0

Evadare din Biblioteca domnului Lemoncello – Chris Grabenstein

O bibliotecă ultrasofisticată, cu holograme, puzzle din cartonașe sau din tot felul de cuvinte și idei, ecrane pe care apar și dau relații bibliotecare de acum zeci de ani, de fiecare dată îmbrăcate într-o altă ținută, nu stă la dispoziția copiilor de azi. (Să vă spun eu cum le place copiilor să arate biblioteca unde merg ei? Au pus mâna în vopsea și apoi palma și-au imprimat-o pe perete, au înnegrit un perete cu fel de fel de imagini, una peste alta, nemaicontând ce era jos de tot sau câtă artă s-a investit în stratul al 37-lea, deschid computerele și mai mult la ele stau decât în fața raftului de cărți, adoră patul pentru că s-ar întinde nițel între două sărituri sau chiar 48 de sărituri pe fotoliile cu bile puse unul peste altul!)

Dar autorul a inventat-o și în acest fel i-a intrigat pe copiii care au devenit eroii principali ai nopții din bibliotecă și ai evadării din ea… Cum au ajuns să poată rămâne peste noapte în bibliotecă? Au scris un eseu. Povestea fiecărui eseu, în sine, ar constitui un roman, fiecare personaj în sine este un caracter – pe care îl întâlnești nu numai în copilărie, ci și la maturitate (da, da, la locul de muncă).

Eu zic așa: ai 10 ani, (ca să înțelegi cum se îmbină toate lucrurile, pentru că o poți citi și la 9, știind literele, dar nu le poți pătrunde pe toate atât de bine; în fond e un fel de thriller pentru cei mici 🙂 ) și mai mult? Ia cartea și nu mai sta pe gânduri. Cel mai important lucru e că ea te va determina să mai iei și altele; nu de alta, dar cotele bibliotecii despre care se vorbește în volum te vor intriga atât de mult încât vei reveni chiar și la biblioteca ta neînsemnată, nu numai la una sofisticată…

Două exemple de umor și înțelepciune, de care veți găsi prin tot volumul…

*Băiatul mi-a dovedit ceea ce am știut dintotdeauna. Un joc nu se termină niciodată cu adevărat decât atunci când se termină.*

*În afara unui câine, o carte este cel mai bun prieten. Înăuntrul unui câine, este prea întuneric să citești.* – Grouncho Marx

 

 

0

Cum i-am spart nasul lui Stalin – Eugene Yelchin

Am intrat în bibliotecă și după ce am parcurs cu privirea vreo 3 capitole din acestă carte, am lăsat-o în raftul ei. A doua zi am intrat cu fiul meu, care mi-a zis: *Pe asta o vreau*. Am fost tentată să-l opresc, să-i explic despre ce e vorba, pentru ca să nu-și mai piardă timpul cu ea. O carte scurtă despre un copil naiv care crede în puterea sistemului bolșevic. Acțiunea se desfășoară pe două zile, timp în care copilul trece de la demonstrarea și strigarea iubirii pentru Stalin la alte stări. *Banal*, voiam eu să strig.

M-am oprit și bine am făcut. Fiul meu și-a citit cartea și a fost impresionat de naivitatea lui Sașa Zaichik. Mi-a spus că așa ceva ar trebui citit de un băiat încă din clasa a treia, pentru ca să înțeleagă că nu e singurul naiv din Univers, dar și că trebuie să se schimbe. Să analizeze lucrurile în profunzime. *Știai tu de profunzime în clasa a III – a!* – am ripostat eu. *Nu știam cum îi zice, dar eram în stare să judec sănătos, doar că nu-mi imaginam că există atâta perversitate.*

O carte despre sistemul totalitar și sfințenia cu care este privit el, dacă are de-a face cu o inimă curată. Insist: oferiți-o băieților, nu le-o luați din mână, cum era să fac eu! Bine că știu să mă abțin! 🙂

0

Prințesa lupilor – Cathryn Constable

Coperta mi-a atras atenția: o fetiță cu o pelerină roșie între un castel și un lup care urlă la lună. Și multă zăpadă. Am luat-o de la bibliotecă, alături de alte 20 de cărți. Da, avem voie să luăm 12 cărți de persoană pentru că suntem cititori premiați. 🙂

Când am început să o citesc, i-am pus ștampila: carte pentru fete de la 9 ani în sus. Și, deși ne-am obișnuit cu ideea că animalele gen lup au ceva spiritist în ele, cartea nu are nimic de felul acesta.

