0

Miercuri, 20 iulie 2016

Ne vedem acolo. 🙂

unspecified

Anunțuri
1

Luka – 29 decembrie (Marea Carte a prietenilor de pe blog si de aiurea)

Ce verde e iarba!

10 iunie 2011

Probabil “activitatea” noastră din ultimele zile, lâncezeală la soare între două băi în piscină și hidratare accelerată, m-a împins la meditație. Mi-am adus aminte de un eveniment trist petrecut în urmă cu câțiva ani, pe vremea când împreună cu Simona aveam încă cabinetul de contabilitate. Aveam printre altele, contract cu o firmă, unde era angajată pe post de secretară (cred) o tipă pe care nu prea am apucat să o cunosc, dar care mi-a marcat viața. Tipa avea cam 26-27 de ani, frumoasă, extrem de îngrijită, putând poza oricând ca model. Îmi pare rău să spun, intelectual nu era foarte dotată, dar era mereu o prezență plăcută. Toată lumea o știa așa și cu toate că nu am avut relații foarte directe, a ocupat un loc in galeria de “cunoștințe”. Într-o zi… a… murit. Dar ca lucrurile să nu fie simple sau banale, tipa a murit într-un mod violent, intr-un accident de mașină. Întâmplarea (sau nu) a făcut ca în drum spre cimitir să trec prin fața sediului poliției. Pe un trailer, acoperită destul de sumar cu o prelată, stătea ceea ce mai rămăsese din mașina in care tipa își găsise sfârșitul. Pt mine a fost un șoc. Era o masă compactă de fiare contorsionate, din care se puteau desluși doar cauciucurile bine împachetate in resturile metalice. Era ca și scoasă dintr-un compactor. Imaginea unui trup uman între acele fiare a fost un tablou greu de imaginat. Mi-a fost greu de procesat imaginea acelei femei frumoase, redusă la o masă diformă de carne. Nu știu dacă rândurile de mai sus au reușit să creioneze măcar ceea ce am simțit eu. Nu cred că poate exista ceva care să-ți dea o mai completă imagine asupra efemerității vieții, sau cel puțin a valorilor “lumești” de care ne înconjurăm și pe care le prețuim. După câteva zile, conducând singur spre Austria, am avut o revelație legată de tragedia pe care v-am relatat-o. Atunci mi-am spus ca nimic din ceea ce vedem, auzim, gustăm, mirosim sau pipăim acum, în această viață, nu ne va mai fi dat după. Cel puțin, nu în această formă. Nu știu ce va urma… Dar sunt convins că nimic din toate acestea. Și atunci am privit in jur. Iarba era verde. Niciodată nu am văzut până atunci cât de verde e iarba. Tu ai văzut vreodată cât de verde e iarba? Și cerul era albastru, așa cum nu l-am văzut niciodată. Am tras aer in piept și i-am simțit consistența. După ce mănânci, simți consistența mâncării în stomac, te simți sătul. Știai că poți simți consistența aerului în plămâni? Simțeam volanul in palmă, o atingere fermă și “tandră” în același timp. Am încercat să captez toate aceste senzații și să le trăiesc la maxim ca și cum ar fi fost ultimele. Trăim atât de puțin din ceea ce ne este dat să trăim și risipim atât de multe trăiri refuzându-le, ignorându-le și alergând prin viață orbi la toate aceste splendori. Pt mine toată această poveste a fost ca un medicament. Adesea când am parte de stres, îngrijorări sau frustrări, mă opresc în loc și simt pământul tare de sub picioare. Privesc cerul, iarba, oamenii… Trag aer în piept și zâmbesc. Am toate motivele din lume să fiu fericit. Acum!

http://doarluka.wordpress.com/2011/06/10/ce-verde-e-iarba/

P. S. Multumesc mult pentru ca ai intrat in jocul acesta, dar mai ales multumesc pentru ca ai ales ceva care chiar ajuta oamenii sa se concentreze pe esential. In plus, ciudatenia ciudateniilor este ca eu inca nu-mi revin dupa proaspata disparitie a cuiva drag, in accident de masina. Oricum, eu ma bucuram de viata si inainte, pretuind fiecare moment la intensitate maxima si ajutandu-i si pe ceilalti sa vada frumusetea clipei. Disparitia ei nu trebuia sa ma invete asta, ci probabil altceva, ce inca nu sunt capabila sa prind pentru ca sunt mult prea ravasita emotional.

27

De ce să citim mai mult?

