0

Marina Costa – Drumuri și doruri

3 – 2 – 1 se spune atunci când cineva stă la start, dar despre Marina Costa nu poți spune că e la început de drum; dimpotrivă, nu numai că a scris romane, le-a și publicat. Așa că îmi permit să număr altfel în ceea ce o privește.

3 – 2.- 3

Primul 3 vine din trei versuri din poezia Mi-am făcut inima stea – publicată în antologia Poeți în arenă – Editura Betta 2018. Acestea mi-au oferit o cheie a cărții de față:

Mi-am făcut inima stea,

să-mi stingă nesfârșitul dor,

însă și stelele sunt duble.

Realitatea este că dorul este nesfârșit și mai este și așternut pe stelele duble (care pot fi propria persoană, în eterna dualitate) sau cele două mari pasiuni ale autoarei (istoria și geografia), despre care poate vorbi în așa fel încât să le transforme în persoane.

2 vine de la cele două care dau numele volumului. Drumuri și doruri – două esențe care se combină armonios. Drumul este făcut pentru că există un dor. Dorul este cel te poartă și pe unde vrei și pe unde nu vrei (și când nu vrei!). Trebuie să te obișnuiești cu ideea că așa i se întâmplă celui ce este un rîu izborât din peștera tristeții.

De cum am deschis cartea am fost gata să pornesc la drum. Versurile Marinei m-au purtat pe unde am fost, pe unde nu am ajuns (Georgia, Albania), pe unde nu a ajuns, dar pe unde și-ar dori să ajungă. Ciudat este faptul că am atins multe dintre destinațiile amintite de ea, însă a trebuit să refac mental drumul, împrejurările – eu nu am fost atât de entuziasmată de ele, pentru că inima mea nu avea dorurile autoarei. Când citesc în ce fel trăiește plină de emoție dorința de a le descoperi mă simt mustrată că nu respect ceea ce pentru mine a fost drum, iar pentru ea ar fi un vis împlinit – un dor.

Mulțumesc celei care m-a făcut să îndrăgesc literatura istorică, atât prin romanele ei cât și prin poezie, amintind versurile dedicate țării noastre despre care noi învățam în școala generală că este ca un buchet de flori pus într-o vază….

La un veac, buchetul este frumos și așa cum ne-am obișnuit cu el, mult mai sărac decât odinioară. Florile lipsă ne dor. Într-o lume ideală, din ele s-ar putea împleti
un pod între inimi.

Alba iulia, Hășmașul, Dunărea, Avram iancu, Ierusalm, Marea egee, Pireu , Peloponez, fata din Atena, vizirul Ibrahim și raiaua turcească (Brăila) – sunt elemente cărora nu le-aș fi dedicat poezii, dar pe care le pot accepta acum în poezie pentru că le înțeleg prin ochii unui om sensibil.

Mulțumesc poetei-profesor Marina Costa care m-a învățat pur și simplu să iubesc istoria, deși eu am fost mereu certată cu ea, tocmai pentru că nu-i cunoșteam frumusețea, pe care Marina o intuiește și o împrăștie în așa fel încât să o simtă toți. Pe de altă parte, aș dori să-i mulțumesc femeii sensibile și culte Marina Costa care mi-a arătat că nu sunt singură pe lume atunci când simt ceea ce ea simte… Și sunt convinsă că oricine poate subscrie la această idee.

*Sunt fericita moștenitoare
a mai multor povești de familie
din tot atâtea neamuri.
Poate voi reuși să le aștern pe hârtie înainte de a se pierde.*

Deși sunt tentată să redau mai multe gânduri dintre cele care m-au înfiorat în cea de-a doua parte a cărții, rațiunea îmi spune că e bine ca fiecare dintre noi să descopere singur aceste doruri, doar cu poeziile respective în față, în așa fel încât Floarea patimii să aducă Eclipsa de Cavaler negru în viața personală.

Voi mai remarca doar Atitudinea curajoasă simbolică *Mă tem de viață mai mult decât de moarte. Moartea este liniște și pace, finalul suferințelor.* Totuși soluția (și știu ce vorbesc, pentru că fiecare dintre noi ajunge la astfel de resemnări, datorită evenimentelor neașteptate din viața sa) se ridică triumfător – tot ca un dor…

Mă tem de viață
dar știu că trebuie luată în piept și nu există alt drum
decât drept înainte, înfruntându-mi teama
până dispare,
într-un fel sau altul…

Ultimul trei din 3 – 2 – 3 – Trei ultime aspecte aș dori să subliniez din Doruri – se pare că am fost foarte marcată de acest capitol, poate tocmai pentru că pe primul îl procesez, încercând să-l integrez în viața mea, dar pe acest al doilea îl iau la întrebări de multă vreme…

Primul lucru frapant vine din Contorsiunile vieții ele pot fi din ce în ce mai ciudate, ajungând chiar să ia cu ele și viața celorlalți. Mai ales când chiar un fruct este văzut ca o persoană. Cuțitul, în mâinile-mi inocente era gata să comită o crimă, înecând masa în sângele ei. Am înțeles mai bine basmul când rodia mi-a dăruit sucul ei în mâini dibace
și mia de sâmburi – copii.

Pe cel de-al doilea aspect al dorurilor l-ar înțelege cu siguranță și copiii căci da, este vorba despre balauri, iar la acest capitol sunt și ei specialiști. Balaurii Marinei apar de peste tot, dar o concluzie clară este, așa, ca în poveștile și legendele lumii pe care o iubește atât de mult poeta, că întotdeauna balaurii vor fi învinși. Cu atât mai mult cel al singurătății…

Pe drumul vieții apare un balaur

născut din minți răuvoitoare.

Are o sută de guri, și una

mă va înghiți.

De mine depinde

cum mă duelez cu el.

În fine, ultimul aspect al Dorurilor este dat de elementele naturii. Redau din poeziile pe care le veți descoperi citind cartea:

*Oare-mi va smulge vântul ultima speranță?*

*Am simțit că mă învolt ca o roză,
că strălucesc precum un licurici.*

*Suferința mi se părea bucurie nesperată, apoi mi-au apărut primii spini.
Eram trandafir cu-adevărat.*

*În cochilia groazei, inima mi se macină.*

*Pescărușul sufletului meu

țipă tare, sufocat

de colivia invizibilă, din sticlă

a cărei prizonieră sunt.*

Nu știu cum, la finalul volumului consistent de versuri mi-a venit un gând. Că Marina de fapt a vrut să câștige un pariu și acesta sună cam așa – Fiecare dintre noi poate fi un drum pe care să-l străbată ceilalți și un dor al altora.

Și zâmbind, pot încheia cu asigurarea că, pe lângă toate meseriile și talentele pe care le are, Marina Costa este și meteorolog. Ne amenință ANMH cu un val de aer polar în zilele următoare… Nici acest lucru nu este nou pentru Marina, ea știa de când s-a apucat de editarea cărții că va fi o poezie-profeție foarte potrivită pentru această perioadă

Ploaia plânge afară, inima plânge înăuntru… