana Ghinghină

Încercând să vorbesc despre întâlnirea de la MiniArtShow by Ioana Ghinghină, aș vrea să mă laud măcar cu un lucru: că am ajuns printre primii. Dar nici cu asta nu pot ieși în evidență, pentru că nu am reușit să deschid poarta, deși Ana Nicolescu i-a făcut o vrajă de departe și imediat s-a făcut loc să intru. 🙂

Invitația căreia i-am dat curs suna cam așa: *Înainte să înceapă școala copiilor, hai și noi la o mică joacă*. Semnat #ParentingPR.

Nu prea refuz eu multe în viață – nu refuz nici ceea ce nu-mi place, că zic: hai că am de învățat din orice!, dar o joacă – de ce-aș refuza o joacă?

Însă, oricât de copilăroasă mă cred cei care mă cunosc bine, trebuie să spun sus și tare că am nimerit între persoane care și-au dezlănțuit copilăria și, chiar dacă nu scriu povești de copii, s-au întrecut în a le inventa – serios, se vedea că toți aveau copii mici. Se observa că toți auzeau acasă cererea: *Fă-mi o poveste cu…* (în niciun caz nu se mulțumeau copiii lor cu ceva clasic).

Așa că atunci când a fost vorba despre a improviza un scenariu care-l avea ca personaj principal pe-un crab care dorea să nu mai stea în apă, fiecare a luat câte o jucărie pe băț (nu exagerez) și a început să depene acțiuni…

Bine, am sărit foarte multe etape ajungând la aceasta cu povestirea, dintr-un motiv foarte simplu: toate amănuntele le aflați de aici (și articolele sunt atât de bine scrise și așa de utile pentru dezvoltarea copilului interiorcă tot suntem noi invitați să dăm mii de lei pentru a ne împrieteni cu copilul nostru interior!!! –  încât chiar merită să le citiți – și pe gratis 🙂 🙂 🙂 )

http://www.artistu.ro/general/o-lectie-nu-o-teleportare-in-copilarie/

http://johannasburg.ro/actor-pentru-o-ora-bucurie-joc-copilarie/

http://b24kids.blogspot.ro/2017/09/actoria-o-joaca-pentru-toate-virstele.html

http://iulianaroca.ro/nu-doar-o-seara-de-teatru-despre-vise-implinite-si-emotii-puternice/

(Articolul Anei este chiar în dreptul numelui ei, ok?)

Voi merge pe ideea povestirii, (a suta etapă din joaca noastră 🙂 ), din prisma omului care are la activ 6 cărți publicate și peste 500 de povești scrise. Cum eram printre ultimii care aveau de zis ceva, cum toate ideile pe care le scorneam eu, le aduceau ceilalți în discuție, mi-am dat seama ce simplă e soarta scriitorilor care sunt singuratici: nu trebuie să colaboreze cu nimeni, nu le suflă nimeni ideea de sub nas, spun ce le trece prima dată prin cap și încheie povestea, fără să mai pună cineva întrebări despre… sau să le mai pună cineva în mână un nou personaj… *adaugă-l și pe dumnealui*.

(Ce să zic, eu trebuia să introduc în toată istoria amărâtului de crab ce nu mai voia să stea în apă – o girafă. Șansa mea a fost că avea ochii închiși și am mers pe ideea că o deranja zgomotul găștii care voia să-l ajute pe crab! Că, dacă trebuia să o fac pe dumneai să dea o copită de ajutor, sigur nu mă descurcam! 🙂 🙂 )

Ce mi s-a părut interesant la jocul nostru a fost că nu am purtat măști. Acum noi ne și știam de dinainte, de la tot felul de întâlniri, dar nu discutasem toți, nu ne cunoșteam secretele, nu eram chiar intimi. Însă am lăsat veselia să ne poarte unii spre alții și am reușit să scoatem ceva care poate purta o parafă sănătoasă: FĂRĂ FALSITATE.

Poate în cadrul firmelor, la teambuilding, oamenii mai ascund câte ceva, nu vor să le fie intuite chiar toate slăbiciunile sau să arate toți așii din mânecă. Dar noi, care nu aveam nimic de împărțit, am adăugat fiecare valoarea lui la ceea ce deja depusese fiecare.

În încheiere, aș vrea să vă spun de ce aș participa la astfel de seri de joacă, alături de oameni mari, sub conducerea Ioanei: pentru că este o profă fără ifose. Ați văzut în filmele despre balet cam ce fel de stil au maestrele de balet? Ei bine, Ioana, fără a se da rotundă ca acele mărețe specialiste, este o Învățătoarea cu Î sau… dăscălița lui Goga, aceea pe care doar noi, cei care-am învățat-o în copilăria comunistă, știm cât o prețuiau toți – pentru că merita.

Iar acum să vă spun de ce mi-aș înscrie copilul la Școala de Artă a Ioanei. Spuneți cu mâna pe inimă: vă plac spectacolele în care fetițele de 3 ani luptă pentru a fi Miss America? Eu nu am văzut niciun episod, dar după ce am citit articolele de pe Fb referitor la acest *carnagiu* emoțional, mi-am dat seama că și în multe dintre trupele de teatru alcătuite din copii se întâmplă așa ceva. Am participat și eu, ca spectator la câteva piese jucate de cei mici, în care copii de 5 ani, 8 ani, interpretau roluri de femei, bătrâni sau cine știe ce matur, încercând să intre în emoțiile acelei vârste până la care, sărmanii copii, mai au până ajung.

Ioana a făcut o afirmație care m-a entuziasmat: *Pentru mine, niciodată o fetiță de câțiva anișori nu va fi Julieta pentru că nu vreau să o forțez să treacă de etapele vieții. Fiecare copil primește rolul despre realitatea vieții lui, despre lucruri cu care se confruntă.*

Școala de teatru a Ioanei Ghinghină (Papadopol) este, de fapt, un loc de dezvoltarea personală sănătoasă, așa că o recomand cu dragoste oricui. De la mic, la mare.

