0

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Matthew e un tip cu bani, care se îndrăgostește de Frankie. El are umor și e generos, chiar dacă la prima vedere te-ai gândi că, la banii lui, s-ar putea detașa de cei care nu intră în categoria *bogași și frumoși*. Prietenă cu M, F începe să înțeleagă un mecanism de gândire al băieților din gașca lui – și al lui! – fetele sunt drăguțe, putem fi politicoși, dar ele nu au mai mult decât atenția noastră când avem chef de ele. În rest, suntem în haita noastră și nu le acordăm atenție căci – sunt cu puțin mai prejos decât noi. Chiar dacă sunt cu puțin, dar ideea e că sunt! Mai prejos, da? 🙂 Așa că le evităm.

Frankie, puțin întărâtată de această atitudine, dar și de nesiguranța dacă e atrasă de M sau de prietenul lui cel mai bun, Alfa, începe un joc din care dorește să demonstreze că fetele pot manipula și pot conduce o întreagă bătălie în care bărbații sunt doar pioni.

Dacă mă întrebați pe mine 🙂 , jumătate din carte ar putea fi scoasă pentru că se cam tărăgănează intrarea în subiectul propriu-zis, dar dacă oamenii trebuie să scoată un număr de pagini, n-au decât să se întindă pe 297, în loc să rămână la 130…

Subiectul le poate da de gândit atât băieților care cred că fetele sunt niște păpuși Barbie, ca niște legume – pe care le culegi și le lași în frigider, pentru când ți-e foame, apoi închizi ușa, cât și fetelor care, în loc să comunice sau să lase în urmă astfel de băieți, se apucă să concureze, lucru care nu e deloc benefic – pentru viitorul lor, în primul rând, mai ales dacă băieții pot ieși basma curată datorită banilor părinților, iar ele nu prea…

Reclame
0

Momentul nostru infinit – Lauren Myracle

Pe copertă stă scris de la David Levithan citire: *Una dintre cele mai intense povești de dragoste despre adolescenți pe care le-am citit vreodată.* Nu știu câte povești o fi citit el (vorba aceea: ești cea mai tare din parcare, când parcarea e goală.), dar pentru mine a fost o simplă croială de cuvinte pe scenariul – fata bună, băiatul rău, unde băiatul rău se tot dorește cu fata bună, dar Starrla, fosta lui (nici ea rea prin alegere – că nu era dintre cele cu de toate și voia să fie declarată prințesă, ci aparținea unei lumi triste, din care nu știa cum să iasă!) îl teroriza cu prezența.

Mda, dacă această terorizare ar fi fost mai intensă, dacă ar fi fost repetată la fiecare pagină, poate ar fi avut un fel de acțiune, însă la modul în care a fost descrisă, nu e credibilă.

Un lucru este cert: cartea mi se pare destul de slăbuță, un fel de a bate apa în piuă despre cum se ajunge împreună… Cred că ar fi posibil să te bucuri de o astfel de carte doar dacă nu ai alta la îndemână. Sau, ca să fiu pozitivă, dacă vrei să mai înveți niște exprimări interesante, dacă vrei să cunoști stiluri de adolescenți americani. Dar ca un volum care aduce ceva nou, nu…

E considerată carte 14+. Eu aș pune-o totuși după 16… Dacă vă aventurați să o citiți, veți vedea de ce.

0

Tout en haut du monde – La capătul lumii

Probabil că dorul de-a auzi niște cuvinte în franceză m-au determinat să văd filmul (realizat în 2015), altfel nu-mi pot imagina de ce am reușit să stau să se și termine. Nu că nu ar fi drăguț și nu ar fi subiectul interesant, dar – studiu de caz pe om mare, nu mai zic de cel pe copii mici – am înțeles apoi că tocmai lipsa de strălucire specifică celorlalte desene mă determina să tot refuz vizionarea. Însă am rămas pe metereze, curioasă de întâmplarea în sine și mai ales pentru a observa un aspect care este reprezentativ pentru film – stilul este inspirat de posterele feroviare americane din anii 1940.

