2

Încurajarea – există momente și momente

În ultimul timp am fost între adolescenți și tineri, ca instructor. Aveam grupa mea, de 17 persoane, pe care am condus-o la Parc Aventura, Brașov, dar alături de noi mai erau alte grupe: același număr de copii, de încă 2 ori. Pe traseul verde 2, cu care am început pentru încălzire, mie nu mi s-a părut nimic dificil, ba chiar am alergat pe el pentru a ajunge la celelalte (nu ai voie să intri la cele mai dificile dacă nu reușești un galben sau un verde!), în schimb o tinerică frumușică abia făcea față. Chiar dacă nu era din grupa mea, am urmărit-o de teamă să nu se întâmple ceva, cu atât mai mult cu cât instructorii ei nu erau de față. Așa că atunci când a ajuns la capăt iar eu o tot filam de pe albastru 2, eu mai aveam doar 3 pași să fac și să-l termin chiar și pe acesta.

Când m-am dat jos și m-am îndreptat spre roșu, despre care auzisem că e greu, dar asta e, mă descurcasem excelent la albastru, n-avea de ce să-mi fie frică de roșu, îmi apare fata în cale și-mi zice:

– Mă duc la albastru 2.

– Stai puțin. Parcă abia ai reușit la verde. Încearcă prima dată albastru 1. Mai odihnește-te, mai dă-te cu tiroliana.

– Nu, mă duc la albastru 2.

Tânărul vădit îndrăgostit de lângă ea îmi reproșează:

– Ce este asta? Lipsă de empatie? Puțină încurajare nu aveți pentru ea?

Unii au cuvinte mari în buzunarele lor.

– Aș încuraja-o, dacă n-aș fi văzut-o aproape să cadă de pe scări sau de pe funii care erau o bagatelă. Uite ce este, încurajările în general se fac atunci când e vorba despre o dezvoltare personală care nu împiedică pe nimeni altcineva. Dacă tu te sui pe albastru 2 și toți vor veni după tine, dar nu vor reuși să treacă de tine pentru că ești un dop care ezită să se dea din calea lor?

– Nu știți deloc să fiți o instructoare de gașcă, zice băiatul.

– Spuneți-mi că pot, m-a rugat fata.

– Nu, nu poți. Antrenamente de felul acesta se pot face la sfârșitul programului, când oamenii au plecat acasă sau dimineața, când încă nu s-au repezit toți pe trasee. Dar pentru că știu că tot te vei duce, curaj. Și, dacă nu mai poți, ieși de pe traseu, pentru că, știi bine, există așa ceva.

…….

Am tot gândit în sinea mea: ce e încurajarea? Da, îmi place să încurajez de la bebeluș la persoană în vârstă, dar în acel moment nu am simțit că e corect să fac asta. Când este experiența ta și ai de luptat cu tine, ai de desfășurat forțe (care-ți lipsesc sau pe care trebuie să le clădești!), când sunt de lăsat în urmă defecte sau slăbiciuni, e nevoie de încurajare. Dar nu mi se pare corect să câștigi experiență pe seama celor care au plătit și se trezesc în urma ta, care dârdâi de frică și nici nu dai voie celor din spatele tău să treacă pentru că ți se pare că, fiind la rând, trebuie să ai gloata în spatele tău.

Eu însămi am urcat pe roșu 2 și, deși eram în stare să-l termin, a trebuit să folosesc o ieșire, o tiroliană, pentru că erau câte 4 persoane pe următoarele 7 posturi, din cauza unei prințese care nici nu se dădea cu funia, nici nu se dădea deoparte.

Am întâlnit-o pe tânăra care voia pe albastru 2. Era plină de fericire pentru că l-a făcut. Sigur, în 45 de minute, ținând după ea o coadă de 30 de inși. (în contextul în care se termină în 10-15 minute cel mult!)

Sunt pentru încurajare, dar nu mi se pare corect să încurajezi lucruri care taie aripile celorlalți.

Dezvoltarea ta nu trebuie să se facă prin păstrarea celorlalți în același stadiu sau chiar să-i facă să dea înapoi.

Ei, eu încurajez în continuare, dar ceea ce nu e piedică pentru ceilalți!