(Și, până ajungeți la MiniArtShow, citiți-i blogul.)

 

 

0

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.

9

Ce să fac pentru cineva?

I-aș fi zis acestui articol *Încurajarea*. Dar nu se rezumă la atât. Pentru că, de fapt, înainte de a încuraja pe cineva trebuie pur și simplu să-l vezi. De regulă, noi nu vedem oamenii, iar dacă îi vedem, oricum, trecem pe lângă ei fără să ne pese. Ridicăm din umeri și alunecăm în direcția noastră.

Eu nu știu de ce pot să-i văd pe cei din jurul meu, cu nevoile lor sau cu talentele lor. Poate pentru că e genetic. Mama era numită *mama tuturor răniților*; eu am mereu stoc de daruri sau de idei cum să-i fac fericiți pe cunoscuți sau străini.

Zilele trecute am primit pe FB o cerere de prietenie și am acceptat-o: era un tânăr pe care îl știam de copil. *Deștept mai era*, mi-am amintit eu.

L-am cunoscut în urmă cu 15 ani, într-un sat uitat de lume, 80 de km de la Constanța spre Tulcea. Acum prin acele zone și-au instalat marii bogătași eolienele, locurile încep să devină cunoscute, dar atunci nimeni n-ar fi călcat pe acolo. Când l-am văzut prima dată, am simțit sclipirea lui. Știu că l-am iubit din prima clipă.

Îmi scrie în mesajul privat:

*Bună ziua. Mi-am amintit un lucru, cu atat mai important acum, cand mai am doar un an si termin facultatea: dumneavoastra sunteti cea care mi-a pus in mana prima data o carte de-a lui Ben Carson si de-acolo am fost inspirat sa aleg medicina.

Un mic gest, un fapt caruia nu ii stim urmarile, poate schimba o viata.*
Acum, de când Ben Carson a participat la cursa pentru a fi președinte al Americii, a ajuns să fie cunoscut și-n România, dar acum 15 nu știa mai nimeni despre el. O editură a tradus cartea în care el spunea istoria primei operații de succes pentru separarea siamezilor care împart același creier.
El a fost autorul operației și de atunci multe alte lucruri deosebite a realizat. Această carte, *Mâini înzestrate*, mi-a căzut în mână și am devorat-o.
La ceva timp, a apărut o altă carte a lui în care povestea că era ultimul din clasă, că nu-i plăcea să învețe, nu știa să citească … și transformarea lui a început în clasa a VI-a…
Am cumpărat cartea aceea în 20 de exemplare și am oferit-o copiilor din jurul meu. Unul dintre ei era acest student la medicină de azi…
Știam că acel copil va ajunge departe – desigur, dacă ar fi ieșit din acele locuri.  Și dacă, înainte de a ieși din acele locuri, n-o să treacă sub tăcere talentele  cu care-l înzestrase Dumnezeu. Din fericire, nu a fost influențat negativ și a plecat de acolo. Și-a găsit menirea.
Eu cred că nu e destul să fii tu fericit, dacă nu îi ajuți și pe ceilalți – mai ales pe cei izolați, neluați în seamă, neputincioși – să fie fericiți.
Și mai cred că există o sumedenie de lucruri pe care le poți face pentru cei din jur pentru a le fi de folos.
Important e să pui talentele tale în slujba calităților lor.
0

Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată, băiatul aventurier – Ian Beck

Cum este când te naști ultimul într-o familie de frați Jack: toți șase de dinaintea ta au numele acesta, după al tatălui, iar pe tine te cheamă doar Tom. Tu abia vei împlini 12 ani când ei se vor întoarce din misiunile lor de salvare de prințese, după ce, de-a lungul timpului, au reușit să rezolve toate problemele din Ținutul Poveștilor.

Să vezi și să nu crezi: în vreme ce există un Maestru al Departamentului de Povești, există și un scriitor care nu vrea să se țină de planuri și de ideile centrale ale poveștilor clasice. Între cei doi izbucnește o supărare și scriitorul Ormestone decide să pună piedici împlinirii destinelor *ca la carte*. El vrea o altă turnură pentru lucruri. Așa că cei 6 cavaleri care plecaseră să salveze domnițe și să-și găsească iubirea se văd nevoiți să stea deoparte și să lupte pentru ei cine altul decât fratele mai mic…

Aceasta, mai mult ca sigur!, este o carte și pentru fete și pentru băieți. Prințesele cunoscute din basme leșină, se trezesc din somn, își caută și-și strigă prinții, aventurierii sunt gata să se sacrifice…

Cum anume reușește micul Tom ca, în loc să-și serbeze la focul sobei ziua de naștere, să facă fapte de vitejie, veți descoperi citind primul volum al seriei. Pentru că mai există și al doilea…

8

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

4

Despre Ada Milea și talent

Duminică, am fost la concertul Adei Milea, după cartea lui G. Naum, despre pinguinul Apolodor. Chiar o certasem pe prietena mea care fusese la un concert de-al Adei că nu m-a anunțat și pe mine, de vreme ce așa de rar se întâmplă de-astea prin București, când FB mi-a trântit în față o invitație – nu din partea cuiva, nici sponsorizată, pur și simplu, la un scroll a apărut informația aceasta. Oricum, eu am certitudinea că era nevoie de internet pentru ca să se poată simplifica viața noastră. Nu neapărat emoțională, pe asta n-o simplifică decât înțelegerea de sine și acceptarea a ceea ce descoperi în tine, ci viața de zi cu zi; dacă până acum nu știam multe lucruri, acum le avem la degetul mic, doar să căutăm după ele, să accesăm.

Am luat repede telefonul și m-am înscris cu două locuri, uitând că de fapt ar trebui să fim trei. Când a venit copilul, pentru că pe el îl uitasem, nu pe soț!, l-am întrebat cu emoție: Ai vrea să mergi? M-a privit cu milă, cu condescendență, chiar, și-a zis: Apolodor era interesant când eram mic, mami, acum am și eu alte preocupări.

Am răsuflat ușurată – și pentru că nu știam dacă vor mai fi locuri și pentru că nu trebuia să mai plătesc un bilet și pentru că el se va apuca de treburile lui, nu e nevoie să-l țin după mine, ca să se simtă bine. (Cam așa ar trebui să gândească o mamă, nu să sufere pentru atitudinea negativă a copilului față de ceea ce era cândva pentru el magie: cântam de-a lungul zilei de 8-10 ori toată caseta, ne răspundeam între noi cu fraze din carte și mai ales scoteam toate acele sunete ciudate, dar reale pe care le scoate Ada în timpul concertului.)

Am văzut în dimineața concertului că Dorina Chiriac nu poate participa: Ada Milea intervenise, explicând că dacă totuși cineva vrea să vină o poate face, numai că va fi formulă de 2, nu de 3. Pentru că da, Apolodor, oricât ar fi de necrezut nu e numai al Adei M, ci și al celorlalți doi soliști, Dorina Chiriac și Radu Bânzaru. Spun aceasta pentru că unii dintre noi pot considera că e atât de omogen totul încât să nu distingă unde intră unul și unde este celălalt, deși să fim serioși, sunt și tâlharul și savantul și tatăl maimuță, mama maimuță…

Am ajuns la barul respectiv și AM a venit la fiecare masă, informându-ne ceea ce aflasem anterior: că sunt doar 2 din 3, așa că își cere scuze pentru situație ori putem să ne luăm banii înapoi, dacă nu vrem să rămânem. Evident că eu venisem pentru că-l iubeam pe Apodolor, așa că nu mi-a păsat de restul. Sincer, filmările distorsionează foarte mult chipul ei. Era foarte dulce, foarte feminină când discuta. În filmări apare ca un băiețoi, ca o chestie care cântă, nici nu te poți pronunța dacă are sau nu sex. Mi-a plăcut tricoul purtat, recunosc, îmi dorisem și eu unul cândva, același model – nu spun firma pentru că nu vreau să-i fac reclamă, dar era cu un broscan mare, colorat, pe fond mov… O minunăție. Așa a și cântat, în ținuta respectivă. Ținând cont că lucrez de 24 de ani la radio, eu știu că pot să mă duc îmbrăcată cum vreau, pentru că nimeni nu se uită la mine, în afară de tehnic și de persoanele invitate, dar participând și la emisiuni de tv recunosc – e o mare plictiseală pentru mine să mă dichisesc timp de 2 ore înainte, pentru că, na, imaginea contează.

E drept că la un concert, părerea mea e că imaginea contează, fiind așa de aproape de public, dar ce-mi mai pasă de păreri când o astfel de artistă cântă la o aruncătură de bâț de mine. (o vedeam venind îmbrăcată cel puțin în alb și negru, dacă nu chiar în costum de pinguin, dar asta este diferența dintre ce așteaptă publicul și ce oferă artistul, iar eu pot să spun că și otravă dacă-mi dădea eram mulțumită pentru că, deși ținuta asta mi s-ar fi părut potrivită – eu nu eram acolo special pentru a mi se împlini imaginea despre, ci pentru a vedea pe viu pe cea care a compus unul dintre cele 5 albume preferate ale copilăriei fiului meu.)

Oricum, sper să nu arunce în mine cu ouă stricate mamele, Apolodor nu-mi aduce aminte în mod deosebit de fiul meu mic, nu mă face să suspin de dorul obrăjorilor lui bucălați etc (vorbe de-astea lacrimogene despre copiii mici care între timp au crescut!), cât mai ales mă intrigă aducându-mi aminte despre ideea de talent.

Se vorbește despre talentații noștri copii, despre talentații matematicieni, talente la început de drum, dar nu stă nimeni să se mire: de ce tocmai acestei persoane i-a căzut acest talent? Uneori, e moștenit, alteori, nu are nimic de-a face cu neamul din care vii. Uneori, e muncit cu multă trudă, alteori, nu se adaugă nimic la el, de lene și totuși el se manifestă și rupe gura târgului… Mie îmi place să-i văd din umbră, la lucru, pe oamenii care au talent – pentru orice – de la artă până la construit, vopsit, decorat un spațiu mic și transformat într-un depozit ce pare imens.

Uitându-mă la Ada Milea, mă întrebam ce-am fi noi fără talentele acestea. Unii susțin că nu au niciun talent: este imposibil, dar ei cred asta pentru că nu au fost ajutați să și le descopere sau pentru că au trăit într-o lume în care talentul lor nu a fost acceptat și atunci normal că a fost trecut sub tăcere, mai bine să zici că nu ai decât să ai așa ceva!!!

Talentul de a face bani este de multe ori trecut cu vederea, pentru că acei oameni nu prea stau cu marea gloată, nu se amestecă printre cei simpli. Talentul de a face artă rămâne în umbră pentru că sunt tot mai puțini educați să observe și să dea valoare frumosului. Talentul de a-i învăța pe ceilalți este mai degrabă o meserie, pentru că se scot bani buni din asta și atunci nimeni nu se mai gândește la el ca la ceva deosebit, ci ca la o șmecherie pe care o posedă cel ce predă! Și totuși, talentul este cel care face ca viața să meargă în culori. Altfel, viața ar merge ca o căruță pe un drum cu gropi. Sau ar fi ca o fântână fără găleată.

Sigur, ar mai fi vorba și despre cum îți poți găsi talentul, dacă nu e foarte clar: nu dansezi, nu vorbești, nu rezolvi ecuațiile în gând, nu pictezi… Aici intervine nevoia de a experimenta, de a merge pe colo, pe dincolo, pentru a descoperi ce anume îți trezește interesul. Unii, din comoditate, nu o vor face niciodată și ei se vor plânge cel mai des că nu au talent pentru nimic. Alții vor descoperi rapid, dar pentru că cei din jur nu prea sunt încântați de ceea ce implică acel talent, vor renunța repede, consolându-se cu ideea că au fost ascultători.