Culorile nu sunt sofisticate, nu se varsă niciun pic de sânge, deși e vorba despre un drum neobișnuit, spre Pol, cu ceva pățanii… Eu mă întreb cum de n-am auzit despre această peliculă – a, dar ce întrebare este aceasta? Reclamă se face unui anumit gen de filme nu celor din care poți învăța istorie și geografie 🙂 , ori despre o pasiune pe care o duci la capăt cu prețul vieții sau despre un sentiment pentru bunicul tău, care te împinge să le demonstrezi tuturor că el a dus la capăt ceea ce a început (nu, așa cum râd toți, era numai un visător neputincios!).

Sacha, fetița de 15 ani, nu prea este pe gustul părinților ei, care-i oferă primul bal, iar ea visează să-l repună în drepturi pe Oloukine, bunicul ei, dispărut în încercarea de a revendica Polul Nord pentru Rusia. Întâmplarea se desfășoară în anul 1882 – supărându-i pe părinți, ea fuge de acasă, având asupra ei cerceii de la bunic și amănunte despre călătorie – scrise de mâna lui.

În vreme ce bunicul dorea să pună steagul rusesc la Pol, fetița mai degrabă își dorește să reabiliteze imaginea lui, străduindu-se să găsească nava lui, dispărută. În călătoria ei, învață multe, de la faptul că poate fi înșelată, până la a fi slujnică, pentru că prințesele care nu au unde dormi, dar au un scop, se apucă de treabă, nu stau pe gânduri.

Lumea ghețarilor este plăcută pe canicula aceasta, dar nu numai pentru senzația pe care o creează pentru cel încălzit, ci mai ales pentru grandoarea pe care o redă: iceberg după iceberg, revărsare de umbre și lumini, ceață, crăpături în gheață,  vânturi nemiloase. Și păsări în zbor… 

Un cu totul alt film pentru copii decât cele obișnuite – un adevărat film!

2

O poveste siciliană – Sicilian ghost story

Trailerul mai mult ascunde ceea ce va veni. Mă așteptam la un thriller care se termină prin eliberare. Nu știam nimic despre istoricul filmului și că de fapt este un film-manifest, un mod prin care cele trei țări care l-au realizat au vrut să lupte prin artă contra Mafiei. Abia la final era dată o explicație – filmul este dedicat lui Giuseppe… (adică personajul principal a existat? Am alergat la net și am căutat să înțeleg despre ce este vorba.)

Filmul are bază reală, doar că este realizat sub forma unei povești de dragoste, pentru ca adevărul să fie și mai dureros, și mai trist. Să fie înfiorător. Pentru niște copii de 13 ani, peste care trec apoi 2 ani, să înfrunte lumea absurdă a adulților – fata pe mama ei elvețiancă fără sentimente și băiatul pe cei care au lucrat alături de tatăl său în Mafie – este un blestem. Care poate fi îndepărtat doar prin vis, prin refugiul în imaginație și în scrisori; prin căutare și capitulare – fata capitulează în două forme (prima dată prin îmbrățișarea apei, apoi doar prin îmbrățișarea apei cu privirea).

Băiatul nu poate face nimic altceva decât să îndure. Filmul nu vorbește despre căutările statului, despre implicarea poliției, despre gesturile părinților – mai ales despre atitudinea tatălui, în situația dată (fost participant la activitățile Mafiei și prins, a semnat un acord prin care trăda ce știa – lucru care i-a împins pe ceilalți la gestul batjocoritor de a-i răpi fiul și a-l ține în pădure ca pe un cățel, timp de mai mult de doi ani, după care l-au ucis și l-au dizolvat în acid).

Realitatea, atât cât poate fi lăsată să se vadă, o redă articolul acesta.

