Archive for the ‘Ca părinte’ Category

Ce contează, ce ajută, ce strică?

răspunde Oana Moraru.

Acesta este titlul sub care astăzi Oana a răspuns întrebărilor celor care au intrat la evenimentul organizat de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sponsorizat de o mână de firme care au oferit participanților tot felul de suprize care au depășit cu mult biletul de intrare.

Dintre răspunsurile care mi-au atras atenția, voi menționa câteva care poate vă vor amuza sau vă vor liniști. Oricum, dacă vi se pare că ceva e în neregulă din ceea ce spun, nu considerați că e o problemă cu prezentatoarea. Poate ideea a fost scoasă de mine din context sau poate nu se pliază pe ceea ce ați experimentat. (Încercați prima dată să cunoașteți mai multe despre cel ce vorbește și apoi ripostați. – chiar dacă nu e cazul acum, e un principiu de care ar trebui să ținem cont, în general, pentru că am auzit despre oameni care au intentat proces pentru ceva ce chipurile! s-ar fi zis când de fapt ei doar se gândiseră că s-a zis asta… 🙂 )

Din 600 de întrebări, unele repetate, au fost formulate 60 (ori se repetau, ori se înglobau), dar cele mai importante au fost:

  1. la ce vârstă e cel mai bine să trimit copilul în colectivitate? Când vârsta emoțională a mamei o permite. Pentru că un copil poate să se desprindă de ea, dacă ea se comportă natural, demonstrând că nu îl lasă acolo pentru totdeauna și arătând prin comportament că cei alături de care rămâne copilul sunt persoane de încredere. Dar, dacă mamele nu reușesc să facă acest transfer de autoritate spre grădi, copiii nu vor accepta să rămână și vor face celebrele crize. Există adulți care chiar suferă când văd că cei mici iubesc educatoarele sau că se simt bine la grădiniță, emoțiile lor fiind nematurizate – au senzația că își pierd copiii dacă aceștia încep să se atașeze și de alți maturi.

Ca mamă care mi-am lăsat copilul la grădi și parcă mă satisfăcea dorința lui de a nu rămâne, care mă gândeam să mă duc pe la el în timpul zilei, recunosc – părinții au nevoie de maturizare emoțională pentru a putea lăsa copiii să se dezvolte în comunitate.

2. ce facem cu crizele de furie și tantrum?

Există două tipuri de crize, unele care intervin ca reacții la o criză de moment, altele care încearcă în mod voit să manipuleze părintele.

În cazul primului tip de criză, vreau să aduc în discuție o soluție din străbuni – am găsit-o într-o veche pildă din popor. Părinții strigau la copil, copilul striga la ei și în cele din urmă mama a întrebat: Și ce vrei, în fond și la urma urmei? Răspunsul a fost scurt: Nu știu nici eu, dar aș avea nevoie să mă iei în brațe.

Ei bine, când copilul are o spaimă sau o durere neașteptată, este nevoie de liniște și de echilibru din partea părintelui. În primele 90 de secunde, se rezolvă acest tip de criză prin păstrarea calmului, prin încetinirea tensiunii, prin îndepărtarea lucrurilor care acutizează starea de energie negativă. Specialiștii vorbesc despre faptul că părinții ar trebui să fie ca o fereastră deschisă către un lac, natura fiind cea care eliberează de orice spaimă. Această (din nou!) maturizare a adultului, care reușește să fie senin în răbufnirile iraționale fără motive clare este cheia succesului. Tehnicile prin care adultul reușește să fie astfel trebuie dezvoltate (mă rog, mai întâi însușite, dacă există pe undeva, în funcție de stilul fiecăruia! Și da, fericiți cei care au un temperament adecvat unei astfel de situații…). Dacă nu vă place să le ziceți tehnici, puteți să spuneți despre faptul că așa cum există dezvoltare personală – în vederea unui loc de muncă mai bun, așa ar trebui să ne preocupe să fim persoane echilibrate în vederea creșterii unor copii cu o igienă excelentă a minții

Cel de-al doilea tip de criză este cel în care copilul vrea să manipuleze pentru că urmărește ceva și în care chiar aruncă invective părintelui, parcă pentru a-l provoca (de la cei mici care spun *reao ce ești!* până la cei mari care urlă *m-am săturat de părinți ca voi, de ce m-am născut în familia asta?*). Sigur că reacția părintelui poate fi de furie și atunci *lovește și fuge* – cu alte cuvinte, se poartă la fel de acuzator și apoi se retrage, după ce a jignit sau lovit. Sau poate fi de om matur (of, maturitatea asta emoțională!) care nu se lasă impresionat de plâns, de logică, de vorbe aruncate ca niște bombe sau ca niște palme și păstrează discuția pornind de la motivul care a provocat criza.

  • vei face ceea ce trebuie, nu ceea ce ți se pare ție corect
  • termină-ți de mâncat supa, apoi desertul
  • nu discutăm despre lucrurile pe care deja le-am hotărât, când ai văzut de mai multe ori unde s-a ajuns după ce ai făcut asta
  • cunoști limitele și între ele rămâi

În acest caz nu există negociere, ci menținerea controlului asupra subiectului respectiv.

 

Multe alte lucruri importante au fost precizate. Activitatea Oanei Moraru poate fi urmărită aici, ea având prezentări în toată țara. Cei interesați pot afla orarul seminarelor ei și se pot bucura de a o asculta și a o întreba în direct.

În București, pe 27 mai 2017, ea va susține o prelegere adresată părinților ai căror copii sunt adolescenți, deci ne vom întâlni acolo. Până atunci, bucurați-vă de copiii sau de nepoții voștri, dând dovadă de maturitate emoțională.

 

Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor

Dacă nu ar fi fost acest titlu, impresionant pentru o inimă de femeie, nu aș fi deschis cartea, chiar dacă era de la Humanitas. Să fiu sinceră, ca mulți dintre voi, nu știam despre Pia D – cea mai tânără actriță care a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, fiind totodată și prima suedeză care a dus premiul acolo. Filmul în care a jucat la 17 ani poartă numele Elvira Madigan și, pe cât de departe a ajuns datorită lui, pe atât de jos s-a afundat datorită neconcordanței dintre ceea ce-și dorea, ca persoană interiorizată și ceea ce trebuia să fie, ca vedetă.

Vreți să vă vedeți copiii celebri? Insistați să intre în această lume, care pare atât de tentantă, ca o poartă către viitor? Ca mulți din zilele noastre, a devenit anorexică, a luat droguri, a avut relații intime cu persoane dubioase și chiar a fost condamnată la închisoare pentru fraudă.

Amarul cel mai amar a fost faptul că autoritățile suedeze au despărțit-o de fiul săi, Robbin, afectat de *sindromul umbrei* – o formă de autism. 13 ani a luptat pentru a-l obține înapoi, iar zbuciumul acesta îl regăsim și în zilele noastre în acea zonă, unde se fac fel de fel de abuzuri cu privire la decizia despărțirii copilului de părinte și încredințarea celui mic unor străini…

Dar a venit și clipa eliberării, când statul suedez și-a recunoscut greșeala și a oferit cea mai mare despăgubire plătită vreodată unor persoane particulare.

Cartea se termină astfel: *Lacrimile care mi-au curs tot timpul liniștit pe obraji, din clipa în care președintele a început să vorbească, s-au transformat în șiroaie nestăpânite, de ușurate. Am rămas așezată în fotoliu, zguduită de plâns, zărind prin perdeaua de lacrimi cu Persoana asta caldă Se îndrepta spre mine ca să-mi aducă mângâiere. Dumnezeu îmi numărase totuși lacrimile.*

Aceasta nu este nu mai o carte pentru mame, ci este o carte pentru adolescente sau chiar preadolescente înclinate spre o viață năvalnică. Le vor prinde bine descoperirile Piei, dar mai ales vor rămâne uluite de faptul că celebritatea, în unele cazuri, nu numai că nu te apără de lucrurile rele, ci dimpotrivă te ghidează spre ele…

Povestiri terapeutice pentru mângâierea adolescenților

Când Oana Moraru a vorbit în martie despre #aniidegratie, am păstrat în minte o idee pe care ea a avansat-o cu multă siguranță: basmele sunt povești terapeutice din care, de la mic la mare, avem ce învăța.

Pe Oana o puteți reîntâlni în cadrul unui eveniment organizat de Prințesa Urbană, dar și pe 27 mai 2017, când va fi un seminar dedicat părinților sau profesorilor de adolescenți.

Pornind de la această idee, am scotocit prin Biblioteca Municipală Hașdeu și-am găsit o carte din 1995, intitulată Basme din lumea întreagă. Da, da, există și basmele frumos ilustrate, cartonate, pe care dai 70 de lei, dar sunt prea stilizate pentru a mai ajunge mesajul neaoș la *consumator*.

Recomand această carte  de la Editura Niculescu (nu, nu cred că mai există pe piață, dar sigur o găsiți la bibliotecă, asemenea mie) tuturor copiilor de la clasa a III-a, pentru că are povestirile scurte, concise, literele sunt mari, personajele te amuză sau te învață fără să te simți amenințat cu bățul (așa cum mai fac, uneori, părinții, din păcate!)

Faptul că se specifică de unde este luat basmul respectiv, țara de proveniență, dă posibilitatea părinților să explice copiilor și ceva geografie, atâta câtă pot pricepe copiii lor (educație personalizată, nu?). Eroii principali sunt în strânsă legătură cu țările din care vin – nu se vorbește despre urs în Africa, ci în Suedia! Desenele, fiind alb-negru, nu perfecte ca la desene animate 7D 🙂 , oferă încurajarea copilului de a reda prin propria mână ideea principală a basmului.

O carte simplă, de acum 22 de ani, pe care poate o mai găsiți la un anticariat, poate fi mai de folos decât multe dintre cărțile moderne, care izbesc ochii copiilor, fără a-i ajuta în dezvoltarea personală.

Micul librar – Printre litere

Am participat azi la cea de-a doua ediție a proiectului Micul librar. (Prima ediție a fost organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună – 16 februarie – eveniment sărbătorit în 100 de țări!)

Scopul proiectului Micul librar este acela de a-i introduce pe copii într-un mediu cultural, pentru a conştientiza importanţa şi plăcerea cititului, dar şi pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare şi de interactiune. Micul librar se realizează lunar în librăriile Diverta şi este o campanie subsidiară Clubului de lectură Printre litere, proiect naţional de stimulare a cititului în rândul elevilor.

La cea de-a doua ediție, Charlize, Smaranda, Sofia, Inia, Teo, Diana, Cristian au fost cei care au prezentat cărțile pe care le-au ales pentru a le citi. Laura Frunză a moderat evenimentul.

Pentru învățătoarele și profesorii care încă nu au aflat, Printre litere este un proiect național de stimulare a lecturii destinat elevilor de școală primară, gimnazială și de liceu. În fiecare lună, copiilor li se prezintă cărți menite să-i inspire și să le dezvolte plăcerea de a citi. Unii se nasc având această plăcere, alții pot fi stimulați prin faptul că cineva de vârsta lor le prezintă o carte.