Ceea ce trebuie însă să știm este că există două tipuri de talent: talentul care te ajută să-ți câștigi pâinea de toate zilele și talentul *care te macină* – cum spune în Biblie *râvna să împlinesc voia Ta mă mănâncă*. Primul este cel mai de dorit; al doilea, chiar dacă te face să strălucești în fața oamenilor, chiar dacă îți dă senzații mult superioare altora, este atât de dificil de suportat uneori încât ți-ai dori să fii un om simplu, un om care nu simte nimic și se bucură de micii și bericica de la sfârșit de săptămână.

Nu știu de care dintre cele două talente beneficiați, dacă nu cumva nici primul nu vă e cunoscut, cu atât mai puțin al doilea, dacă nu cumva sunteți complet răniți pentru că nu vă puteți împlini patima, care face parte din cel de-al doilea tip de talente, dar cred că e excelent să ne cunoaștem între noi și să ne însuflețim unii pe alții atunci când nu mai avem nicio sclipire de bucurie, nici în inimă, nici în ochi.

Uitându-mă la Ada Milea, parcurgeam fiecare zonă, alături de pinguin, uimită și de versurile trăznite ale lui Naum, dar și de ceea ce a putut ea să simtă, citindu-le. Când transmiți emoția ta atât de clar, luându-i pe ceilalți în lumea ta, acolo unde te-a propulsat talentul, se poate spune că ai geniu. Și eu, cu toată dragostea, o consider pe Ada Milea un geniu.

 

0

Sugestii pentru lectură

În fiecare vineri mă delectez cu ceea ce scriu colegele mele de la Digital Parents Talks. Unele dintre articole mă aduc aproape de pământ, unele îmi aduc amintiri, altele îmi aduc un gând – poate ar fi și alții interesați să citească așa ceva.

Mi-am zis să vă sugerez câteva lucruri, amuzante, sensibile, inteligente…

  1. Jocuri potrivite și cu cei mici, dar și între cei mari

http://blog.asa-si-asa.ro/2017/05/de-ce-sa-te-joci-cu-copilul-mare.html

http://mamicaurbana.ro/exercitiu-de-apreciere/

2. Despre latura noastră emoțională

http://saptepietre.ro/2017/05/dulai-morti-sau-zambete-tu-ce-vezi-in-oglinda.html

http://cristinaotel.ro/azi-nu-va-mai-fi-niciodata/

http://pisicapesarma.ro/tu-mai-stii-cum-miros-salcamii/

3. Amintiri din copilărie și urmele lor

Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

4. Despre vorbele noastre de toate zilele, că doar la Început a fost Cuvântul…

http://www.staupenet.ro/pana-unde-mergem-cu-toleranta-fata-de-cei-cu-un-limbaj-lipsit-de-omenie.html

5. Un stil de viață în care lupți ce lupți și învingi

http://idriceanu.com/sa-dam-stingerea-la-serviciu/

6. Un concurs delicios pentru că te pune și pe gânduri cu întrebarea simplă, la care trebuie să răspunzi. S-ar putea să-ți revoluționeze viața.

https://cestmoialina.wordpress.com/2017/05/18/go-lionbox/

Eu m-am simțit tare bine parcurcând toate acestea pentru că am simțit că sunt în jurul meu oameni a căror viață pulsează prin întrebări și certitudini.

6

Tot felul de daruri…

pentru sărbătoriții mei dragi.

Nu pot eu da prea multe în această viață, dar dragoste pot oferi – mai ales prin faptul că mă apropii de oameni și ne bucurăm împreună de viață.

I-am oferit de ziua ei Rahelei ceva despre care ea a scris aici.

Dacă vă doriți ceva ce pot să scot rapid din mânecă, vă rog să-mi spuneți. Nu voi ezita să o fac 🙂 .

4

Vreau un curs de scriere

Pentru cei care sunt interesați de așa ceva și văd prețurile de peste 800 de lei (sincer, și cei care predau asta și profesorii de limbi străine care se consideră gata de a te învăța au același defect – predau în așa fel încât să nu înțelegi nimic, mai degrabă să mai vrei să iei un curs cu ei, în continuare, decât să ai senzația că ești pe picioarele tale!), e trist că nu-și pot șlefui condeiul.

Am eu o soluție – anticariatul sau bibliotecile (în cazul în care nu cumva vreun cunoscut are deja în bibliotecă!) Vladimir Nabokov – Cursuri de literatură.

Editura Thalia, pe care oricât o caut pe net nu o mai găsesc, a scos această carte în 2004 și nu pot decât să o admir pentru valoarea pe care o pune în mâna celor dornici de înțeles lectura și de citit.

Nabokov zice: *Cursul meu, printre altele, este un fel de investigație polițistă a misterelor structurilor literare.*

Mansfield Park – Jane Austin este prima carte asupra căreia se apleacă Nabokov și spune: *Frumusețea cărții este mai ușor de deslușit dacă îi înțelegi modul de funcționare, dacă putem s-o luăm deoparte și s-o studiem. La începutul cărții, J.A. folosește patru metode de caracterizare: în primul rând, descrierea directă, cu micile giuvaiere de ironie tipice ei. (exemple) O altă metodă este caracterizarea prin citarea dialogurilor. Cititorul descoperă caracterul vorbitorului, nu numai prin ideile pe care le exprimă, ci și prin modul  lui de a vorbi, prin manierele sale. (exemple) O a treia metodă de caracterizare o constituie vorbirea indirectă. adică vorbirea la care se face aluzie și este parțial citată, cu o descriere a caracterului personajului. (exemple) A patra metodă de caracterizare este imitarea vorbirii unui personaj într-un dialog, dar aceasta este rar utilizată doar când vorbirea indirectă este folosită în conversația directă (exemplu).*

Nu am dat exemplele și pentru că erau dificil de trascris, dar și pentru că – cei care ați citit vă puteți gândi la ele, iar ceilalți puteți căuta cartea aceasta și o puteți devora, la cât de interesantă este.

