Nu că sunt pretențioasă sau mofturoasă, dar recunosc: nu mă uit la filme care vorbesc despre viața de dinainte de anii *80. Desigur, 1980. Deși, dacă e să fiu sinceră, prefer să fie chiar din 2000 încoace. Dacă mai e un film biografic sau ceva despre istoria care mă pasionează pe mine (un anumit segment), scad anii, cu mare plăcere. Dar pentru ceva care nu mă interesează, absolut deloc nu accept acest compromis. Când a venit vorba despre Little Women am trecut peste, datorită notorietății scriitoarei. Cred că oricine ar trebui să știe ce spun străinii despre ea, dar și să asculte rubrica aceasta despre viața ei.
Cel mai mult m-a determinat să fiu atentă la film ca întreg, să nu privesc superficial lucrurile, citatul din deschiderea peliculei – *Am avut multe necazuri în viață așa că scriu povestiri vesele*. Și da, până la urmă, deși situațiile prezentate se schimbă (nu întotdeauna în bine!) scenariul te determină să vezi viața în mod pozitiv. Poate pentru că există unele conjuncturi care simplifică mult dificultățile care se ivesc sau pentru că rămâne mereu pe buzele eroinei principale un zâmbet care i se datorează celui mai bun prieten al ei – scrisul. Oricine te-ar dezamăgi în viața aceasta, de la familia în care te naști până la cei între care evoluezi, de la omul pe care-l iubești până la cei alături de care faci afaceri, dacă ai ceva care e doar al tău și te ajută să te eliberezi de resentimente și de deznădejde, nu ești pierdut. Scrisul este o astfel de rădăcină, care te păstrează 1. Întreg la minte. 2. În viață. 3. Fericit.
Nu s-a schimbat nimic din 1850 până acum în ce privește cărțile. Editorul i-a spus clar scriitoarei: oamenii vor să fie amuzați, nu să li se țină predici, povestirile trebuie să fie scurte și incitante, iar dacă eroina principală este femeie trebuie să moară până la sfârșit sau să fie măritată.
Contrar așteptărilor, filmul nu este slăbuț – în sensul de romantic, siropos. (Romanul, pentru vremea aceea, este foarte filosofic și revoluționar – dar cum e mama, așa e și fiica. Louisa a fost prima la urnă să voteze când li s-a dat voie femeilor să facă lucrul acesta în 1879 – și cât a militat pentru el!, așa că și eroina ei principală este o persoană care luptă cu lumea din jur.)
Se spune despre carte și despre film că sunt feministe.
Dar acum, serios, nu știu de ce ai spune întruna despre cineva că este feministă, doar pentru că prezintă lucrurile în alt fel decât le prezintă societatea. Și dr Ruth, care a revoluționat viața sexuală a americanilor și îi agasează pe mulți pudici cu modul în care abordează acest subiect, afirmă sus și tare că nu e feministă – deși toate feministele, inclusiv fiica și nepoata ei, ar vrea-o în tabăra lor. Dacă ceri dreptul la fericire pentru femei nu înseamnă că ești feministă, așa cum dacă ceri dreptul la o viață demnă pentru un cal nu înseamnă că ești din herghelia lui. După cum, dacă ești doctor și ești obsedat să găsești leacul unei boli, nu ești catalogat ca nebun, ci ca deschizător de drumuri, dacă ești orice (femeie sau bărbat) și lupți pentru drepturile pe care nu le are o femeie, meriți să fii premiat, nu ironizat.
Revenind la film, nu cred că e feminist. E normal ținând cont că e vorba despre multe tipologii de personaje – toate feminine 🙂 . Bărbații nu se pierd în peisaj pentru că le diminuează femeile importanța, ci pentru că 1. Nu există. 2. Nu au personalitate. 3. Vor altceva decât ceea ce sunt aceste fete.
Eu cred că filmul merită văzut, mai ales cu cineva care chicotește când e ceva amuzant și cu cineva care poate aprecia culorile și lucrurile elegante, care abundă într-o anumită parte a filmului.
Eu m-am bucurat de filmul (adus în România de InterComFilm) așa că îl pot recomanda – și repet – nu, nu sunt feministă. 🙂
A mai scris despre film și Rahela (pe larg, cu imagini 🙂 ).