Pentru ca cei mici să fie interesați să citească, este bine să

  • îți poată alege singuri cărțile;
  • înțeleagă ideea de dezvoltarea proprie, care se poate face cu ajutorul culturii;
  • simtă necesitatea de a avea un vocabular cuprinzător – acesta se poate forma citind și întâlnind cuvinte noi în anumite contexte sau cuvinte deja cunoscute sub forma unor exprimări interesante, sofisticate, alese;
  • fie încurajați să nu renunțe la cărțile pe care le-au început, chiar dacă sunt ocupați cu teme sau chiar dacă sunt cuvinte pe care nu le înțeleg;
  • aibă alături persoane cu răbdare și perseverență, care îi îndrumă cu blândețe să continue ce au început;
  • le explicați că lectura cărților le formează diverse abilități și îi ajută să devină ceea ce vor să fie;
  • contorizeze timpul dedicat activităților lor: cât dedică școlii, învățatului acasă, televizorului sau internetului, telefonului, lecturii;
  • observe că pentru unele lucruri bune pe care le fac primesc recompense, dar pentru faptul că au citit – deja! – și-au luat recompensa – starea de bine pe care ți-o dă faptul că ai intrat într-o lume nouă, plină de lucruri interesante, la care nu ai fi ajuns dacă nu ți-o descria autorul acelei cărți.

Cum se apropie ziua de 2 aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii, poate n-ar fi rău dacă ați face cadou unui copil care vă e drag (sau care nu vă e apropiat, dar are drag de citit!) o carte – poate îi va schimba viața. Și ce satisfacție mai mare poți să ai decât să vezi că ai influențat spre bine un omuleț? 🙂

 

Anii de acasă (unde casa înseamnă și grădi)

Credeți că în timp de pace nu există asuprire? 🙂 Vă dau un exemplu: pe vremea când eu eram studentă, era o libertate deplină în România, dar aveam colege care plăteau scump ceea ce erau…

Curioși? 🙂

Cum venea un profesor în sală întreba: *Care dintre voi sunt educatoarea sau învățătoare?* Fetele se ridicau stinghere, disperate. Erau cele care aveau să primească întotdeauna un punct în minus (sau chiar 3) la lucrările scrise și de multe ori erau chemate la examene în toamnă. Spuneau profii universitari: *Să împărțiți cu noi banii pe care-i luați pe nemeritate.*

Nu știți la ce se refereau? Poate că și acum este valabil, dar sper că, între timp, profii au ieșit la pensie și nu se mai răzbună pe sărmanele ființe: educatoarele și învățătoarele care făceau facultate erau plătite ca profesorii, ceea ce era de neacceptat pentru invidioșii formatori de personal pentru Ministerul Învățământului.

Astăzi, la cursul Oanei Moraru, dedicat copiilor între o zi și 6 ani, #aniidegrație, am auzit un cu totul alt discurs: *Educatorii ar trebui să fie plătiți cu salariul chirurgilor pe creier (desigur, din Occident! 🙂 ) pentru că ei sunt cei care modelează creierul copilului, în perioada cea mai importantă din viața lui.*

Câteva lucruri interesante aflate pe parcursul celor 8 ore:

(pe care le recomand cu căldură oricui își dorește să se îmbogățească într-un timp scurt cu experiența de 25 de ani a unui dascăl important în România de azi: părinți sau educatori!)

1.Copiii lăsați să se plictisească în doze normale, ajung buni cititori.

2. Când copilul nu reușește să-și însușească ceva, se dă vina pe profesioniști, pentru că părinții sunt mai aproape de cei cărora le-au dat viață decât de educatori, nu? Însă ar fi bine dacă părinții ar ține cont nu numai de faptul că vor să-și împlinească golul prin realizările copiilor lor, ci mai ales de faptul că educatorii îi cunosc altfel pe copii decât îi cunosc ei! (sunt alte condiții, alte situații în care îi văd aceste două categorii)

3. Părinții trec ușor de la o extremă la cealaltă când e vorba despre copiii lor: ori îi văd ca pe cei care vor ajunge curând la cufărul cu aur, cei care vor rupe gura târgului, ori se tem că vor ajunge homeless, imediat ce află că nu au reușit să deseneze, să execute o mișcare sau să asculte instrucțiunile date de  educatori.