Creierul tau este dinamic. Inca dinainte de a te fi nascut creierul tau incepe sa isi aranjeze neuronii si sa lege circuitele pentru ca totul sa functioneze de minune. In cele noua luni pe care le petreci in burtica mamei dai nastere la 250.000 de noi neuroni in fiecare minut. La nastere creierul tau este deja format. Dar inca nu s-au facut toate legaturile de care vei avea nevoie pentru a folosi tacamuri cand mananci, pentru a citi o carte sau pentru a pilota un avion. Creierul tau continua testele si legarile de circuite toata viata. Cu fiecare senzatie si experienta noua, creierul construieste alte si alte punti intre neuroni permitandu-ne sa stim si sa facem din ce in ce mai multe lucruri.
de Ina Ghita Continuă lectura

2

O dedicatie pentru IoniBoni

A fost ziua ei de curând și aș vrea să fiu alături de ea prin intermediul acestui post.

N-ai idee câte dintre noi am vrea să avem vârsta ta – și, să fiu sinceră, când eram mică o doream pe aceasta și acum, când sunt mare, tot la ea mă gândesc. După părerea mea, este cea mai fascinantă cifră.

Pentru că discuțiile mele cu tine au fost ceva de domeniul fantasticului – noi două știm de ce (desigur, și zburdalnica Tinkeritza 🙂 ), îți mulțumesc pentru că, datorită ție, am avut o astfel de experiență…

O melodie pentru tine (cu florile voi reveni, pentru ca nu am imaginea preferata in acest computer! Cu atât mai bine: te vei bucura din nou de urări!)

3

Ghicitoare cu privire la ceva din comunism

Cea care ne-a servit la restaurantul Rebeca, din Constanţa, era o doamnă atât de simpatică încât mi-a venit s-o împachetez şi s-o iau cu noi acasă. În primul rând că era foarte prietenoasă şi oferea o prietenie senină, deschisă, recomandându-ne, sugerându-ne, povestindu-ne. Ah, nu s-ar putea s-o punem să fie şefa ospătarilor în România şi să treacă toţi pe la ea, pentru reciclare?

Apoi era simpatică pentru că avea într-adevăr ce povesti. Şi-a făcut meseria şi-n comunism. Şi mi-a elucidat o întrebare pe care o auzeam mereu în Epocă. Sigur, eu nu puteam să înţeleg întrebarea pentru că eu nu eram implicată în acea problemă – noi, când rar mâncam pui, aveam o bucăţică din curtea de la ţară (dar ştii ce înseamnă rar?); iar puii despre care se vorbea erau cei din comerţ. Noi nu puteam avea aşa ceva şi pentru că toţi banii se duceau pe plăcerile capului familiei şi pentru că, atunci când mai rămânea vreun sfanţ, oricum, în comerţul socialist nu se găsea aşa ceva decât pe sub mână, iar tata nu se descurca să impresioneze responsabilii pentru familia lui…

Întrebarea: de ce mirosea carnea de pui a peşte? O mai ştie cineva? Dar răspunsul?

Legea 1 era legea care-i scotea pe angajaţii din staţiuni la muncă voluntară; nu oricum, ci în ianuarie, februarie, pe plajă, indiferent care… Se strângeau scoicile, în mod deosebit şi mai departe acestea erau fărâmiţate şi date ca hrană … puilor.

Deja mi s-a făcut rău. Nu mai adaug nimic.

3

La multi ani, Nicu Alifantis!

Azi este ziua lui Nicu Alifantis. Dimineaţă a fost invitat telefonic la Actualităţi şi am aflat că din 1973 până în 2002 a susţinut 4 mii şi ceva sute de concerte. El ne-a oferit bucurii peste bucurii de-a lungul timpului, iar noi nu dăm nici măcar celor cunoscuți bucurii. Cum ar fi să ne implicăm și noi pentru a oferi celor necunoscuţi ce e mai bun în noi, ce e mai frumos şi mai melodios?

De-a lungul copilăriei şi adolescenţei, pentru că mama era o devoratoare de cultură şi de artă, am fost la toate spectacolele din oraşul nostru de provincie – mai ştie cineva cum se ţineau la Casele de Cultură, în Epocă, spectacole după spectacole? Erau şi zilnic, uneori; oricum 2-4 pe săptămână sigur. De câte ori a fost Nicu Alifantis în oraşul meu, am fost prezentă, chiar dacă am avut 7 ani, chiar dacă aveam 19. Aşa că pot spune nu „am crescut odată cu ţara”, ci „am crescut pe muzica lui Alifantis”.

Poate că nu există destule cuvinte pentru a-i mulţumit pentru calitate şi pentru profunzime. De la Gala Folk n-a lipsit – a fost prezent prin fotografia proiectată când a cântat Rosetti.

Sănătate şi înţelepciune,  Artist de/cu suflet!