Cea de-a doua carte luată în discuție este Casa umbrelor – Charles Dickens.

Iată câteva dintre lucrurile care trebuie avute în vedere în timpul citirii acestei cărți:

  1. una dintre cele mai marcante teme ale romanului se referă la copii – necazurile lor, insecuritatea, bucuriile modeste și mai ales suferințele lor. (Pentru C.D. copiii chiar contau. Se spune că Dickens mergea în urma unui muncitor care ducea pe umăr un copil cu capul mai mare decât trunchiul. În timp ce omul se ducea înainte, fără să aibă timp de altceva, scriitorul, care mânca cireșe dintr-o pungă de hârtie, îi băga în gură copilului, cireașă după cireașă, fără să fie observat.)
  2. Tribunalul, ceața, nebunia – o altă temă.
  3. Fiecare personaj are o caracteristică, un fel de umbră colorată care apare împreună cu el.
  4. Lucrurile înseși participă la poveste – tablouri, case, trăsuri.
  5. Latura socială, accentuată strălucit.
  6. Subiectul de roman polițist din a doua parte a cărții (cu un soi de urmărire pre-Sherlock)
  7. Dualismul care străbate întreaga lucrare, cu răul care este aproape la fel de puternic ca binele. Cei buni sunt deseori victimelor celor răi, dar primii vor fi salvați, pe când ceilalți sunt pierduți.

Astfel de conflicte sunt scheletul cărții, dar Dickens era un artist prea mare pentru a le face ostentative sau evidente. Oamenii lui sunt vii, nu numai înveșmântarea unor idei sau simboluri.

Cineva care se întreabă cum ar trebui scris un roman deja are răspunsurile aici, nu trebuie să mai cheltuie banii pe cursurile *marilor înțelepți* ai vremii… (și câte amănunte mai dă carte…)

Pentru studenții săi, Nabokov avea un chestionar: cum ar trebui să fie un cititor pentru a fi un cititor bun?

a. să aparțină unui club de lectură

b. să se identifice cu eroul sau eroina

c. să se concentreze asupra unghiului socio-economic

d. să prefere o poveste cu acțiune și dialog uneia fără

e. să fi văzut cartea ecranizată într-un film

f. să fie un autor în devenire

g. să aibă imaginație

h. să aibă memorie

i. să aibă un dicționar

j. să aibă ceva simț artistic…

Ce răspunsuri ați da dv?

Cu următoarea ocazie, vă voi spune care erau cele patru caracteristici identificate de Nabokov.

Oricum, citiți cartea sa, toți cei care doriți să scrieți și niciun mare scriitor nu vă ia în seamă. Ea vă dă mai multe amănunte despre literatură decât oricare dintre cei care se află în Uniunea Scriitorilor la ora actuală.

0

Magia lucrurilor simple – Estelle Laure

Am luat cartea de la bibliotecă. Mi-a plăcut că editura Epica precizase faptul că este pentru copiii de + 14 ani. Și mi-a mai plăcut întrebarea de pe copertă: Poți să te îndrăgostești când totul în jurul tău se destramă?

După ce începi să citești, îți dai seama că cele două fete au de înfruntat plecarea părinților; trebuie să se descurce cum pot pentru a nu fi prinse de asistența socială. Chiar mă întrebam – nu chiar TOTUL în jur se destramă, pentru că uite, găsește de muncă, are cine să o ajute… Cu cât înaintezi în carte apar însă alte două aspecte care răvășesc și emoțiile tale, cu atât mai mult ale sărmanei fete ce se apropie de 18 ani și trebuie să plătească facturi… Prima e dată de atracția spre fratele geamăn al cele mai bune prietene, a doua e dată de căderea de pe stâncă a celei mai bune prietene. Confruntarea cu prietena celui iubit nici nu mai contează pe lângă cea cu mama lui sau cu angajatorul care-i propune un fel de armistițiu: fii fata mea și rezolvă totul pentru că te apreciez. Mult.

Citind, mi-am dat seama că nu mă simt confortabil datorită unor cuvinte folosite în vorbirea curentă: acum, serios, câți dintre voi ați folosi cuvântul onctuos în dialogul cu prietenii? NU mai vreau să dau alte amănunte, însă neologismele, cuvintele pompoase m-au determinat să simt că personajul principal nu e real; mi se părea fals.

I-am spus lucrul acesta soțului meu și el a râs: *Nu trage concluzii rapide când e vorba despre trăsăturile unui om. Îl mai ții minte pe X, despre care colegii lui spuneau că e enervant tocmai pentru că întrebuința cuvinte copleșitor de stranii pentru vârsta lor?* Din negura amintirilor, l-am revăzut și pe Y, acel Y pe care cunoscuții mei  îl disprețuiau pentru că folosea doar cuvinte greu de înțeles și chiar imposibil de a fi de ajutor problemei despre care pe care o aveau ei de înfruntat, în speță, povestei despre care se vorbește în carte.

Da, ai dreptate, un personaj este reprezentat de vocabularul scos in burtică, așa cum altul este reprezentat de frazele scoase din cărți – una zbura cu neologisme, alții cu citate din cărți cunoscute – mai mult de cei care le-au citit, nu aveau cum să le știe cei ce nu poartă aceleași poveri…

Dacă la începutul orei de citit am avut o maaaare dezamăgire, descoperind și pleonasme și exprimări absolut  ciudate… spre final, am reușit să accept ideea că *niciun om nu se repetă*, nu are identitatea altuia și nici nevoile lui, așa că nu am avea de ce să le scoatem ochilor celor din jur pentru că suntem siguri că asta le e personalitatea.

Și eu nu sunt singura care a trecut la acceptare, deși eram gata să desființez repertoriul… Eu mai și scriu, ar trebui să-mi pară că viața, cu fel de fel de culori, e greu de  acceptat, dar ea există și e plină de originalitate. În inima, mintea și comportamentul fiecăruia.