4. Reproșul pe care îl facem copiilor noștri – că le-am luat atât de multe! – este complet neîntemeiat: noi le-am luat mai mult decât ne-au cerut ei, iar când ei și-au dorit ceva nu eram obligați să le spunem Da, am făcut-o din proprie decizie. A le cumpăra nu înseamnă că au o datorie față de noi, iar faptul că le scoatem ochii nu-i ajută să ne iubească mai mult, ci să ne ceară mai mult! (e un cerc vicios pe care îl vom conștientiza la un moment dat, dar ar fi bine să facem aceasta mai devreme, nu după ce se scurg anii!)

5. Pentru ca atenția copilului să nu fie distrasă de la activitățile pe care le are de făcut, în țările din Nordul Europei, aspectul hotelier al grădinițelor este bej-neutru, în vreme ce la noi totul trebuie să fie cât mai colorat (lucru care strigă copiilor 🙂 și le atrage atenția spre altceva decât lucrurile pe care ar trebui să se concentreze. (Pentru că subiectele din această întâlnire nu sunt rețete simple, ce să faci, ce să nu faci, am să redau și unul dintre subiectele atinse în mod tangențial: Într-un mod care poate fi ciudat pentru cei care privesc din exterior, în locurile unde există cea mai bună educație există cea mai mare rată de sinucideri – există un fel de fericire, dar Fericirea nu este atinsă. Fericirea înseamnă mai mult decât să ai de toate sau să fii educat înseamnă a-ți fi bine cu tine însuți, nu a depinde de ceilalți, așa că lipsa ei este eșecul personal, nu al unui sistem de învățământ! Educația te formează pentru viitor; ceea ce trăiești este rezultatul a ceea ce faci tu din tine, în împrejurările în care ești pus.)

6. Cei 6 ani ai începutului sunt importanți pentru dezvoltarea celor 3 CO ai multinaționalei care este viața umană: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoțiilor și atenția. (În materialele primite odată cu prezența la curs primiți o sumedenie de idei sau de soluții. Toate acestea nu sunt dezbătute, de vreme ce le putem citi acasă. Subiecte întâlnite în viața de zi cu zi sunt disecate și analizate!)

7. Copilul este ca… cititorul de carduri. Scanează emoțiile părinților și știu exact ce e în interior (suma pe care o are cardul! :)). Așa că emoțiile negative ale celor mari sunt ușor de intuit și de … manipulat…

Sunt foarte multe de spus cu privire la lucrul acesta, dar nu vreau să vă lipsesc de oportunitatea pe care o veți avea, peste ceva timp, de a afla de la sursă despre toate amănuntele importante ale anilor de grație. Urmăriți-i activitatea Oanei Moraru și veți putea să o ascultați personal.

Participând la seminarul ei primiți 7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii!
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu;

Suportul de curs conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți. Plecați acasă cu un portofoliu și bibliografie pe termen lung!

Nu ezitați să o contactați sau să vă informați de la sursă cu privire la activitatea ei.

Eu vă pot spune că este liniștitor să nu regreți, privind în urmă, modul cum ți-ai crescut copiii!!!

Atelier aplicat pentru părinți și învățători – Oana Moraru

Eram profesoară de limba română. Când elevii mi se păreau prea agitați, îi încolonam frumos și în liniște ne strecuram spre terenul de fotbal, jucam 5 minute orice joc în care se folosea o minge, energia negativă era împrăștiată și, în aceeași liniște, ne întorceam în clasă, unde continuam ora. Evident, ca soluție de moment, ideea era sclipitoare. Doar că, din punct de vedere al educației din România, nu se face așa ceva și în 2 săptămâni eram pârâtă la Inspectorat și cu inspecția efectuată. Pentru că s-a constatat că sunt clinic sănătoasă și că mă pricep la predat, nu am fost dată afară, dar am primit o sancțiune la salariu. Din toamnă, am plecat din Învățământ. Mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva pentru copii, nu din sistem voi putea influența, ci din afara lui. Faptul că am terminat masterul în Arta Predării este o dovadă că educația mă interesează, chiar dacă nu sunt la catedră. Cu aproape o mie de emisiuni de educație și cu 400 de povești scrise, cred că am fost mai de folos oamenilor decât dacă stăteam acolo și renunțam permanent la o jumătate de salariu pentru că cine știe ce soluții de detensionare a copiilor aș mai fi găsit…

Îi admir pe cei care pot rămâne în Învățământ și pot schimba ceva, prin simpla lor prezență. Oameni de acest fel merită cunoscuți și scoși în evidență, așa cum se întâmplă în această campanie.