Mă întrebam dacă arta este o formă prin care să lupți cu răul. Până la urmă, fiecare departament al statului ar trebui să-și facă datoria pe care o are și atunci s-ar presupune că răul nu ar triumfa. Dar ori undeva este o fisură, ori – chiar și fără fisură – răul se propagă. Poate tocmai pentru că aceasta este natura lui, de rău! Poate pentru că, și dacă europenii propun erosul ca rezolvare, și dacă americanii propun super-eroii ca eliberatori, nu de aici vine salvarea. Nu dinspre oameni, căci răul e mai presus de ei; e doar pactul unora dintre ei cu distrugerea, iar restul trebuie să îndure consecințele.

După ce vezi un astfel de film, singurul lucru pe care ți-l dorești este să fii cinstit, pentru ca să nu provoci celor din jur rău, prin minciunile tale. Dar uneori ești prins în capcană și atunci îți justifici răul cu faptul că ești la mijloc sau te strâng nevoile cu ușa… Nimic nu merită să te determine să perpetuezi răul. Mai bine rupi totul din start decât să îndure cei din jur repercursiunile faptelor tale – fie ele rele sau venite din remușcare.

P. S. Nu-mi place faptul că am folosit de atât de multe ori cuvântul *rău*, dar am preferat să îl aduc în discuție, o dată pentru totdeauna. Nu mai revin asupra lui și de foarte puține ori apare în textele mele. Tocmai pentru că nu mă las biruită de el.

1

Parenting PR – de 15 luni pentru educația celor ce educă părinți

Lucrez de 26 de ani în radio, iar lucrul acesta este o mare bucurie pentru că simt mereu că sunt aproape de oameni. Da, sunt jurnaliști care lucrează pe teren și jurnaliști care stau la birou – fac parte dintre cei din ultima categorie. Oare cum pot să simt astfel că sunt aproape de oameni? Prin simplul fapt că merg în grupuri pe care le respect sau de care sunt interesată. În felul acesta, cunosc gândirea unora și am despre ce să scriu mai apoi.

Unul dintre evenimentele care mi-au dat posibilitatea să cunosc oameni, dar și să înțeleg ce înseamnă bloggingul și social media este cel organizat de Parenting PR – pentru comunitatea Digital Parents Talks: Scrierea textelor care generează engagement.

În cadrul ediției cu numărul 15 (da, atât de multe au fost, lunar se desfășoară!), au fost mai multe invitate care să vorbească decât de obicei pentru că a fost vorba despre două dezbateri: din prima am aflat cum se scrie, din cea de-a doua – cum să fii pentru a putea să scrii pentru social media.

Subiectele abordate au fost interesante, dar și foarte multe, așa că nu poți să te referi la toate acele lucruri într-un articol simplu – mai ales că, pe lângă gândurile celor care vorbesc în față, le mai ai și pe ale tale care vin să confirme sau să infirme ceea ce auzi.

Cum ne place nouă să alcătuim sau să citim liste cu număr de ordine – de parcă nu ne-am săturat să fim niște numere și-n viața de toate zilele, vrem să fim și formați în doi timpi și trei mișcări, prin etape clare și ordonate, am ales să scriu despre 5 idei. Și să vă invit să le citiți pe toate celelalte prietene care au participat la evenimentul organizat de Parenting PR.

