0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

Anunțuri
8

A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

7

A fi mamă (1)

Astăzi am fost la biserică și pe scaunele din spatele nostru era o familie tânără care avea un bebeluș. Alături de mine se aflau soțul meu și băiatul nostru major.

De pe la 11 ani, de când fiul meu a avut picioarele pline de păr, glasul gros și alură de bărbat, nu am mai avut senzația că sunt mamă. A fost independent și i-am respectat tendința de a se desprinde de rădăcină. Trebuia să știe cine și ce este el. La început, îmi venea la 10 minute să-l îmbrățișez, dar rămâneam pe loc, așteptând momentul când el are nevoie de așa ceva. Și, doar dacă făcea el acest gest, îl acceptam. Să nu-l sufoce dragostea mea. Cu timpul, m-am obișnuit și nu am mai tânjit după așa ceva – nu am creat un cățel pe care să-l țin în lesă toată viața lui, ci o persoană care trebuie să-și găsească o cale. Dacă stă după ideile mele, împlinește dorințele mele, nu pe ale lui, așa că…să-și vadă de ceea ce are de făcut.

Da, știu, pentru cei care au copii mici pare ireal să poți accepta acest lucru; totuși, l-am făcut, pentru că era spre binele lui, pentru dezvoltarea lui completă. I-am fost alături, de la distanța pe care o dicta el. Azi, însă, auzind gânguritul acelui bebeluș, am avut pentru prima dată în tot acest timp, o emoție stranie – a fost primul copil care mi-a amintit că am fost și eu mamă…

Mic fiind, bebelușul meu nu era auzit decât fredonând ca o pasăre, era tot timpul mulțumit și bodogănea singur, fără să aibă nevoie de un răspuns. Exact la fel a chicotit și acest bebeluș, minute în șir, fericit, fără să fie îmbrățișat sau gâdilat. Pur și simplu, pentru că se simțea bine cu sine și în starea aceea, în scăunelul lui … 🙂

Cred că am primit cel mai frumos cadou pentru acest început de an, prin acest triluit… Îl priveam pe majorul meu și mă întrebam unde s-a dus puiul de altădată. S-a transformat într-un individ modern care îmi zâmbea, pentru că-mi înțelegea lacrimile de fericire. El nu-și aduce aminte de starea lui de euforie continuă de când era mic, dar l-am înregistrat pe reportofon și s-a auzit… Iar ceea ce străpungea acum liniștea bisericii era același sunet, de senin și bucurie.

Ce bine ar fi dacă toți bebelușii ar gânguri de dimineața până seara, iar adolescenții ar avea o perioadă așa de calmă ca a celui de lângă mine.

E frumos și simplu să fii mamă în aceste condiții.

2

Eddie The Eagle

Eu nu citesc a doua oară o carte. Nu privesc a doua oară un film. Și totuși, miercuri am văzut Eddie The Eagle, iar azi l-am revăzut cu aceeași plăcere. Ba mai mult, având cunoștințe în plus despre situația de atunci 1 și 2 (sau chiar și acest ), am savurat și mai mult momentele. Sigur, de data aceasta am vrut să urmăresc și fantastica transformare a lui Taron Egerton – pe care prima dată îl văzusem în Kingsman și nu într-un rol de … împiedicat… 🙂

Film motivațional, pentru părinții care nu mai știu cum să-i determine pe copii să se urnească din lenea proverbială. Film motivațional pentru cei care și-au pierdut afacerea, locul de muncă, partenerul de viață, copilul… Film care vorbește despre o viață venită de nicăieri, o viață obsedată de ideea că trebuie să facă ceva – nu mult, dar atât cât se poate. (Bine, nu a făcut mult la olimpiadă, dar sărmanii britanici care nu l-au luat în seamă, ar merita ceva palme pentru că recordul englezesc l-a bătut crunt!)

Viața pare abordabilă când vezi cât de relaxat poate fi un om care are un scop – nu-i pasă cum arată, ce cred ceilalți despre el, că nu are cu ce se îmbrăca… Film de familie, film pentru adolescenți, film pentru cei de 10 ani. Film care poate să te pună pe picioare după ce viața te-a dat cu fundul de pământ sau nimeni nu mai știe să te abordeze altfel decât punându-ți piedică.