În schimb are ceva persuasiv… Iubirea personajului principal pentru Rusia a reușit să creeze în mine două lucruri: primul, să cad pe gânduri cu privire la locul destinat fiecăruia în această viață (voi reveni asupra lui), al doilea, să intru în magazinul slav bine reprezentat în București, dar pe care l-am ocolit cu încăpățînare de ani de zile (are mai multă băutură decât în mod normal, iar experiența copilăriei mele de copil agresat într-o familie cu un alcoolic se cunoaște. Nu mai e nevoie să adaug de unde repulsia).

Din magazinul slav am ieșit cu niște specialități – pentru că dragostea fetei pentru Rusia m-a determinat și pe mine să am curiozități culinare. Revenind acum la locul destinat fiecăruia în viață… 🙂

Mi-o aduc aminte pe sora mea care învăța engleza din cântece și spunea că va sta în SUA, în plină epocă de aur, în care se învățau doar rusa și franceza, cel mult germana… Cum de ea, copil de muncitor, a nimerit în clasa copiilor de securiști, nu am explicații. Cum de acolo s-a predat engleza, îmi dau răspunsul: comuniștii erau după sloganul *să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa*.

Da, a venit Revoluția și sora mea serbează aproape 20 de ani de SUA, cu mici inserții de Suedia. 🙂

Dar ideea cu atracția unui loc nu este dată doar de opțiune, ci și de un instinct. E ceva mai presus de rațiune, e ceva ce nu se poate explica în exterior, dar este atât de clar în interiorul celui ce-l trăiește. Sophie, eroina romanului Prințesa lupilor, a adus cu ea, în mintea și inima mea, nu numai bucuria că se mai scriu și lucruri care nu au de-a face cu magia, ci și satisfacția că, cel puțin pentru unii, chemarea își urmează cursul și cele două unități devin una.

Deci, mamelor de fete, să nu mai spuneți că nu există cărți speciale pentru odraslele voastre. Pe de altă parte, băieții cărora nu le repugnă eroinele feminine, vor fi plăcut impresionați să descopere un Dmitri care merită să fie model pentru cei de azi.

Lectură plăcută!

3

Tiger Lily – Jodie Lynn Anderson

Unele cărți sunt speciale. Una dintre acestea este Tiger Lily. Este o carte pe care mi-o doresc în bibliotecă, pentru că vorbește despre toate emoțiile pe care le poți încerca atunci când ai o inimă sălbatică. Cartea este pentru adolescenți, dar și pentru adolescenții ieșiți din adolescență și ajunși spre maturitate și chiar bătrânețe. Este un fel de ghid al puterilor într-o relație de iubire. Și, dacă vreți să primiți răspuns la întrebarea, de ce uneori câștigă cine nu trebuie, urmați firul poveștii și veți descoperi că răspunsul e simplu.

…….

Tiger Lily este prietenă cu Sevă de Pin, căruia mama îi zice mereu: *Ești greșeala vieții mele* și *Zici că ești fată.*

Dornic de iubirea mamei, el urmărește cum o pasăre are grijă de puișorii ei culegându-le viermișori. Tiger Lily dă să spună ceva, dar se frământă câteva clipe înainte să o facă:

  • Nu ești o greșeală.
  • Mulțumesc, știu, numai că… trebuie să am răbdare cu ea. Nu prea știu ce altceva aș putea să fac. Cred că toți oamenii au motivele lor să fie așa cum sunt.

……….

Lily către Sevă de Pin

  • Câtă răbdare ai, zise ea, dar tonul vocii o dădu de gol.
  • O zici de parc-ar fi ceva rău!
  • Nu, zise ea, dar se vedea că minte. Numai că… nu simți niciodată că te apucă neastâmpărul?  (Sevă de Pin păru vexat și înghiți în sec.)
  • Ba da, dar merită. Pentru că la sfârșit ai ce să arăți.
  • Da, zise Tiger Lily nu prea convinsă. (El păru să-i ghicească dezaprobarea pentru că se întoarse la munca lui, iar zâmbetul i se ofili.)

…..

Tic Tac, tatăl adoptiv, i se adresează lui Lily:

  • Te porti urât cu Sevă de Pin.
  • Nu mă lasă nici să respir.
  • Încearcă să fie ceea ce-ți trebuie ție.
  • Da, tot timpul, zise fata.
  • Să ai pe cineva căruia-i pasă tot timpul de tine nu-i chiar așa de rău. De fapt, e un lucru rar.

…..

Sevă de Pin: *Mi-ar plăcea să reușesc și eu timp de-o zi întreagă să nu mă fac de râs.*

…..

În mlaștină erau niște crocodili cărora unul dintre gemeni le-a aruncat un șoarece și a trebuit să intervină Peter.