  1. A avea blog înseamnă a scrie. De ce scrii? Pentru că îți place, pentru că dorești să transformi pasiunea într-o posibilitate de a face bani. Uneori, îți iese, alteori, nu. Te-ai împăcat cu ideea că, de cele mai multe ori, nu? Atunci fă lucrul acesta cu talent – dacă nu-l ai, e dificil (dacă nu ai studii, nu e mare lucru, dar talentul trebuie să existe!) și vei fi fericit pentru că, și dacă nu ai bani din ce scrii, sigur îți faci prieteni. Și prietenii sunt mai valoroși decât banii.
  2. Întotdeauna vei avea success dacă vei înțelege vremurile pe care le trăiești – lumea nu are răbdare să citească un milion de cuvinte pentru ca tu să ajungi la miez. Blogul cere să scrii scurt și pe înțelesul omului – nu te gândi că te citesc doar doamnele rasate dintr-un oraș mare; pe lângă ele pot fi 39878 de puștoaice de la țară, că și ele au net.
  3. Articolele care apar pe aceeași nișă pornesc de la aceleași nevoi – a crește un copil este într-adevăr un lucru unic – pentru părinte, dar foarte comun – pentru societate! E minunat să fii prietenă cu toate celelalte mame care scriu despre educație, dar dacă vrei să fii citită trebuie să ai ceva aparte. (Că e vorba despre stilul de-a scrie, despre umor sau despre imagini, că e vorba despre emoție sau despre scurtimea textului ori despre rubrici Știați că… e decizia ta!)
  4. De unde iei idei? Sigur că din experiența ta, dar trebuie să fii atentă și la ceea ce e în jur, la ceea ce dezbate pe forumuri, la ceea ce spun știrile că se mai întâmplă prin țară – cam care sunt problemele oamenilor.
  5. Te ajută sau nu cariera din jurnalism? A fost o întrebare. Eu nu am făcut Jurnalism, ci Filologie, dar am urmat o sumedenie de cursuri. Voi spune că dacă e ceva care îi determină pe oameni să arunce cu pietre în cei din nișa de parenting este tocmai întrebarea: ce-mi pasă mie ce-mi spune X, dacă nu e documentată. Ori jurnalismul îți spune că trebuie să existe surse – și nu una, ci trei – care să confirme. Atunci când vorbești doar ca mamă și nu ai un specialist (a, nu, trei!) care să te secondeze – lasă-i pe ei să se bată cap în cap și cele ce vor citi se vor dumiri ce vor să aleagă! – s-ar putea să fii considerată apă de ploaie.

Mai jos aveți articole foarte cuprinzătoare despre ce înseamnă a scrie, a avea blog, a putea ieși în social media cu rezultatul creațiilor voastre:

https://prescolar.ro/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

https://mamicaurbana.ro/social-media-si-comunitati/

https://mamicaurbana.ro/cum-sa-scrii-articole-care-sa-genereze-engagement/

https://meritopoveste.ro/2018/07/22/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

http://iulianaroca.ro/scriu-pentru-voi-din-suflet-nu-dupa-o-reteta/

https://www.revistamargot.ro/digital-parents-talks-15-o-captivanta-calatorie-informationala/

https://casutaoliviei.ro/2018/07/25/cum-sa-scrii-texte-care-sa-genereze-engagement/

https://plecinlume.ro/2018/07/despre-texte-frumoase-si-povesti-la-scoala-de-blogging-pentru-parinti-digitali/

https://carmenradu.ro/recomandari/cum-si-pentru-cine-scriem/

http://www.simoneciel.ro/digital-parents-talks-15/

Evenimentul la care au participat peste 50 de bloggeri a fost sponsorizat de Lidl, Lupilu și OK Center.

 

0

Mamma mia 2

Când ai de-a face cu *monștrii* sacri ai ecranului și ai muzicii nu poate ieși decât ceva bun. Așa am sperat, așa a fost și în acest caz (că la Ocean 8 nu a fost pe măsura așteptărilor. A fost așa, să treacă vremea, dar nu să te ducă în vârtejul pasiunii).

De regulă merg la cinema la Mall, dar de data aceasta am fost la un cinema de cartier. Ca o paranteză, biletul costă 10 lei la 2D și 15 lei la 3D, iar marți – țineți-vă bine, prețul este de 7, respectiv 10 lei. Dacă vă numărați printre cei care jinduiesc după filme și au impresia că prețurile sunt prea mari (la fițe!), căutați prin alte părți pentru că veți găsi, cu siguranță.

Altă regulă: filmele de acest gen sunt parcă destinate femeilor (ca și Book Club). În sală din 30 de persoane, doar 2 erau bărbați și aceia cred că veniseră unul de gura nevestei și celălalt pentru că se plictisise în casă în această duminică – locuia deasupra cinematografului, cred că nu iartă nimic, la cei 80 de ani ai lui…

Amănunte despre cum a fost realizat filmul aici.