 

0

Omul făcut din stele – M.H. Clark

Venit pe aripile de bufnițe ale ambalajului și ale siglei editurii care-a adus cartea la lumină (cartemma), Omul din stele mi-a amintit-o pe prietena mea care-mi spunea tristă: *Ce bine că tu poți să cânți și nimeni nu te pune să taci. Eu cânt așa de rău încât toți îmi zic: Las-o pe altădată!* Cum eu nu puteam trăi fără să cânt, am întrebat-o cum rezistă, muzica fiind și părticică din viața ei: *Aștept seara. Și în fiecare seară, când mă duc la culcare, mă pun lângă fereastră și mă apuc să le cânt stelelor. Ele nu mă aud sau cel puțin au atâta bunătate încât mă suportă până mă satur de cântat și apoi adormim împreună.*

Povestea *Omul făcut din stele* este despre un băiețel curios și hotărât să dea de capăt unui mister – cine e omul acesta din stele, care muncește să aducă lumină mai multă în lume?

interior-ro-5

Culorile folosite pe parcursul paginilor sunt delicate, plăcute – uneori, la fel de strălucitoare ca și stelele care-ți umplu chiar și ziua, de vreme ce ești detectiv, ca și băiețelul și doar asta ai în fața ochilor. Obsesie plăcută, stelele par să-ți apară și în ochii oamenilor din oraș, și pe chipul bunicii, și pe lac, și în fiecare anotimp, pe dealul pe care l-ai urca pentru a-l ajunge din urmă pe Omul făcut din stele…

Omul făcut din stele ne reamintește că faptele mărunte au urmări importante. De aceea copiii și-ar dori să aibă un Om făcut din stele – prin strălucirea lui aduce mai multă lumină, dar te și învață cum tu, cel mic, poți să dai mai multă lumină.

Mă întreb, uneori, dacă faptele noastre bune s-ar pune una peste alta, ce formă ar lua! O săniuță? Un dovlecel? O floare? Un castor? O stea? Și dacă, da, săniuța e din lemn și fier, dovlecelul din pulpă și semințe, floarea din rădăcină și frunze, castorul din oase și carne… steaua din ce poate fi? Hm, poate din bunătatea noastră?

Nu se știe niciodată! Dar, dacă este așa, stelele ne reamintesc regulat că este nevoie și este cazul să facem un gest frumos pentru cei din jur.

Cartea Omul făcut din stele este tradusă de Laura Frunză.

0

John Hunter cu The World Peace Game la Verita School

Mi-am zis să scriu puțin despre ce înseamnă sensul vieții… Când John Hunter, la sfârșitul prezentării despre fantasticul său The world peace game, a fost întrebat cum ne poate fi un model pentru a reuși și noi ceva de o asemenea anvergură cum este realizarea sa, a răspuns plin de umor: *A, nu, important e tocmai să nu faceți ca mine. Am renunțat la tot, la școală, la lucruri serioase, am reușit în cele din urmă datorită rugăminții mamei mele de a termina ceva… Orice. Și cum eu eram mai ciudat am ales un proiect experențial…*

Seminarul a constat în a înțelege cât de esențial este să schimbăm principiul de predare, dacă dorim să avem copii care să rezolve problemele omenirii, iar snoavele presărate pe colo-colo au demonstrat un singur lucru: dacă e chemarea vieții tale, nu te poți opri din a o trăi.

Jocul consta in amplasarea unei structuri cu 4 niveluri (subacvatic, terestru, aerian si spatial-cosmic) impartita intre 4 tari care isi disputa o serie de conflicte inspirate din situatii reale care sunt de actualitate in lume. In toate cele 4 niveluri se simuleaza 50 de crize care se petrec simultan si pe care copiii impartiti in cele 4 tari trebuie sa le rezolve integral pe parcursul celor 5 zile. Copiii primesc dosare de lucru in care sunt prezentate detaliat aceste crize, scopul jocului fiind stimularea copiilor in identificarea solutiilor viabile in contextul realitatii mondiale care au un impact major asupra celorlalte tari si cu implicatii socio-politice si financiare. Este declarata castigatoare tara care reuseste sa (i) rezolve un numar cat mai mare de crize pe cale cat mai pasnica si (ii) sa sporeasca averea initiala a tarii. In cei peste 30 de ani de cand John Hunter joaca acest joc in intreaga lume cu diverse echipe de copii a existat o singura situatie in care copiii nu au reusit ca in timpul alocat sa rezolve toate cele 50 de crize in timpul alocat de 5 zile.