Mda, am râs de mine, cea care tăia dreptul la replică unor oameni, pentru că trebuie să ne rămână în minte acest aspect – suntem unici și o singură trăsătură schimbată dă un alt om, o singură experiență în plus sau minus ne aduce o altă persoană în fața ochilor, o singură trăsătură fizică ce diferă de a altora ne arată originalitatea…

Cartea merită citită, chiar dacă veți avea aceleași lupte pentru a accepta stilurile oamenilor, pentru că până la urmă este atractivă acțiunea, este pasionantă.

2

Turist în orașul tău

Soțul meu este bucureștean, la a treia generație. Eu sunt în capitală de 25 de ani. Dacă el a crescut aici și a fost peste tot, eu am venit aici și am schimbat zeci de gazde (proverbială este mutarea de 13 ori în 2 ani!), așa că am învățat orașul, l-am vizitat, îl știu în fiecare amănunt. Dar am realizat că fiul nostru, crescut în centrul capitalei, nu prea se descurcă și nu leagă cartierele între ele. Așa că ne-am gândit să devenim turiști în orașul nostru, de dragul lui.

Azi am fost în Parcul de distracții Tei. Trec zilnic pe lângă Roata mare, fiind în drumul meu spre lucru, toți m-au descurajat că nu e cine știe ce, dar nimeni nu mi-a dat amănunte despre motivul pentru care nu sunt entuziasmați. Azi am înțeles. Depinde de ce vrei de la ea. Dacă-ți imaginezi că te aruncă în aer și te învârte, normal că ești dezamăgit. Ceea ce oferă Roata mare este panorama cartierului. Da, nu te agită, nu-ți împrăștie creierii, nu aduce adrenalină cu spaimele induse, dar – cu aer condiționat și condiții de lux – te plimbă 10 minute pentru a vedea frumusețea din jur. (Bine, dacă vreți să fiți cârcotași, găsiți motive: lacul are mătasea-broaștei pe suprafața lui etc etc – eu nu vreau să comentez pentru că iar partea bună a lucrurilor.) Sincer, am vizitat în vreo 10 capitale cele mai înalte locuri pentru a vedea panorama – în unele dintre ele am urcat multe, multe trepte (nu mă plâng, acum le spun cârcotașilor!), pe spații foarte înguste, am plătit 20-30 de euro euros, ca să văd poate mai puțin decât vezi din roată, cu 20 de lei.

Eu consider că trebuie să știi ce ceri de la un lucru, nu să fii dezamăgit că săpunul nu e cuțit.

Al doilea loc de poposire a fost Caruselul. Nu e atât de complicat pe cât pare din depărtare, așa că puteți încerca. (Eu am făcut-o de 3 ori, ultima oară deja era ca și când ai mânca eugenii în loc de tort.) Erau și fetițe de 8 ani care nu aveau nicio reacție (mă refer la cele de manifestare a groazei 🙂  – mie îmi place să țip de dragul momentului, nu că mi-e frică 🙂 ; dar  am văzut și băieți de 13 ani care au zis: dată viitoare nu mă mai urc! Așa că depinde de cum sunteți, oricum, caruselul are 3 bucle mari și late, nimic apocaliptic…

Revelația – pentru mine! – au constituit-o Lanțurile. Chiar ne gândisem să nu ne urcăm în ele, pentru că nu ni se păruseră cine știe ce, dar am hotărât să le dăm o șansă. Și chiar am fost încântată. Chiar spuneam, stând atât de aproape: *de acum, când sunt supărată sau când vreți să-mi faceți o cinste, o fugă la Lanțuri rezolvă totul.*

Am ieșit pe poarta Parcului la stația lui 16 din dreptul Roatei mari – nu știu numele. Acolo aveam mașina, acolo am mâncat câte un falafel, în portbagajul mașinii stând 🙂 , să fim cât mai turiști, am luat niște prăjituri (mmm, Doboș… n-am prea găsit așa ceva până acum – evident, după ce a trecut epoca, pentru că în epocă mereu îl cumpăram!!!) și n-am folosit lingurițe, ci degetuțe, așa că am avut o amiază pe cinste…

Acestea sunt doar 3 atracții interesante și pentru cei mari, celelalte – vreo 5 – sunt pentru cei mici, amuzante, de asemenea… Nu mai spun despre bănci, flori (lalele negre!) și sculpturi (fără explicații, dar bune pentru niște poze pentru Instagram! 🙂 ).

Nu uitați de parcul Tei și conceptul de *turist în propriul oraș*!

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

12

Camp NaNoWriMo aprilie 2017

De-a lungul timpului, am fost singura din grupul meu pasionată de scris. Nu numai că nu mai scria nimeni, dar cei mai mulți mă ironizau pentru dorința de a scrie. Acum, eu un pot să-i condamn pe cei care nu pot înțelege pasiunea aceasta, pentru că eu însămi am considerat-o uneori ca un defect: ori trebuia să mă retrag din cursul unui eveniment amuzant pentru că aveam niște idei de scris, ori lăsam omul cu ideea neterminată și mă apucam să scriu pe carnețel, ce-mi trecea atunci prin minte, ori eram o povară pentru cei din jur când le pricepeam imediat gândurile – ce să faci, dacă te pui în pielea oamenilor pentru a scrie despre ei, normal că te pui și-n pielea oamenilor de pe lângă tine…

Anii au trecut, patima a rămas. Butonam într-o seară pe net și am descoperit NaNoWriMo, dar era atât de departe de România… 🙂 Nici nu-mi trecea prin cap că voi reuși vreodată să particip la un astfel de concurs. Cu trecerea anilor, s-a rezolvat să fie inclusă și România în acest program și în noiembrie 2016 am participat la primul NaNo din viață. Ce mi se pare ciudat este faptul că nu am scris nimic despre aceasta pe blog. A fost atât de important pentru mine că am reușit nu numai să particip, dar și să-mi ating ținta – am început și terminat un roman pentru adolescenți, cel de-al doilea volum din… 13, câte programasem eu, mai acum vreo 8 ani, dar nu găseam timp pentru așa ceva. Însă ideea de program, de organizare a zilelor m-a ajutat nu numai să schițez câte ceva, ci și să termin o carte de 79.544 cuvinte. (Poate vă mirați că o caracterizez prin așa ceva, dar în concursul acesta contează cuvintele – trebuie să scrii cel puțin 50.000 într-o lună. Cum am fost entuziasmată de proiect și, trebuie să recunosc, și de faptul că am fost un grup, am reușit să duc totul la bun sfârșit.)

