Brain Awareness Week 11-17 martie 2019

‘Suferi de o afecțiune a creierului? Care sunt noile tale principii de viață? #LifeGoals vs. #BrainLifeGoals’ este întrebarea la care zeci de oameni, în special tineri, răspund în aceste zile:

‘Vreau ca lumea să conștientizeze că creierul este cel mai important organ al nostru. De el depinde personalitatea și viața noastră. Îmi doresc ca cercetarea în acest domeniu să fie prioritizată, să am doctori care să aibă timp să-mi răspundă la întrebări și să nu mai ridice neputincioși din umeri în fața acestei afecțiuni, să aibă un tratament personalizat nivelului meu de progresie a bolii, să nu mai fiu un pacient ‘nerentabil’, Marin

‘Îmi doresc suport psihologic, să învăț cum să mă adaptez mai rapid la noile condiții.’, Silvia

‘Îmi doresc ca statul să se gândească la familia mea. E un efort fizic, psihic, social, financiar uriaș. Îmi este rușine să vorbesc cu puținii prieteni pe care îi mai am și sunt în străinătate, despre condiția mea în România. Îmi doresc să trăiesc în casa mea, în țara mea, nu să nu mai ies din casă că mă judecă lumea. Îmi doresc să fiu mai vizibil.’, Andrei

‘Mi-aș dori să mă informez mai bine despre drepturile omului. Să mă simt bine în pielea mea sau măcar împăcată cu dizabilitățile pe care le am. Îmi doresc să pot face încă ceva important, o diferență…’, Maria

‘Să fiu independentă! Să fiu aptă să pun micul dejun copiilor mei dimineața! Să fac lucruri obișnuite ca a mă pensa, a utiliza o placă de păr sau a folosi un parfum. Sunt gesturi feminine, automate, de care până nu demult nu mi-am dat seama cât de mult contează pentru mine. Acum am început să le apreciez. Îmi doresc tratamente și servicii de reabilitare mai eficiente pentru dizabilitățile mâinilor’, Cristina

‘Să-mi revizuiesc teza, să o pot publica, păcat de munca depusă și de atatea eforturi din partea mea, a părinților și statului în procesul de educație.’, Zsuzsanna

‘Cel mai frumos lucru după diagnostic a fost băiețelul meu. Îmi doresc să ies la pensie la termen, să muncesc, să-mi ajut copiii și nepoții, să călătoresc, să văd locuri noi, să nu ajung o povară.’, Petruța

‘Aleg să construiesc cu ce am, aleg să fiu alături de oameni și să fac lucruri minunate cu ei, alături de ei. Îmi doresc să fiu apt sa muncesc, să rămân în picioare cât mai mult timp, să pot pleca dimineața de acasă spre munca făra să îmi fie teamă că o să amețesc pe stradă sau că nu o să am echilibru. Să pot dezvolta un centru de neurorecuperare a pacienților căci am experimentat cât este de importantă recuperarea zilnică, să rămân pozitiv și să ajut oamenii. Just Live High on Life till the day we die!’, Ed

‘Vreau să nu mai fiu privită cu milă când se află de această problemă.’, Andreea

‘Să îmi pot duce o viață normală. Să mă pot bucura de copilul meu, să pot munci ca și ceilalți! Să nu mai traiesc cu sentimentul ca nu am dreptul la o viață normală!’, Mihaela

‘Vreau să fiu elegantă, să mă pot îmbracă în rochițe, să pot purta tocuri, vreau să pot munci, vreau să nu mai fiu umilită, vreau să nu îmi mai fie frică de viitor.’, Luciana

‘Obiectivul meu este să fiu acceptat și înțeles de cei din jur. Îmi doresc să fiu în continuare independent și să am mai multă energie pentru a combate oboseala cronică!’, Adrian

‘Să învăț să fiu fericită și să mă accept exact așa cum sunt, să zâmbesc mai departe și să mă ridic înapoi, ori de câte ori cad. Să fiu eu, aceeași Lavinia, și cu și fără #SM.’, Lavinia

‘Încep să înteleg că nu trebuie să mă închid în casă și să aștept un posibil final, să înțeleg că nu trebuie să aștept căderea “drobului de sare”. Am avut nevoie de prea mult timp pentru a înțelege aceasta și îmi doresc să am posibilitatea de a mă face auzită și ascultată pentru a “lumina” pe cât mai mulți. Viața ne-a fost dată și trebuie trăită și după ce afli că ai o boală cronică, fără vindecare.’, Maria

‘Îmi doresc o calitate a vieții mai buna, prin acces la tratamente, servicii și suport’, Anca

Mai multe despre nevoile celor ce experimentează afecțiuni ale creierului puteți găsi pe http://www.facebook.com/APANRomania.

Pentru a cunoaște mai multe despre oameni, nu despre cifre citiți acest articol.