Un astfel de joc, atât de elaborat, a fost un gând care l-a bântuit într-o seară, l-a trezit din somn și ore în șir a descris ceea ce ar putea fi desfășurarea jocului, a plecat apoi câteva zile pentru a-l gândi foarte bine și, în cele din urmă, l-a realizat fizic cu ajutorul tatălui… De atunci se tot joacă și urmările sunt masive: conducerea SUA i-a medaliat pentru că au idei atât de interesante pentru stoparea problemelor… Și pentru că au identificat marea problemă a lumii: încălzirea globală. Să vă spun ceva: militarii nu se sinchisesc de încălzirea globală c-o să leșinăm noi de cald sau că o să înghețăm, ci știu că, dacă se topesc icebergurile sunt niște căi care rămân libere, pe unde se poate ataca, porțiuni care devin vulnerabile…

Ei, viața asta și jocul copiilor de-a pacea…

John Hunter a zis că a încercat să-l implementeze și printre oamenii mari, doar că i-a fost greu să facă față, că nu e psiholog, iar între oamenii mari sunt orgolii… De aceea nu e nici pace în lume.

Eu sunt fericită că l-am văzut azi pe profesorul John Hunter, invitat al școlii despre care vă invit să aflați mai multe amănunte pentru că se pare că are ce oferi copiilor.

John Hunter, dacă auzi că am făcut o mare minunăție în umătoarele 4 luni, să știi că datorită influenței tale am făcut-o! M-ai convins: nu trebuie să fii cel mai… – ca să ai impact în lume. Trebuie să fii tu și să-ți pese de dezvoltarea celor de lângă tine.

 

0

John Hunter – The World Peace Game

The World Peace Game – Jocul Păcii Mondiale – este o simulare practică politică, un exercițiu care oferă posibilitatea jucătorilor să exploreze modeul în care este conecată comunitatea globală din perspectiva crizelor economice, sociale și de mediu și de inimienta amenințare a unui război. Scopul jocului este de a ajuta fiecare țară să evite cisrcumstanțele periculoase și atingerea prosperității globale cu intervenții militare minime. Organizați în “echipe ale națiunilor”, elevii ajung să înțeleagă mai bine impactul major al informației și cum este aceasta folosită.

John Hunter, un mare susținător al păcii cunoscut în întreaga lume, este expert în teoria inteligențelor multiple și inițiatorul Jocului Păcii Mondiale. Premisa de la care a pornit Hunter cu acest joc a fost cea de a cere scuze copiilor pentru felul dezastruos în care adulții lasă lumea în urma lor și de a-i ajuta pe aceștia sa înțeleagă că ei, copiii, pot să aducă o schimbare majoră pozitivă. Metoda de predare a lui John Hunter, care este și tată, dar și profesor, constă în predarea unor experiențe și nu teorii. Prin experiențele oferite, copiii își dezvoltă inteligența emoțională, adaptabilitatea și capacitatea de rezolvare a problemelor reale, aspecte pozitive pe care dorim să le cultivăm cât mai devreme posibil. Pe lângă dezvoltarea gândirii, elevii învață soluționarea de probleme, lucrul în echipă și își cresc încrederea de sine. Prin jocul său, John Hunter a fost consultat cu echipa lui de copii de catre Casa Albă și Pentagon, asupra felului în care aceștia văd posibilitatea rezolvarii unor probleme mondiale de mediu, crize sociale și politice.

John Hunter aduce Jocul Păcii Mondiale – The World Peace Game – în România. Mâine, pe 26 septembrie, John Hunter va susține o conferință pentru părinți, cadre didactice și psihologi la Hotelul Sheraton, de la ora 17.00. Organizatorii, Școala Internationala Verita, oferă un discount de 40% din costul biletului (99,99 lei), iar pentru a beneficia de el trebuie să folosiți codul VIS260917JHBLOG40 la înscrierea la eveniment, aici: https://verita.heme.ro/john-hunter–the-world-peace-game/comanda/.

Mai multe amănunte:

http://johannasburg.ro/john-hunter-aduce-jocul-pacii-mondiale-in-romania/

http://mamaareblog.blogspot.ro/2017/09/copiii-pot-salva-lumea.html

Cum creștem cetățeni responsabili și care e rolul unei simulări politice pentru copii?

https://parintiimperfecti.ro/conferinta-john-hunter/

http://bloguldesprefrumusete.blogspot.ro/2017/09/invitatie-la-pace-si-40-discount-la.html?m=1