NaNoWriMo din noiembrie a curs cam așa – vă spun că poate vreți să vă înscrieți și voi pentru noiembrie 2017 și atunci ar fi bine să aveți timp de gândire! –

  1. Ne-am întâlnit la începutul lunii, toate persoanele din București care doream să participăm la proiect.
  2. Ne-am prezentat și fiecare a vorbit despre cartea pe care vrea să o scrie.
  3. Eram foarte diferite, de la stilul de scriere la vârstă – da, eram de genul feminin toate (au mai dorit și alți doi aspiranți să participe, dar timpul și alte probleme le-au dat de furcă, așa că am rămas doar noi!).
  4. Ne întâlneam în fiecare duminică la o ceainărie, ba scriam, ba discutam, fiecare punea câte o întrebare, când avea o nevoie, cu privire la conținutul cărții ei sau când trebuia conturat un personaj, fiecare punea câte un link despre scriere pe grupul privat NaNo București.

Noiembrie s-a sfârșit. Marina a scris despre program și a pus poze aici.

Ne-am văzut de viață, grupul a rămas și am mai schimbat câte-o vorbă, după care la începutul lui aprilie ne-am înrolat în camp NaNoWriMo. Fiu al lui NaNoWriMo din noiembrie, campul este însă altfel structurat. Tu alegi cât scrii, de la câteva cuvinte, la câteva pagini sau chiar rânduri pe zi. Ideea e de organizare și de planificare, de ordonare a vieții de scriitor. Cei care reușesc să participe la tabere de scris de acest fel sunt fericiți, noi, ceilalți, nu mai prejos pentru că avem posibilitatea unei *cabine* în care ne sunt puse la dispoziție – mail, comunicarea între noi, cu oricine dintre organizatori, articole necesare pentru pornirea unui proiect literar…

A fost o experiență excelentă – dacă noiembrie m-a luat prin surprindere și abia am reușit să mă strecor, cu scrisul, pentru aprilie a fost bine că aveam deja emisiunile realizate în avans, au fost și 8 zile de pauză la lucru și, cel mai important, am fost înțeleasă și mi s-a lăsat răgazul necesar pentru a scrie.

Ieri, sătulă de scris, am zis că renunț la a mai continua cartea tocmai pentru că am stors din mine și ultima idee. 73643 de cuvinte – numărătoarea mea arăta ceva la 68.000, dar mergem pe contorul lor, nu? Îmi propusesem 50.000. Partea uluitoare la acest modul NaNo – desigur, pentru mine! – este că am încercat un alt stil decât până acum. Dacă eu scriu de felul meu povești pentru copii și comentarii sociale, de data aceasta am scris o comedie romantică, de care sunt foarte mândră. Mai țineți minte când v-am povestit fantastica aventură cu proful de scris din Australia? Ei bine, am luat cursuri special să văd ce implică *romance*, nu puteam să mă apuc de ceva fără să fiu instruită. Aceasta-s eu!

Povestea mea nu se încadrează în stilul romance, după anumite criterii întâlnite în cursurile respective, dar în altele, da. Deocamdată stă la dospit: mi s-a întâmplat ca în urmă cu mulți ani… Am vrut să țin Postul de Crăciun, mâncând un singur compot de piersici pe zi, de 800 gr.

40 de zile am făcut lucrul acesta, iar, după încheierea postului, 7 ani nu am vrut să mai aud de compot de piersici. Mi se făcea rău când auzeam cuvântul piersică, în schimb acum a redevenit preferatul meu.

Niciun exces nu e bun, nici chiar cel de litere și cuvinte. Mi-am dorit eu să fiu doar o mână care scrie, dar se pare că și ceea ce-ți place mai mult devine plictisitor, când exagerezi.

Pe Sii Kei, șefa NaNo București, o găsiți pe blogul ei. Despre Marina Costa am scris aici. Scriind, o puteți descoperi pe blogul personal (incitant și inedit) – aici. Dar și ca admin la http://beforethemast.jcink.net/ – încercați!!!

Dacă sunteți interesați de scris, încercați și-un NaNo… Un alt pui de-al lui va mai fi în iulie.

Camp-2017-Winner-Profile-Photo

2

Hala cu Flori – „Art meets Nature”

A fost o invitație, la care am răspuns prin întrebarea: Pot veni însoțită de soțul din dotare? Cum răspunsul a fost da, am reușit să ajung la Hala cu Flori. Mă întrebam de ce nu ni s-a spus în descrierea locului despre clădirile din jur, de ce nu s-au dat repere pornind de la aceste mari clădiri. Apoi am înțeles – nu era vorba că s-ar fi făcut reclamă neplătită unor afaceri, ci era un alt argument: de acum, Popa Nan, 82 este adresa pentru Hala cu Flori. Nimic altceva nu trebuie să fie legat de această locație. De acum Hala cu Flori este ceva care trebuie identificat cu nr. 82 al străzii Popa Nan.

Oricum, pentru cei care știu melodia lui Mircea Vintilă, Popa Nan e-o stradă de la Foișor până-n Piața Vitan, iar ca să ajungi la Hala cu Flori trebuie să cobori din troleul 79 la stația Țepeș Vodă și mergi pe jos spre tramvai sau, dacă vii de la Muncii ori de la Hala Traian, este chiar la stația de la Universitatea particulară. Sigur, sigur, asta în cazul în care ești pieton, ca mine; dacă vii cu mașina te duce preacunoscătoarea voce de oriunde-ai veni, direct în poarta clădirii.