Publicitate

Prizonieră în pânza de păianjen

Deși am crescut într-o familie disfuncțională, nu am simțit nevoia să fiu feministă. Mai degrabă mi-am dorit să-și vadă fiecare de locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu, după felul cum am fost creați, decât să îmi doresc să le fac eu pe toate pentru a demonstra că sunt puternică. Eu consider că sunt întreagă și dacă apelez la cineva să mă ajute în momentul în care nu reușesc să duc ceva la capăt. Eu mă consider întreagă și dacă las lucrurile în seama altcuiva; nu am nimic de demonstrat cum că le pot face pe toate pentru că sunt Atlas și țin Pământul pe umerii mei.

Pot înțelege feminismul în anumite puncte, în altele nu sunt de acord cu el, dar aceasta nu înseamnă că vreau să-l desființez. (Și spune lucrul acesta o persoană căreia nu-i place să gătească și doar dă la mână soțului ingredientele de pus în mâncare, o persoană care a împărțit creșterea copilului în aceeași măsură cu soțul – de la schimbatul scutecului până la purtatul după noi la locul de muncă; ba chiar pentru că părea că suptul era o chestie prea intimă de care ca bărbat nu avea parte, soțul meu a decis să aibă momentele lui de intimitate cu copilul când îi făcea baie, așa că eu nu am făcut lucrul acesta decât de cel mult 10 ori. Dar acesta nu mi se pare feminism, mi se pare că ne completăm, că fiecare are talentul lui, că fiecare are stilul lui pe care îl aduce în relație și nu e nimic mai frumos decât să ai alături pe cineva care te acceptă așa cum ești, dându-ți o mână de ajutor atunci când mâna ta 🙂 e nițel ciungă 🙂 .)

Prizoniera în pânza de păianjen este genul de film-manifest, prin care trebuie să ne intre bine în cap că cine e determinat își lipeste rana cu superglue (e cam clișeu chestia asta pentru că am mai văzut-o în destule filme) sau cu un aparat de capsat (desigur, și pe asta ați mai întâlnit-o). Și da, cea care luptă este chiar prizoniera, dar ea știe să scape de fiecare dată – oare de ce autoritățile suedeze au acceptat să fie considerate atât de neputincioase încât poliția să fie înșelată de o motociclistă care trece pe apa înghețată, în vreme ce mașinile 🙂 se uită la ea cum se îndepărtează vitează?

Nu, nu râd de film și nici de modul în care au fost realizate scenariul și regia (o, da, în niciun film nu a fost redat mai bine ca în acesta starea de rău prin care trecea personajul, modul în care se clatină – și tu ai senzația de rău, fără a purta ochelarii pentru 3 D). Însă ceea ce propune ca soluție, uneori, depășește sănătosul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții: eroina primește o injecție care o face neputincioasă, dar după plecarea celui rău găsește niște amfetamină, o pisează și o inhalează, după care conduce, rezolvă situația și mai ales are grijă de un copil. Cu alte cuvinte, trăiască amfetamina, țineți-o la îndemână, vă puteți baza pe ea în orice criză.

Da, filmul este pentru cei peste 16 ani; dar chiar și ei sunt destul de dornici de a încerca senzații tari și nerealiste – să vezi cum de acum se ridică toate podurile mobile pentru că li s-a dat ideea că ar putea face lucrul acesta! Și că nu e niciun paznic pe acolo, iar poliția nu intervine, cine știe pe unde își face veacul…

Trecând peste lucrurile imorale sau puerile din film, rămân cu durerea reală: aceea a vieților copiilor abuzați. A copiilor violați. Unul are curaj să fugă, preferă moartea decât să mai stea acolo, altul nu își permite să plece. Și apoi cel ce rămâne are reproșuri la adresa primului – de ce nu ai venit să mă salvezi. Poate pentru că ai refuzat de prima dată… Poate pentru că mi-a fost greu să mai trec pe aici, pentru că rănile mele există… Poate pentru că n-am știut că tu vrei să fii salvată, iar eu atunci m-am simțit respinsă și mi-am zis că îți place viața aceea…

Dacă privești filmul prin ochii unui copil traumatizat, ținând cont și de locurile unde se desfășoară acțiunea și de implicațiile unui război mondial, realizezi în ce lume mizerabilă trăim și te bucuri de faptul că, și dacă nu cunoști fericirea, măcar ai pace. Sau fericirea ta, așa cum este ea, are mai multă esență decât a celor care au de toate, dar sunt prizonieri.

#prizonierainpanzadepaianjen #girlinthespidersweb

 

De ce te doare capul dacă nu ești bolnav?

Mărturisesc: sunt dependentă de activitate.

Mărturisesc: îmi place să-mi ocup fiecare clipă cu ceea ce-mi place.