Anunțuri
1

Dosarul Popcorn – Ana Rotea

Acesta este primul caz al Detectivilor Aerieni. Adică al unor copii care stau la un anumit etaj într-un bloc… Ei sunt în dușmănie cu tripleții care stau ceva mai sus decât ei, deci sunt mai aerieni decât ei…

Popcorn este un porcurșor de Guineea care a dispărut, iar copiii pornesc să-l caute. Prima grupă de detectivi își pune nume dintre cele mai amuzante și se comportă cu naivitatea specifică celor mici. A doua grupă de detectivi pornește pe urmele lor, ca să se laude cu realizările pentru care n-ar vrea să facă mare lucru. Dar sunt simpatici rău acești tripleți: mesajele pe care le transmit prin cornetele pe care le suflă te țin cu gura la urechi. Poate nu neapărat pentru că sunt poante noi. Dar mai ales pentru că-ți aduci aminte de tine, mic, de tine care credeai că vei stăpâni lumea și că le vei demonstra tu celorlalți cât de tare ești.

Comicul de apogeu – pentru mine! – este până în mijlocul romanului, în tot timpul cât primii detectivi trebuie să-i adreseze *celei de-a doua suspecte* câte 3 întrebări de persoană. Sunt atât de serioși în penibila lor acțiune încât nu te poți abține: zâmbești, zâmbești, zâmbești…

Ce bine că Ana Rotea a făcut Facultatea de Drept 🙂 : a reușit să alcătuiască un dosar complet al crizei. Și să-l rezolve. Câștigând în felul acesta nu numai secțiunea 8-14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015, ci și inimile cititorilor.

0

365 fabule – editura Girasol

Cred că toți suntem sătui de aceleași fabule pe care le știm – Donici, Alexandrescu, Esop. Avem nevoie de niște fabule moderne. Chiar da. Cartea aceasta mi-a plăcut pentru că are povestiri noi și se finalizează cu o învățătură importantă pentru relaționare – căci mulți din ziua de azi știu doar să ceară, nu să și dea. Aleg câteva dintre ideile lunii ianuarie.

  • Distrează-i mereu pe cei care suferă.
  • Înțelept e cel ce-și recunoaște vina.
  • Fiecare trebuie să fie mulțumit cu ceea ce face.
  • Egoistul nu va găsi niciodată ajutor.
  • Nu e frumos să vezi defectele celorlalți până nu le vezi pe ale tale.
  • E dovadă de mare înțelepciune să te accepți așa cum ești.
  • Adevărații prieteni se ajută întotdeauna.
  • E bine să cauți mereu partea bună a lucrurilor.
  • Ideile rele duc la rezultate la fel de rele.
  • Lucrul împreună iese mereu bine.
  • Dacă nu vrei să fii dezamăgit, mai bine ești precaut.

Dar nu pot să uit de *Niciodată nu plouă pe gustul tuturor*.

Sigur, sunt și lucruri care au mai multe fațete, așa că idei precum *Nu cereți imposibilul* sau *Curiozitatea este un sfătuitor rău* pot fi nuanțate. Pentru că eu cred, (fără a fi perfecționistă, o, da, chiar nu am nimic din caracteristicile unui perfecționist!) că se poate să împingi propriile limite și, chiar dacă nu ajungi unde sunt și ceilalți, poți măcar să mai faci niște pași înainte față de locul unde ai stat până atunci (cum spunea instructorul de sport: *fă întotdeauna cu un exercițiu mai mult decât ai făcut data trecută, chiar dacă îți pare greu!*)

Cât despre curiozitate… Unii sunt curioși și încearcă lucrurile rele, iar alții nu sunt curioși și pierd ocazii bune de a se dezvolta. Așa că trebuie să ne dăm seama din care categorie facem parte și cum putem să facem slalom printre situații, alegând ce e necesar și respingând ce ne distruge.

0

Ramona – Beverly Cleary

Citeam în cartea *Împăcarea cu pierderea* că, atunci când treci printr-o perioadă dificilă, (moartea cuiva drag, aflarea unui diagnostic de boală incurabilă, divorț), ar trebui să ai pe noptieră două cărți: Biblia și o carte plină de veselie. Prima pentru a-ți alina inima, a doua pentru a-ți întări mintea… Eu am găsit cartea cu poante în *Ramona*. E drept că e pentru copii, de la 4 ani în sus, dar la fel de drept este că vei fi fericit să intri în acea lume, indiferent ce vârstă ai – mai ales dacă trebuie să evadezi din depresia ta.