*Pentru că nu-i cinstit față de șoarece. În viață trebuie să ai măcar o șansă să te aperi, altfel nu-i luptă cinstită.*

…..

Tic Tac, spre Lily:

  • De ce-ai avut grijă de omul ăsta?
  • Nu voiam să fie singur.

….

Tic tac (despre englez): Asigură-te că are parte de alinare. A pierdut tot.

Lily: El spune că vine o corabie să-l ia.

Tic Tac: Pentru binele lui sper că are dreptate, pentru al nostru, sper că nu.

……

Ce bizar se formează și se spulberă credințele unui sat. Curiozitatea îi făcu pe săteni să se întrebe dacă voiau într-adevăr să creadă în boala asta a îmbătrânirii. În anumite cercuri se șoptea că teama de molipsire era o superstiție, iar cei dintâi convertiți la acest nou mod de gândire reușiră să-și adune suficient curaj cât să vină să tragă cu ochiul pe fereastra lui Phillip. Satul era atât de mic, iar oamenii atât de legați unii de alții încât o dată sădită sămânța unei idei, ea încolțea în mintile tuturor. Ceea ce însemna că uneori era mai ușor să-i convingi de ceva pe toți deodată decât pe fiecare în parte.

……

Lily și Peter

Stăteau departe unul de altul, dar ai fi zis că degetele le erau legate cu o sfoară între ele pentru că li se părea că se țin de mână chiar dacă aveau grijă să nu se atingă. Stiu asta pentru că aproape că vedeam sfoara aceea invizibilă și mai, mai că puteam să mă dau huța pe ea. Și cu cât tânjea mai mult Tiger Lily să-l atingă cu atât, își ținea mâinile mai aproape de trup și mai departe de el. Cât timp parcurseră primii km, Peter o întrebă întruna dacă nu voia să meargă mai încet. Dar ea nu mai fusese în viața ei atât de odihnită. Se simțea mai sprintenă ca oricând.

Peter: *Ai ceva care mă face să simt că ție pot să-ți spun chestiile astea. Ești atât de calmă, de parcă, orice ți-aș spune, tu ai asculta, pur și simplu, încercă el să explice zâmbind. În majoritatea timpului nici măcar eu nu pot să-mi ascult gândurile, zise el încruntându-se. Creierul meu e tare gălăgios.

O rivalitate nerostită se strecura în relația lor. Tiger Lily credea că, dacă putea ține pasul cu el, aveau să devină și mai apropiați. Nu-i trecuse prin minte că Peter ar fi putut dori ca ea să dea greș măcar din când în când. Uneori ea era prea iute și prea independentă, până și pentru Peter, și nu părea să aibă atâta nevoie de el pe cât i-ar fi plăcut lui.

Tiger Lily simțea căldura brațului lui Peter pe ceafă; i se părea că Peter era doar o prelungire a ei și că, dacă ei doi aveau suflete, acestea erau și ele cuibărite comod între trupurile lor. Poate că ciudățeniile ei, blestemul care plana asupra sa, senzația că e o străină existaseră numai ca să poată simți acum că locul ei e alături de Peter.

În noaptea aceea, pe când se ducea acasă, tremura în fața imensității dragostei. Nu înțelegeam de ce era atât de fericită și în același timp atât de tristă. Iubirea nu era așa cum se așteptase ea. Era ca și cum ai fi căzut de la înălțime și te-ai fi sfărâmat în o mie de bucăți și o singură persoană din lume ar fi știut cum să te repare la loc. Începu să se gândească la un plan ca să renunțe la el. Încerca să găsească o metodă prin care să renunțe la Peter fără să i se frângă inima de tot.

*Uneori, când sunt cu tine viața mea de acasă parcă nici n-ar fi existat vreodată. Uneori, când sunt cu tine mă pierd pe mine însămi. Nu te mai văd decât pe tine.*

….

Sirena: *Fii atentă la băiatul ăla. În multe privințe ești mai puternică decât el, dar asta nu înseamnă că nu te poate frânge.*

16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

0

Aripi – Aprilynne Pike

Eticheta bibliotecii o caracterizează ca SFantasy… Trebuie să recunosc, citești 10 capitole și nu ai niciun pic senzația că se va întâmpla ceva anormal, pentru că e vorba despre oameni. Punct. Până în momentul în care … umanul se confuntă cu lumea plantelor.

Întrebarea este: Cum ar putea o plantă să învingă un troll superputernic?