Mărturisesc: mi se pare că, dacă nu fac eu nu lucru pentru a convinge o persoană de o anumită chestie, persoana aceea nu-l va pune în practică, nu se va implica și … ea va avea de pierdut. Așa că, pe lângă tot ce-mi place, încerc să mai dau câte o mână de ajutor și altora să facă *ce le-ar plăcea, dar încă nu știu*… 🙂

Era miercuri. Zi de aerodance, sportul meu preferat. Apoi urma să merg la cineva căreia îi împrumutasem o carte, să-mi iau înapoi averea. După care, să alerg să-l ascult pe Rebengiuc în spațiul cultural 🙂 . Era miercuri. Dar nu orice miercuri. Era miercuri, ziua surorii mele. Era o miercuri în care sigur nu reușeam să ne întâlnim pe FB, din cauza programului meu aglomerat.

Și a venit o durere de cap. Una așa, brutală, care te izbește de pereți, care mătură cu tine gresia și te pune și să faci cunoștință cu faianța… Bubuia capul meu – putea fi oricine la bețele lor – de la un îndrăgostit de percuție, care strunește cu furie sclavul său, până la un copilaș care dă cu entuziasm în tobă. Acum, să fiu sinceră, dureri și mai mari decât aceasta au fost în viață, geruri și mai mari așternut pe reumatismul meu, dar în acel moment totul a luat o formă de pulovăr care se deșiră și am dat telefon pe rând – nu mai vin la aerodance, nu ar putea veni altcineva să aducă acea carte, cineva din familia ta…? A, bine, actorului nu era cazul să-mi cer scuze, oricum, nu pe mine mă așteapta la acea întâlnire, sunt convinsă că a avut sala plină – nu-i făceam eu lui cinste că mergeam să-l ascult, ci pentru mine era o onoare să-l văd.

Și, cum sunt dependentă de fapte, să citesc în timp ce am dureri de cap nu mi se pare o soluție. Așa că sun pe FB – și stau de vorbă cu sora mea 2 ore, fără să mai simt nici măcar un pic apăsarea de dinainte. Eram proaspătă, de parcă atunci mă modelase mama, din cea mai bună făină, cea mai curată și mai pufoasă.

Mda, să ne ferească Dumnezeu de momentul când vom fi atât de indiferenți față de *a fi* și obsedați de *a duce la îndeplinire* încât se va arunca spre noi o minge de suferință, doar așa, pentru a simți că trăim, că existăm, că viețui, că ființăm, că suntem… Căci atunci când ducem la capăt o sarcină – care ne place sau nu! – s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile de preț. Chiar dacă ne distrăm bine, chiar dacă ne împlinim visul copilăriei, chiar dacă suntem cei mai fericiți, teoretic…

Elizabeth Strout – Numele meu este Lucy Barton

Faptul că este o carte nominalizată la Premiul Man Booker 2016 m-a determinat să nu o las din mână, deși la început nu părea nimic ofertant. O femeie într-un spital. Vorbește despre ea și viața ei. Fără prea multă dulceață – nici în modul de-a povesti, nici în evenimentele relatate. Dar eu am un principiu:  și dacă nu sunt cucerită din prima clipă, citesc primele 50 de pagini și doar după aceea pun cartea deoparte, definitiv. Pentru mine, 50 de pagini nu iau foarte mult timp, dar pentru o carte care are un debut nefericit sau intenționat dezlânat este esențial!

Bun principiul meu pentru că nu numai că m-am împrietenit cu Lucy, dar am primit și câteva sfaturi de scriere – ea fiind scriitoare și participând la seminar de scriere, redă câteva idei pentru cei care sunt în domeniu. Cu alte cuvinte, nu am primit doar literatură, ci și lecții despre cum se așterne aceasta pe hârtie.

Mama lui Lucy vine la spital. Fără implicare emoțională, pentru că nu este învățată cu așa ceva, dimpotrivă, a respins tot timpul apropierea sentimentală de copiii ei, reușește să suporte să fie alături de fiica ei câteva zile. Era fiica pe care n-o putea suferi pentru că a decis să fie intelectuală, pentru că a plecat de acasă. Era fiica pe care nu a căutat-o și de care nu i-a păsat, nici după ce a devenit mamă, făcând-o astfel bunică. N-a acceptat nici măcar un telefon cu taxa inversă, după atâta vreme în care nu vorbiseră. Da, nuanțele sunt de discutat și se pot analiza odată ce începi să citești…

Principiile de educație folosite de părinți, care au dus la adulți nefericiți, sunt despicate în patru, dar în mintea bolnavei, nu în discuțiile cu mama. Aceasta nu-i dă voie să se refere la trecut. Povestește doar despre prezentul cunoscuților – lucru care-o ajută pe Lucy să mai intre în trecutul ei care, chiar dacă nu era fericit, făcea parte din existența ei…

Ideea că amintirile sunt esențiale pentru dezvoltarea noastră – sau sunt vinovate de involuția noastră – revine pregnant. Dacă sunteți în această fază a vieții voastre, cartea vă va ajuta.