De aceea vă rog pe toți cei care sunteți părinți și aveți ceva bun de zis despre metodele învățătoarei voastre să participați, să vorbiți, să scrieți, să dați un semnal.

Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc atitudinea fiului meu, care, când îi explicam câte ceva, îmi zicea: înghite-ți vorba! N-am priceput de unde vine această replică și l-am tras de limbă. Educatoarea le zicea la orice făceau negativ: înghite-ți … Adică dacă plângeau: înghite-ți plânsul, dacă încercau să riposteze: înghite-ți replica, dacă încercau să explice: înghite-ți vorba.

Eu încercam să-l fac pe copil să se deschidă și să fie cât mai dornic de comunicare cu mine. Lui i se sugera că tăcerea e mai bună decât comunicarea, iar el însuși devenea un purtător de idei pe care încerca să mi le imprime mie.

Vorbesc despre toate aceste lucruri, privind spre evenimentele care vor avea loc în curând în București:

25 martie 2017 – Copiii între 6 și 12 ani – anii formativi

26 martie 2017 – Copiii sub 6 ani – anii de grație

Pentru oricare dintre aceste 2 seminare, puteți obține o reducere de 25%, dacă scrieți un mail pentru a afla parola, pe adresa despresufletulmeu@yahoo.com.

Pe 26 martie sper să mă văd acolo cu cât mai mulți dintre voi.

 

 

 

 

Blândețea se învață pentru a fi oferită

Când mi-am propus să fiu blândă, indiferent de situațiile prin care trec, am avut impresia că o zi durează o săptămână. Pentru că timpul în care ești bun cu ceilalți se dilată, ajungi să simți fiecare clipă pe care o trăiești, spre deosebire de timpul în care te cerți cu oricine – odată cu sentimentele negative pe care ți le creezi, parcă ai hălpăi și orele, aducând mai repede seara, noaptea… Minutele în care ești obligat să fii blând sunt ca cele din apropierea examenului: greu de suportat!

Cu un tată alcoolic, nu am avut parte de blândețe. Privirea lui îmi reproșa de câte ori greșeam: proasto, ți-am spus eu… tot la vorba mea ajungi. Cuvintele celor care-l disprețuiau se răsfrângeau asupra mea, pentru că eram neputincioasă, nimeni nu avea curaj să îl înfrunte pe el. De exemplu, tataie îmi striga: Treci și culege prune. Țuica nu o beau eu, ci tac-tu. Când aveam nevoie de câte ceva și mă duceam să cer, maturii îmi întorceau spatele, fără măcar să spună că nu au lucrul respectiv. Mă întrebam dacă m-au auzit și, pentru că nu-mi puteam răspunde întrebării de ce să nu răspundă dacă au auzit, repetam întrebarea. Ce-mi auzeau apoi urechile… De la ce-mi pasă mie? la dacă n-am chef să vorbesc cu tine, cum de îndrăznești tu să te ții de mine? A, și să nu uit: atitudinea maturilor, în general, mi se adresa în mod agresiv: de la trântit telefonul în nas la reproșat prin telefon că nu fac nimic pentru a le fi viața mai frumoasă. (Oare un copil e răspunzător pentru ca părintele lui să aibă viața interesantă sau invers? Și dacă eu, copil fiind, am totuși soluții pentru părintele meu, iar el le refuză, se pune că nu-mi pasă de el sau că el este prea mofturos și poartă consecințele alegerilor lui, nu ale nepăsării mele?)