Viclenie; viclenie și viteză. Sunt singurele avantaje pe care le am. – răspunde personajul respectiv, care mai apoi aduce un dar și, când eroina exclamă: *Încă un lucru care să-mi amintească de tine?*

răspunde emoționant: *Niciodată nu poți avea prea multe amintiri*.

Romanticii cred că vor gusta clipa, pentru că, da, din amintiri e construită viața noastră.

Cartea este pentru adolescenți. Care ar putea înțelege mult mai mult din această frază decât că cineva e pus la punct, să-și vadă de treaba lui. Ar putea să-și însușească acest gând – că e nevoie de răbdare și de așteptare până când ceea ce e normal să se întâmple va lua ființă.

*Nu ai dreptul să știi totul numai pentru că ești una dintre noi. Nu încă. Chiar și pe tărâm, zânele tinere nu au voie să intre în lumea oamenilor până când nu-și dovedesc loialitatea; asta dacă au voie. Mă rogi să-ți dezvălui unul dintre cele mai mari secrete ale speciei noastre. Nu poți să-mi ceri asta.*

Să vă spun sincer, pe mine cel mai mult m-a impresionat expresia de la final a lui David, cel care-și învață prietena: *Cred că ar fi bine să-i spui adevărul. Bine, nu chiar tot… Ar fi bine să sari peste… , dar ar trebui să știe adevărul despre tine. Nu ar trebui să te ascunzi în propria casă.*

Cum suntem noi în propria casă? – o întrebare legitimă. Ce știm despre cei din jurul nostru?

Probabil că, dacă fiecare dintre noi ar contribui cu câte ceva, viața ar fi dulce, o continuă fericire. De aceea, Laurel, eroina principală, spune spre final: *Am ceva pentru tata. Am ceva și pentru tine, mamă. Niciodată să nu pleci într-o călătorie fără să aduci cadouri, nu?*

Dacă mai adaug și că este o carte în care se prezintă o dragoste pură, drăgălașă, veți pricepe de ce o recomand adolescenților: poate vor învăța să o ia mai încet când încep prieteniile.

0

Hugo Pepper – Paul Stewart, Chris Ridell

O carte amuzantă pentru copiii de peste 9 ani. Pentru cei care nu cultivați magia în viața copiilor, e de spus că unele dintre personaje se ocupă cu ghicitul în frunze de ceai, altele, fiind sirene, merg totuși pe stradă 🙂 , unele realizează covoare zburătoare,  În rest, toate ființele sunt normale, atât cât pot fi niște oameni normali – căci cine dintre noi mai e normal azi? 🙂

Să vă povestesc despre subiect nu are rost: de vreme ce personajele apar pe măsură ce încep alte capitole, este clar că avem de-a face cu o carte-enigmă. Așa că tot ce poate fi destăinuit este că cei descriși în carte sunt interesanți și specializați în fel de fel de meserii: de la inventator la scriitor, de la jurnalist la crescători de reni…

Te amuzi, citind, afli secrete de familie și despre comori ale piraților. Sigur, trebuie să ai răbdare ca să ajungi la capăt pentru a dezlega misterul. Dacă sunteți dintre cei care aruncă jucăria după prima folosire, sigur vă plictisiți de-a lungul capitolelor care tot explică lucruri, fără legături între ele – la prima vedere!

Mie mi-a plăcut cum sunt descrise personajele – unul dintre ele este Femeia-pisică, angajată ca slujnică în casele pe care le scotocea. Nu-i plăcea să fie curat, în schimb își băga nasul peste tot, căuta printre lucruri și răscolea prin coșurile de hârtii. Era destul de bună la scormonit și învățase ceva din experiențele în care fusese prinsă (pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă! – mai ales când ești hrăpăreț): dacă îți însușea banii sau bijuteriile de valoare, de obicei asta aducea necazuri pentru că li se observa lipsa. Însă orice părea uitat printr-un cotlon sau dădea impresia că fusese pierdut era în regulă…

Ei bine, de ce credeți că iubea Cressida Claw pisicile? Evident, pentru că ele aveau abilitatea de a ajunge, pe nesimțite, prin toate acele cotloane și fisuri unde ea n-ar fi putut ajunge niciodată.

Care e rolul acestei ființe? (Oricum, nu e mai importantă decât ceilalți, dar toți sunt la fel de pătimași și de porniți pe împlinirea dorințelor lor!) Care e rostul Trimestrialului Licuriciul? Ce e cu lămpile, busola inimii, omuleții zăpezii și brânza de ren?

Cartea se citește ușor, cu zâmbetul pe buze, așa că o poți împrumuta de la o bibliotecă. (da, nu este dintre cele pe care le-aș păstra în biblioteca personală!)