Lectură plăcută.

 

Docbook – necesar și suficient

Când este vorba despre mers la doctor, în România, oamenii se împart în cele două extreme: cei care merg la control  din orice pleoapă care li se zbate și cei care nu dau deloc pe acolo, pornind de la premisa că nu li s-o întâmpla răul tocmai lor. În ce categorie vă înscrieți?

Sigur, ar mai fi cei care merg pentru un control de rutină la doctor, dar aceia sunt atât de puțini încât s-a considerat necesar să se conștientizeze populația de importanța prevenției. Astfel a apărut Docbook.

În urmă cu 15 ani, mama pleca în Suedia. Era decisă să nu se mai întoarcă, lucru care mă bucura teribil – nu că îmi imaginam că va strânge bani mulți de acolo și mi-i va da mie, ci era fericită pentru că aici singurul sentiment pe care îl trăia era frica de ziua de mâine. Se temea pentru viața ei, tatăl meu amenințând-o mereu cu moartea. Așa că cine nu ar tresări de fericire să știe că e la adăpost persoana pe care o iubește cel mai mult pe lume?

După 6 luni de străduință pe tărâm scandinav, mama mi-a spus sfârșită: *Trebuie să mă întorc acasă. Am greșit mult. Atunci când am plecat, nu mi-am făcut și eu nici măcar un control, să-mi dau seama cum stau cu sănătate. Mi s-a spus deschis că diagnosticul este foarte greu: cancer. Nu mă descurc aici, singură, deși ei sunt bine intenționați și am dreptul la serviciile lor medicale. Vin acasă, mamă. Și nu pentru fericire, ci pentru ce e mai rău.*

După cum spusese, la plecare nu-i trecuse prin minte să facă niște controale de rutină. Câți dintre noi se gândesc să facă un control de rutină pe an, de ziua lor sau din 6 în 6 luni, dacă li se atrage atenția că ar fi mai bine să treacă mai des pe la cabinet? (Sincer, eu am o aluniță despre care doctorița mi-a spus acum 3 ani să o ținem sub observație, an de an… Credeți că am mai fost pe acolo? Dar acum, vorbind cu voi, îmi vorbesc și mie!!!)

Sosind cu primul avion, diagnosticul confirmat, a fost nevoie de radioterapie, pentru a localiza tumora într-un anumit spațiu, apoi a fost îndepărtat țesutul bolnav, după care a urmat chimioterapia. Doctorul care a operat-o pe mama i-a spus: *Ați fost cel mai grav caz al meu care s-a vindecat.* Nu vreau să număr câte dintre prietenele mamei din acel an petrecut în spital mai sunt acum în viață.

Da, mama a scăpat, chiar dacă nu a fost preventiv la doctor, dar acest lucru se întâmplă o dată la 10.000 de persoane. Însă dacă am ajunge preventiv la doctor, ar fi salvate 8999 de persoane din 10.000.

De aceea este nevoie de Docbook și acesta își face datoria pentru toți cei care se gândesc la ei și-și dau seama că degeaba amână: mai bine acum și rămân în continuare lângă cei dragi decât mâine, când e prea târziu și-i vor lăsa pe cei dragi înlăcrimați.

Am scris acest articol pentru că s-a potrivit cu experiența familiei mele, altfel nu aș fi avut ce căuta într-un subiect pe care nu îl stăpânesc.

În perioada 5 – 12 februarie se derulează campania Prevenția salvează vieți, prin care specialiștii își propun să ne atragă atenția asupra importanței controalelor și analizelor regulate, chiar dacă nu există niciun simptom în organism. Campania este inițiată de DocBook, prima aplicație de programări online la doctor. Practic orice persoană se poate programa la ce clinică, la ce medic și la ce oră dorește, direct de pe telefon, tabletă sau laptop.

În încheiere, aș vrea să vă spun ceva, tot din experiența mea: am mers la doctori preventiv și unii dintre ei mi-au râs în nas – *ce, doamnă, vă plictisiți acasă, nu aveți ce face? Sunteți sănătoasă, nu mai bateți ușile cabinetelor*. Nu luați în seamă aceste atitudini (în cazul în care întâlniți astfel de persoane – cred că între timp s-au schimbat, mie ultimul mi-a dat această replică acum 4 ani. În 4 ani se schimbă o generație, nu? 🙂 )!

Dv v-ați rezolvat situația și știți că sunteți în regulă, iar ei n-au decât să fie mustrați de propria conștiință pentru că, în loc să încurajeze prevenția, o descurajează. Mergeți înainte, considerând că prevenția este cea mai bună prietenă a celor ce trăiesc îndelung pe acest pământ. Cu prevenția mână în mână, s-ar putea să-i plictisiți pe cei din jur, dar dv nu vă veți plictisi niciodată – căci viața are mereu câte ceva frumos de oferit.