Ramona este savuroasă (acum vorbesc despre eroină, până acum am luat în discuție cartea) și trece prin aventuri care stârnesc zâmbetul. Descoperi că viața unui copil poate fi o continuă intrigă și fără să inventeze autorii superputeri și fără să se facă vrăji.

Autoarea intră și în psihologia copilului, cartea ajutându-i pe părinții mai puțin familiarizați cu interiorul unui copil de 4 ani să-l înțeleagă și să devină respectuos cu el, pentru că și anii mici sunt ani de luptă, nu numai adolescența sau cei în care începi să-ți cauți de muncă (ori partener de viață 🙂 ).

Capitolul Arată și povestește este cel pe care propun să-l transformăm o realitate în viața noastră de adulți. La ce mă refer?

a. jocul *Arată și povestește* este unul care le permite copiilor să aducă de acasă la grădiniță un obiect și să vorbească despre el. Vă dați seama câte am afla despre oamenii de lângă noi dacă ar aduce la lucru obiectele importante din viața lor? 🙂

b. aici este luată în discuție neputința copilului mic (și veșnicul refuz al omului mare) de a oferi și celorlalți ce are el – *a împărți este important* , le zicem copiilor, dar noi n-am da un cap de ață celor din jur.

c. ce-ar fi dacă ni s-ar pune în față principiul de la grupa mică: *trebuie să dai cuiva ceva ce îți e drag din lucrurile tale ori să primești de la altul ceea ce nu-ți dorești*… 🙂

d. uneori, rămâi cu mai multe lucruri dacă ai inspirația de a-i oferi cuiva posibilitatea de a face ceva la care nu te pricepi și la care el este foarte bun (citiți și veți înțelege cum se aplică transformarea unei triciclete în bicicletă la viața noastră!)

Serios, după ce citiți cartea, chiar dacă aveți 83 de ani, vă doriți să fiți Ramona. Sau, dacă aveți 28, o veți înțelege pe Ramona din copila dv, din nepotul dv sau din vecinii de bloc.

0

Evadare din Biblioteca domnului Lemoncello – Chris Grabenstein

O bibliotecă ultrasofisticată, cu holograme, puzzle din cartonașe sau din tot felul de cuvinte și idei, ecrane pe care apar și dau relații bibliotecare de acum zeci de ani, de fiecare dată îmbrăcate într-o altă ținută, nu stă la dispoziția copiilor de azi. (Să vă spun eu cum le place copiilor să arate biblioteca unde merg ei? Au pus mâna în vopsea și apoi palma și-au imprimat-o pe perete, au înnegrit un perete cu fel de fel de imagini, una peste alta, nemaicontând ce era jos de tot sau câtă artă s-a investit în stratul al 37-lea, deschid computerele și mai mult la ele stau decât în fața raftului de cărți, adoră patul pentru că s-ar întinde nițel între două sărituri sau chiar 48 de sărituri pe fotoliile cu bile puse unul peste altul!)

Dar autorul a inventat-o și în acest fel i-a intrigat pe copiii care au devenit eroii principali ai nopții din bibliotecă și ai evadării din ea… Cum au ajuns să poată rămâne peste noapte în bibliotecă? Au scris un eseu. Povestea fiecărui eseu, în sine, ar constitui un roman, fiecare personaj în sine este un caracter – pe care îl întâlnești nu numai în copilărie, ci și la maturitate (da, da, la locul de muncă).

Eu zic așa: ai 10 ani, (ca să înțelegi cum se îmbină toate lucrurile, pentru că o poți citi și la 9, știind literele, dar nu le poți pătrunde pe toate atât de bine; în fond e un fel de thriller pentru cei mici 🙂 ) și mai mult? Ia cartea și nu mai sta pe gânduri. Cel mai important lucru e că ea te va determina să mai iei și altele; nu de alta, dar cotele bibliotecii despre care se vorbește în volum te vor intriga atât de mult încât vei reveni chiar și la biblioteca ta neînsemnată, nu numai la una sofisticată…

Două exemple de umor și înțelepciune, de care veți găsi prin tot volumul…

*Băiatul mi-a dovedit ceea ce am știut dintotdeauna. Un joc nu se termină niciodată cu adevărat decât atunci când se termină.*