Filmul este mai interesant decât primul, chiar dacă lipsește Meryl Streep; sunt alte lucruri care pot să te acapareze, nu mai e nevoie de o asemenea prezență impunătoare. În sine, faptul că e muzica legendară a celor de la ABBA, era imposibil să nu-ți placă, dar să mai vezi și atâta tinerețe și nesăbuință, recunoscându-te sau gândindu-te că tu n-ai fost așa la vârsta aceea și te-a apucat acum, la bătrânețe… 🙂

Eu o ador pe Cher, îmi place cum cântă, este dintre cântărețele mele preferate, rolul ei are farmecul lui, însă – cu atâtea operații – părea un fel de momâie superbă (cool!) . Dar, da, a avut farmecul ei, iar de când am văzut filmul ascult Fernando doar în interpretarea ei, bye, bye, ABBA… 🙂

Partea fantastică, de excepție, vine prin două dintre melodiile pe care le știam mai puțin și care sunt dedicate relațiilor foarte intime, ceea ce evident că te emoționează: prima și a doua. (a, nu știu la ce v-ați gândit când am spus despre relații foarte intime, dar 🙂 eu știu o singură astfel de relație – cea dintre mamă și copil! 🙂 ) Cea dintre bărbat și femeie poartă alt nume.

Acestea fiind zise, dacă vă e dor de tinerețe sau dacă nu știți cum să struniți tinerețea – nu faptele ei v-ar putea atrage atenția, ci consecințele și responsabilitatea de care a dat dovadă!, dacă vă e dor de copilul care a crescut și a ajuns la 19 ani, iar în el nu se mai vede nimic din bebelușul de altădată… dați fuga la cinema 🙂 🙂 🙂 ….

0

Azi ca mâine și poimâine – Faiza Guene

*Cât despre povestea cu gura lui Nabil, n-am mai spus-o nimănui. E prea de tot. Dacă află, mă omoară. Sunt supărată pe Nabil că mi-a furat primul sărut și mi-a golit pachetul cu biscuiți sărați, dar nu chiar așa de tare pe cât aș fi crezut. În fine, eu mă-nțeleg.*

Acestea sunt mărturiile adolescentei care vorbește jargonul magrebin, dar crește în suburbiile Parisului. Este fiica unui african care o părăsește pe mamă pentru că nu poate să-i facă băiat așa că ele două rămân în Franța, unde trăiesc într-o lume strict musulmană, înconjurați de oameni care ar fi fost vecinii lor și dacă trăiau pe continentul de care, de fapt, aparțineau… Este interesant să privești cum se dezvoltă un copil *între străinii* care, în fond, sunt frații lui – căci în acte era franțuzoaică, nu altceva, dar nimeni n-o privea așa – nici băștinașii, nici cei din neamul ei…

Urmărești dezvoltarea copilei care trece prin evenimente pe care, fără să le înțeleagă, le analizează lucid. Așa se întâmplă și  cu copiii noștri. Spunem de fiecare dată – ei, lasă, că ei pricep ce înseamnă divorțul părinților. Da, îl văd ca pe o piesă de teatru, le ajunge la minte, dar în inimă îi doboară, îi face să nu fie entuziasmați – ca un spectacol amuzant! – ci să fie deprimați, ca după o tragedie pe care la vârsta lor nu ar avea voie să o privească.

Cartea îi aparține celebrei de-acum Faiza G, doar că a fost scrisă pe când era de 17-18 ani. Este fascinantă pentru că, deși după ani Faiza face sociologia, ea la adolescență deja recunoștea tipare de oameni, identifica istorii și ceea ce are să urmeze, dacă se face ceva sau dacă nu …

O carte pentru oricare dintre adolescenții de azi, dar mai ales pentru cei răsfățați! 🙂 🙂 🙂