6 Below: Miracol on the Mountain

Pun pariu că ați văzut filmele care au apărut în 2017, dar pentru acesta nu v-ați făcut timp. Nu promite mare acțiune. Și nici nu are. Adică un tânăr care umblă prin munții plini cu zăpadă, încercând să ajungă pe un vârf unde ar putea da de puțin semnal ca să le spună celor de la stație unde se află el rătăcit…

Formularea aceasta mi-a adus aminte de versurile lui Eminescu: *Un moșneag, da, împărate, dar moșneagul ce privești, nu e om de rând, el este Domnul Țării Românești.*

Pentru că tânărul acela, da, tânărul acela fusese un copil talentat la hochei, un jucător perfect, doar că problemele cu un tată autoritar, obsedat de perfecțiunea jocului și înfumurarea de a ajunge cel mai bun, l-au dus pe o altă cale – cea a drogurilor. Și, dacă nu vrei să lupți cu drogurile, pentru că ți-e mai simplu să le iei și să intri într-o lume mincinoasă și frumoasă, atunci încearcă să lupți cu muntele și tot arsenalul său – zăpada, lupii, apa care se ivește când nu te aștepți, de sub nămeți, picioarele tale din care mai iei câte o bucățică pentru a ronțăi puțină proteină…

Vi se pare că drogurile sunt greu de lăsat în urmă? Luptați cu moartea pe munte și veți vedea cum nu vă veți mai atinge niciodată de mizeriile acelea… dacă evident veți supraviețui… Pentru că nu numai drogurile vă pot lua viața, ci și gerul…

Un film pentru adolescenții rebeli, un film pentru părinții care resping copiii care se apucă de nebunii, un film pentru părinții perfecționiști care vor să facă din copiii lor ceea ce nu au fost ei niciodată – învingători.

A, și mai este un film pentru iubitorii de munte – peisajele sunt de vis. Pe măsura coșmarului interior al celui care de data aceasta luptă; nu pentru viața sa, ci măcar pentru a-i spune mamei, prin stație, că îi pare rău că a supus-o la o astfel de viață. Și el, după ce tatăl…

Vizionare plăcută, că apoi veți avea inima plină.

Blonda atomică – fugi de ea!

Faceți-vă un serviciu: scutiți și banii, economisiți și timpul. Nu vă pierdeți vremea cu filmul acesta. Rămâneți cu impresia incitantă pe care o face clipul de reclamă și atât. Nu mai scormoniți. Finalul previzibil este cel mai simplu dintre toate neajunsurile. Masochiștii s-ar putea să găsească ceva plăcere în scenele de bătaie, dar te învăluie straturile de râs din sală când se folosesc tirbușoane, chei în obraz și alte chestii, cu care îi pui la pământ pe cei care sunt fără număr, fără număr, iar tu rămâi în picioare. Cum se spuneau poante cu Chuck Norris, în curând se vor spune cu blonda atomică pentru că totul nu numai că pare ireal, dar pare de prost gust.

Da, știu, am fost contrazisă de mulți când am mai făcut antireclamă unor filme în care joacă mari actori. E părerea mea și mi-o susțin. Să adaug ceva: oricine are dreptul la o gafă în viața sa profesională, cu atât mai mult când e personaj principal și producător.

Acum, dacă vreți un lucru bun, în afară de faptul că filmul e plin de clișee… Se poate discuta cu cine nu știe istoria comunismului despre acea perioadă. Cum fiul nostru are peste 18 ani am putut merge împreună (limita e de 15) și, de vreme ce nu a înțeles nimic din subtilitatea istoriei, din cauza derulării rapide a bătăilor), am avut 2 ore de discuții istorice după.

Dar puteți evita să dați bani și să vedeți o banalitate cu sânge, ținând pur și simplu o carte de istorie în față.

Asta-i părerea mea, a celei care și-a dorit să vadă filmul și-a insistat să-l vadă chiar la premieră – de ce? Pentru că am fost atrasă de reclamă! Care e dulce și incitantă într-un mod copilăros, pentru ca apoi să ți se ia de faze penibile.

EVENIMENT & proiecție în exclusivitate

•  Prelegere „Traumele timpurii” & proiecția celebrului documentar „In Utero”!

   Știați că istoria noastră de viață începe încă înainte de naștere? Că din momentul concepției suntem profund influențați de materialul genetic? Știați că trauma poate fi transmisă de la o generație la alta?

   Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei va organiza joi, 6 iulie 2017, o prelegere despre traumele timpurii și cum acestea ne influențează viața. Evenimentul va fi susținut de conf. univ. dr. Diana Vasile și va avea loc la sediul ISTT din Str. Giacomo Puccini nr 8A. În premieră pentru România, în cadrul evenimentului va avea loc proiecția documentarului IN UTERO!