Nu în ultimul rând, lipsa de blândețe a celor din jur se manifesta prin disprețul față de modul meu de a-mi manifesta iubirea. Aveam lucruri care-mi erau foarte dragi și mă lipseam de ele, pentru a le oferi celor mai apropiați. Aceștia, pentru că nu le păsa de mine!, le dădeau mai departe, dar nu atât de departe încât să nu le găsesc eu: prin casele prietenilor, prin casele cunoștințelor. Acest gest îmi spunea că ceea ce pot eu oferi nu e destul pentru cei iubiți, iar eu mai mult de atât nu puteam da…

Voi cum și când ați resimțit lipsa de blândețe? De la cine?

Se spune că nu poți să fii blând pentru că ești luat de prost, pentru că, în societatea noastră, dacă nu ești lup, te mănâncă cei ce pot fi lupi, pentru că nu ai un model, pentru că ai temperament iute și acesta nu poate fi schimbat, pentru că nu te-a iubit nimeni, pentru că nu și-a făcut nimeni timp să te educe. Se spune adevărul, dar dacă ai un scutec murdar în mijlocul casei n-ai să-l lași acolo pentru toată viața, nici măcar pentru două ore, pentru că nu se mai poate respira. Și, dacă nu respiri, îți dai duhul. La fel este și fără blândețe: te stingi.

Eram și eu în oraș, într-o criză de identitate, căutând un răspuns la întrebarea veșnică: există un rost al vieții pe pământ – atât al vieții în general, cât și al vieții mele în particular. Eu îmi desfășor crizele de identitate în biblioteci sau librării 🙂 , așa că ochii mi-au căzut pe un carnet pe care scria: Blândețea este un alt nume al iubirii.

Ați îngrijit vreodată un surd? Tendința celui care n-a stat niciodată în preajma unui surd este să strige, când are ceva să spună. Rezolvarea însă nu vine prin răcnet: laringele obosește, tu ești isterizat de lipsa răspunsului. Primești răspuns doar dacă privești omul în față și i te adresezi cât mai expresiv, pentru a-ți putea citi de pe buze. Poți chiar să spui în șoaptă ce ai de zis, vei fi înțeles rapid.

În situații dificile, nu răutatea, nu agresivitatea, nu disprețul dau rezultate pozitive, ci blândețea. Blândețea propune pacea – discutăm mai târziu, bine? Blândețea oferă o îmbrățișare – și se știe că, dacă reușești să strângi pe cel nervos la piept, după 20 de secunde va ceda emoțional, se va liniști și disperarea nu se va mai manifesta furtunos, ci se va ajunge la înțelegere. Blândețea invită la cunoaștere: Te ascult. Nu cunoaște replica: Tu vorbești, mă? Blândețea aduce umorul în prim plan și joaca. Acestea două detensionează atmosfera și în curând se depășește conflictul.

Aveți șefi la locul de muncă? Atunci când se fac greșeli din cauza lor, mergeți în biroul lor și le bateți cu pumnul în masă, le aruncați acuzații, deși aveți dreptate? Nuuu! Dar dacă veniți plini de supărare de la lucru și vă iese în cale un membru al familiei, mare sau mic, fie că a greșit, fie că doar vi s-a părut, urlați? Daaa…

Blândețea este un dar pe care îl primesc din partea noastră cei ce nu merită și pe care nu li-l oferim celor care au nevoie de el.

Dacă nu sunt singura care caută blândețea, ca pe Paradisul pierdut, atunci cu siguranță că vei dori să o înveți, într-un fel sau altul. Poate evenimentul de pe 13 mai este o ocazie bună pentru ca tu, om, prieten, prietenă, soț, soție, mamă, tată, bunic, mătușă să cruți farfuriile din bufet și să-i tratezi pe cei din jur cu mai multă tandrețe.

Dacă vrei să afli mai multe despre aceasta, accesează aici.

Blândețea este un alt nume al iubirii? Chiar dacă ești dur sau nesupusă, s-ar putea ca blândețea să fie răspunsul la dorința ta de a face o schimbare.