Evenimentul a început după multă socializare. Poze, poze, poze, discuții, poze, poze, poze, învățarea verbului a admira… Pentru că ceea ce era în jur avea un soi de frumusețe pe care o descopereai în timp. A, uite și acolo ceva, uite și acolo altceva… Bușteni și rădăcini, o cămăruță mică înconjurată de tul alb și cu flori deasupra, loc unde puteai intra și să te săruți în voie, evident, dacă asta era dorința inimii tale – dacă dorința ta era să stai departe de oameni se putea împlini și ea, tot în aceeași cămăruță, iar dacă îți doreai în mod deosebit să dai un telefon, era ca și când te aflai în cabina telefonică publică de dinainte de *89… Da, același lucr era exact ceea ce aveai nevoie.

Lucrul impresionat a fost că, și dacă printr-o întâmplare de science fiction, s-ar fi răsturnat lucrurile și ar fi trebuit să mergi pe tavan, nu pe podea, erau atât de multe flori pe sub picioarele tale, încât ai fi regretat doar caleașca din flori pe care ai lăsat-o pe podea, în rest, erai în grădina Paradisului – atât de multe flori se aflau și acolo, în tot felul de aranjamente. Da, a fost trudă multă pentru a oferi un spectacol pe cinste celor care știu să guste din bucuria momentului, din fântâna de creativitate a celor înzestrate cu talent artistic.

„Art meets Nature” sau când natura prinde viață cu ajutorul artei.

Evenimentul unic în România, le-a adus în același loc pe Fashion design (Ana Novic), Hairstyle (Livia Berceanu & Cristina Gheară) și Make-up (Ana Cucuta & Andreea Tinică).

Decorurile impresionante într-un loc de basm, au făcut nu numai copiii să tresară de fericire la vederea manechinelor din cadrul acestui show, ci și părinții și mai ales persoanele care cred nu neapărat în zâne – așa cum erau prezențele prințeselor ce reprezentau elementele naturii – ci mai ales în clipa ce poate fi savurată și pune un hotar între ce ai fost în viața ta și ce vei fi.

Pentru că, da, ai fost până acum un om care a văzut multe, dar după această prezentare în care au dansat Apa, Focul, Pământul, Aerul, Metalul, după ce ai participat la acest show cu totul atipic, tot ceea ce-ți dorești este ca și tu să marchezi lucrurile importante din viața ta într-un mod original, de care se poate ocupa echipa de la Hala cu Flori.

Pentru noi a fost ca și când plătisem pentru un mare spectacol, pentru o mare paradă de modă a unui renumit creator. (Plătisem e un fel de a spune, venisem la invitația lui Robert care, fiind blogger pe nișa de parenting ne este apropiat.) Am folosit aceste cuvinte pentru a înțelege că ceea ce am urmărit ar fi costat bani grei în străinătate și mai ales pentru că această unitate dintre cei 7 profesioniști a adus la viață Natura, prima dată prin clipuri realizate în acea sală aflată la început de drum, adică acum 14 zile, apoi prin apariția elementelor naturii în persoană în această nouă sală, de data aceasta înfrumusețată. A fost ca și când cineva a luat pentru început prizoniere toate acele necesare zâne, pentru ca apoi nu numai să le elibereze, ci chiar să le elibereze în mijlocul Primăverii…

După cum spunea Robert Diaconeasa, gazda serii, lucrul împreună a transformat toate persoanele implicate într-un tot, în așa fel încât în acest proiect descoperi și un principiu esențial al dezvoltării unei afaceri în relația de azi: unitatea. În această unitate, nu-ți mai dai seama unde începe ceva și unde se termină altceva pentru că activitatea fiecăreia se împletește atât de armonios cu a celorlalte încât ești sigur că ai de-a face cu un monolit.

Hala cu Flori este un loc în care de acum se vor organiza evenimente care cu siguranță vor avea anvergura și esența celui din această seară. Dacă acum s-a pornit în căutarea Naturii, în următoarele sărbători, fiecare dintre cei care vor dori să sublinieze fericirea din inima sa, va apela la specialistele Halei pentru a aduce unicitate și originalitate, două calități cu care să împodobească fericirea inimii sale din acel moment.

Succes celor care au demarat această acțiune. Împlinire celor care vor folosi sala pentru a puncta clipele sărbătorești ale vieții lor. Și da, mulți ani copiilor celor implicate în proiect – Ana având deja o fetiță, iar un bebeluș al altei colege aflându-se pe drum.

0

La mulți ani, Sportule dragă!

La 5 ani mergeam la balet. Un accident m-a făcut să nu mai pot merge o perioadă, apoi am folosit un baston timp de un an… De la 7 ani nu se mai face balet, ți-a trecut tinerețea 🙂 . Am vrut să merg la atletism, singură nu prea aveam curaj, iar mama nu avea timp să bage în seamă faptul că mie îmi place … să alerg… Am încercat cu handbalul. Nu, merci, un antrenor care mă face *vacă* nu mă stimulează să dau ce am mai bun din mine. Și uite-așa a rămas talentul meu sportiv nedezvoltat. În urmă cu 4 luni, când am început să mergem în gașcă ( #ParentingPR ) la spinning, m-am întors la vechea iubire. Și nu mă mai desparte nimeni de ea.

Andreea m-a rugat să scriu un articol despre cel care ne păstrează în formă, dacă suntem înțelepți și-l integrăm în viața noastră. L-am scris și ea l-a publicat aici.

Citiți-l pentru a afla care au fost cele 8 scuze ale mele de a nu face sport, de-a lungul anilor, evident!, și spuneți-mi care este scuza voastră. Iar dacă faceți sport – ce sport practicați?

La mulți ani, Mișcare Fizicăăăă!