  Evenimentul va fi deschis de conf. univ. dr. Diana Vasile, președinte ISTT, care va susține prelegerea „Traumele timpurii”, o incursiune de 30 de minute într-o lume a cărei explorare a căpătat în ultimii ani din ce în ce mai mult sens.

  „Se vorbește tot timpul despre trauma. Este peste tot în jurul nostru, fie că vrem să o recunoaștem, fie că nu. Dar prea puțin se discută despre cauzele traumei. De unde vine ea, cât de adânc este îngropată în genetică, cum sau dacă se transmite de la o generație la alta. Primul pas spre vindecare este, de fapt, înțelegerea acestui fenomen.”, este de părere conf. univ. dr. Diana Vasile, președinte ISTT.

  Prelegerea va fi urmată de proiecția unuia dintre cele mai așteptate filme documentare: „In Utero”. Realizat în anul 2015, în Statele Unite, în regia lui Kathleen Man Gyllenhaal, filmul urmărește impactul pe care viața intrauterină îl are asupra dezvoltării noastre. Timp de 100 de minute, veți fi în contact cu unele dintre cele mai abilitate voci la nivel mondial – cercetători, medici și psihologi. De la ei veți afla cum experiențele trăite de noi în perioada intrauterină ne modelează propriul viitor. Documentarul „In Utero” dovedește clar că este știintific posibil ca efectele unui eveniment traumatic să fie transmise de la o generație la alta prin modificări asupra genelor.

  Filmul este subtitrat în limba română, iar ISTT este unic deținător în România al drepturilor de difuzare a documentarului „In Utero”.

  Mai multe despre renumitul film „In Utero” puteți vedea aici: https://youtu.be/Rtt-62U9XYs

  Detalii despre eveniment și achiziția biletelor sunt disponibile și aici:

  https://www.facebook.com/events/1827968637518584/

   

Per Olov Enquist – Cartea despre Blanche și Marie

A fost cartea pe care am citit-o în cele 3 ore cât l-am așteptat pe soțul meu la complexul Vulcan, să-și termine filmările, pentru a putea apoi pleca spre Slatina. O aveam în geantă și mi-am imaginat că o voi termina, că timpul îmi va fi de ajuns, însă m-am înșelat. Deși  are doar 200 de pagini, nu se citește ușor pentru că întâlnești în ea orori la care nu te-ai aștepta. Spre deosebire de Pia Degermark, a cărei carte tocmai o terminasem, Per Olov Enquist nu e un om care suferă și-și scrie experiența, ci un talentat scriitor de ficțiune de tip documentar. Pia D era o femeie, o mamă, era o persoană care-și depăna amintirile. Enquist este cel care ia trei jurnale ale unei individe din care a rămas doar un tors, la înmormântare și aduce în atenția noastră viața acesteia, în strânsă legătură cu … Marie Curie, celebra deținătoare a două premii Nobel.

O carte dură, brutală, despre ceea ce însemna femeia înaintea primului război mondial; ce reprezenta ea ca studiu de caz, în spitalul de boli nervoase al profesorului Charcot și ce reprezenta ea în laboratorul de studiu, care scotea la iveală noi elemente chimice. O mamă de fată nu trebuie să scape această carte. Trebuie să o citească în așa fel încât să poată să o discute cu ea, ca preadolescentă sau adolescentă.

Când fiul meu era în clasa a 3-a, am fost într-o excursie cu clasa lui, iar 3 fete – imaginați-vă câți ani aveau acele fete! – l-au înconjurat pe unul dintre băieții din clasă – la câtă psihologie știți, cât de capabil ar fi fost el de așa ceva? – și l-au rugat să se culce cu el, că vor fi sclavele lui toată viața, dacă le face asta. Eram acolo, le-am auzit și m-am crucit. Trei fete de 9-10 ani, se milogesc de un țâșt-bâșt să le facă ceva ce ele nici nu știu ce înseamnă, până la urmă – pentru că dacă ar ști ar mai amâna puțin, până se vor putea bucura de aceasta!

Repet: cartea lui Enquist este greu de digerat emoțional. Dar credeți-mă e mai bine să trăiești experiențele negative prin personajele acestea de roman, care au existat și au purtat toate poverile, decât să le iei tu asupra ta sau să le trăiască fiica ta.

Iar cartea este un răspuns pe care îl așteptam de mult, de pe când citeam cărțile de literatură ale adolescenței mele, de pe când nu înțelegeam ce era cu istericele și epilepticele despre care scriau, în mod deosebit, francezii… În caz că vreuna dintre noi ar aluneca vreodată spre astfel de *meleaguri ale gândurilor* sau faptelor, avem modelul îngrozitor și ne întoarcem cumințele spre logica, raționamentul și respectul de sine despre care ne vorbește epoca noastră.