*În afara unui câine, o carte este cel mai bun prieten. Înăuntrul unui câine, este prea întuneric să citești.* – Grouncho Marx

 

 

0

Cum i-am spart nasul lui Stalin – Eugene Yelchin

Am intrat în bibliotecă și după ce am parcurs cu privirea vreo 3 capitole din acestă carte, am lăsat-o în raftul ei. A doua zi am intrat cu fiul meu, care mi-a zis: *Pe asta o vreau*. Am fost tentată să-l opresc, să-i explic despre ce e vorba, pentru ca să nu-și mai piardă timpul cu ea. O carte scurtă despre un copil naiv care crede în puterea sistemului bolșevic. Acțiunea se desfășoară pe două zile, timp în care copilul trece de la demonstrarea și strigarea iubirii pentru Stalin la alte stări. *Banal*, voiam eu să strig.

M-am oprit și bine am făcut. Fiul meu și-a citit cartea și a fost impresionat de naivitatea lui Sașa Zaichik. Mi-a spus că așa ceva ar trebui citit de un băiat încă din clasa a treia, pentru ca să înțeleagă că nu e singurul naiv din Univers, dar și că trebuie să se schimbe. Să analizeze lucrurile în profunzime. *Știai tu de profunzime în clasa a III – a!* – am ripostat eu. *Nu știam cum îi zice, dar eram în stare să judec sănătos, doar că nu-mi imaginam că există atâta perversitate.*

O carte despre sistemul totalitar și sfințenia cu care este privit el, dacă are de-a face cu o inimă curată. Insist: oferiți-o băieților, nu le-o luați din mână, cum era să fac eu! Bine că știu să mă abțin! 🙂

0

Prințesa lupilor – Cathryn Constable

Coperta mi-a atras atenția: o fetiță cu o pelerină roșie între un castel și un lup care urlă la lună. Și multă zăpadă. Am luat-o de la bibliotecă, alături de alte 20 de cărți. Da, avem voie să luăm 12 cărți de persoană pentru că suntem cititori premiați. 🙂

Când am început să o citesc, i-am pus ștampila: carte pentru fete de la 9 ani în sus. Și, deși ne-am obișnuit cu ideea că animalele gen lup au ceva spiritist în ele, cartea nu are nimic de felul acesta.

În schimb are ceva persuasiv… Iubirea personajului principal pentru Rusia a reușit să creeze în mine două lucruri: primul, să cad pe gânduri cu privire la locul destinat fiecăruia în această viață (voi reveni asupra lui), al doilea, să intru în magazinul slav bine reprezentat în București, dar pe care l-am ocolit cu încăpățînare de ani de zile (are mai multă băutură decât în mod normal, iar experiența copilăriei mele de copil agresat într-o familie cu un alcoolic se cunoaște. Nu mai e nevoie să adaug de unde repulsia).

Din magazinul slav am ieșit cu niște specialități – pentru că dragostea fetei pentru Rusia m-a determinat și pe mine să am curiozități culinare. Revenind acum la locul destinat fiecăruia în viață… 🙂

Mi-o aduc aminte pe sora mea care învăța engleza din cântece și spunea că va sta în SUA, în plină epocă de aur, în care se învățau doar rusa și franceza, cel mult germana… Cum de ea, copil de muncitor, a nimerit în clasa copiilor de securiști, nu am explicații. Cum de acolo s-a predat engleza, îmi dau răspunsul: comuniștii erau după sloganul *să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa*.

Da, a venit Revoluția și sora mea serbează aproape 20 de ani de SUA, cu mici inserții de Suedia. 🙂

Dar ideea cu atracția unui loc nu este dată doar de opțiune, ci și de un instinct. E ceva mai presus de rațiune, e ceva ce nu se poate explica în exterior, dar este atât de clar în interiorul celui ce-l trăiește. Sophie, eroina romanului Prințesa lupilor, a adus cu ea, în mintea și inima mea, nu numai bucuria că se mai scriu și lucruri care nu au de-a face cu magia, ci și satisfacția că, cel puțin pentru unii, chemarea își urmează cursul și cele două unități devin una.

Deci, mamelor de fete, să nu mai spuneți că nu există cărți speciale pentru odraslele voastre. Pe de altă parte, băieții cărora nu le repugnă eroinele feminine, vor fi plăcut impresionați să descopere un Dmitri care merită să fie model pentru cei de azi.

Lectură plăcută!