Articulo(-)ruginoza

Proful de spinning: Aveți grijă de articulații. Asta nu e vreme pentru blugi tăiați, nici la genunchi, nici mai sus, nici mai jos. Și cu atât mai puțin de pantaloni până la gleznă, fără șosete sau cu șosete discrete 🙂 . Și nu uitați de extremități: acoperite și mai ales încălzite.

Articulații și extremități. Nu uitați că nu sunteți roboți, ci aveți niște încheieturi care, dacă încep să scârțâie, vă fac să chițăiți. De durere.

#MSMdelaSecom #Articuloruginoza #MSM750mg #parentingpr #secom #secomromania #articulatii #viatadeblogger #menssanaincorporesano #stildeviata #viatasanatoasa #momblogger #blogger #catalogulprovocarilormoderne

Blanka la KINOdiseea, 2016

La filmul Blanka am vrut să mă uit mai mult dintr-o emoție, cum că numele ei seamănă cu al meu. Cei peste 11 ani pot să o vadă pe Blanka furând, mințind, dar mai ales pot fi gata să plângă în momentul în care ea va lipi pe pereți anunțul: Caut mamă pentru 30.000 pesos.

Cei care aveți mame și vă bat la cap pentru note sau pentru teme, cei care aveți mame și le povestiți cum a fost la școală, cei care vă bucurați ieșind cu ele în oraș sau de faptul că vă însoțesc la spital, când sunteți operați, nu știți să apreciați o mamă, dar ea, care avusese o mamă alcoolică, dispărută cu un bărbat… habar n-avea ce este îmbrățișarea și își dorea din toată inima un singur lucru: să simtă iubirea unei mame.

Urmărind filmul m-am întrebat dacă i-am dat destulă iubire fiului meu, dar este o întrebare absolut prostească pentru că da, nu am avut jucării scumpe, nu am avut tehnologie pentru el, dar zilnic făcea tabele și listuțe cu modul în care să-I mai învăț o emoție, să-l ajut să se exteriorizeze, să poată să se bucure de iubire și să dăruiască.

Fata care la început invidia copiii pe care-i luau vedetele când mai trăgeau câte o fugă prin țările sărace este luată doar de un bătrân orb și are parte de multe probleme. Evident că le ghiciți – ce pot fi? Să i se fure banii, să fie vândută ca marfă umană, să … Ideea e că ultima secvență pe mine m-a surprins și de aceea spun eu că sfârșitul poate fi mai bun decât un întreg film sau decât o întreagă carte – decizia de final poate să fie mai impresionantă decât orice dialog dintre filosofi.

Pentru că nu avea mamă, iar o mamă este cea care-ți descoperă sau te ajută să-ți descoperi talentele, Blanka nu-și cunoștea valoarea, însă la sfârșit inclusiv lucrul acesta se rezolvă.

Filmul merită văzut, chiar dacă a fost filmat în Manila și veți vedea sărăcia lor, care poate vă va indispune că seamănă atât de mult cu unele județe de-ale noastre.

 

Orice accident este stupid

Nouă ni se pare că doar ceea ce trăim noi este ciudat, dificil. Dar pe cât de oribil este să mori în accident de mașină pentru că un cârlig de macara agață podul de traversare de pe DN1 și-l prăbușește peste tine, la fel de stupid este să cazi într-o pivniță deschisă în magazin – cine se poate aștepta ca într-un market să fie un beci și trapa acestuia să fie deschisă… Lumea merge uitându-se pe rafturi, nu pe unde calcă.

În localitatea Comarnic, înainte de cele trei chioșcuri unde se vând produse de patiserie și celebra pâine de Comarnic, este un magazin alimentar, cu de toate. Adică nu poți spune că e mic. Dar ca să aibă de toate, trebuia să poată ține undeva alimentele – și le depozitează în acest beci de unde se aduc, din când în când, în funcție de cerere. Ei bine, în acel depozit a căzut prietena mea, care încerca să ajungă la un măr; visase la el de la București.

Salvarea a făcut o oră din Sinaia până la noi, în contextul în care nu era trafic. A, ne și uitaseră, a, da, vor veni!

Directorul magazinului a fost de-un tupeu fantastic – numai că nu era gata să ne facă natantoale pentru că nu știm să mergem pe aerul creat de o pivniță fără capac.
Ei, și? Li s-a întâmplat și angajatelor mele și n-au mai făcut atât caz. În niciun caz nu au chemat Salvarea… Ha, ha, ha… Auzi la ele, au chemat Salvarea pentru faptul că au căzut în cap de la 2,5 metri…

Magazinule din Comarnic, pe partea dreaptă cum mergi spre Sinaia, oricând ți se pot întâmpla accidente și ție. Și, ca orice accident, și acela poate fi stupid!

Nu (sunt)!

N-am învățat să fiu manioasă. Poate par; dar de fapt sunt dezamăgită.

Nu sunt furioasă. Sunt doar descurajată pentru că lucrurile nu ies bine.

Nu sunt enervată. Sunt doar indignată că nu pot face ce e corect.

Nu sunt mofturoasă. Sunt doar tristă că nu se ține cont și de mine.

Nu sunt nepăsătoare, ci doar am căzut pe ganduri cu privire la ce va urma.

Nu sunt nerăbdătoare. Sunt doar obosită.

Nu sunt în niciun fel cum par a fi, celor care nu mă cunosc, de aceea pentru ei, mai degrabă, nu sunt!

21 de zile pentru uitare

Cele mai multe căutări care vin pe blogul meu sunt întrebări de felul … *L-am pierdut, ce mă fac?* sau *Nu pot uita…*

Lucrez de ceva vreme la un material care se vrea un ajutor pentru persoanele care au trecut printr-o perioadă dificilă și vor să uite de umilința, tristețea, emoțiile negative încercate… Multe dintre ganduri îmi aparțin, altele vin din ceea ce am citit, de aceea produsul finit aparține umanității, nu va fi vandut sau dat pe sub mană.

Rugămintea mea este ca cei?cele ce au trecut prin așa ceva și ar avea un cuvant de zis într-un asemenea domeniu delicat, să-mi scrie pe despresufletulmeu@yahoo.com, eu vă ofer ceea ce am scris pană acum, evident, brut, nu este o mare operă de artă, la care puteți adăuga oricat și îmi trimiteți înapoi, ca să vedem cum se pot îmbina…

Curs gratuit despre doliu in cazul tinerilor

Citește ce ai nevoie, comentează, spune mai departe

În atenția celor care lucrează cu tinerii – copii și adolescenți

INVITAȚIE la curs practic de 3 ore pe tema “Tehnici și abordări pentru sprijinirea tinerilor după un deces în familie”

În fiecare școală întâlnim copii și adolescenți care au pierdut un părinte, bunic, un frate sau un prieten, uneori în mod neașteptat sau violent. Aceste tragedii pot genera schimbări majore în comportament:   scad atenția la ore și nivelul de implicare și apare riscul de auto-agresiune, bullying, abuz de droguri sau alcool.

Invităm profesorii, consilierii școlari, asistenții sociali și alți profesioniști care lucrează frecvent cu copii și tineri la un curs gratuit de 3 ore. În perioada 1 – 11 septembrie 2015 vom derula 5 serii și vă puteți alege grupa în funcție de disponibilitate.

Agenda cursului:

1. Manifestări naturale și motive de îngrijorare privind nevoile și problemele adolescenților și tinerilor care au pierdut pe cineva apropiat.
2. Tehnici de intervenție pentru a susține tinerii în perioada de doliu.

Durata formării: 3 ore, cu pauză de cafea asigurată de organizator.

Număr de participanți în grupă: 15-20 persoane

Locația: București

Formator: Daniela Sima, psihoterapeut cu experiență în lucrul cu familiile aflate în dificultate.

La finalizarea programului, participanții vor primi o diplomă de participare.

Condiții înscriere la curs: 

1. Să fiți angajat(ă) într-o instituție din București unde lucrați frecvent cu copii, adolescenți sau tineri
2. Să aveți motivația de a sprijini familiile aflate în dificultate după un deces.

ÎNSCRIERE: Trimiteți un email pe adresa mihaela@planurideviitor.ro până pe 20 august 2015 și atașați un Curriculum Vitae.

Detalii: Mihaela Vlad, manager de proiect. Telefon: 0745.55.66.02.

Asociația “Există viață după doliu!”, în parteneriat cu Universitatea Româno-Americană, implementează în București, în perioada 1 mai 2015 – 30 aprilie 2016 proiectul “Succes în viață pentru tinerii cu un singur părinte – program integrat de susținere psihologică și profesională”, finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.  Scopul proiectului este de a îmbunătăți accesul la servicii sociale oferite familiilor monoparentale, prin crearea unei  comunități unde tinerii și părinții pot găsi sprijin psihologic, material, social și soluții la problemele lor.

Beneficiarii direcți ai proiectului sunt:

1. peste 100 de tineri cu vârsta între 15-25 ani care au pierdut recent un părinte. Ei vor primi consiliere psihologică, psihoterapie de grup și sesiuni practice pentru dezvoltarea încrederii în sine și găsirea primului loc de muncă (dacă doresc).
2. 100 de părinți supraviețuitori, care vor participa la grupuri de sprijin adaptate nevoilor.
3. 100 de profesori consilieri, asistenți sociali, reprezentanți din ONG-uri și alți profesioniști care lucrează cu aceste familii.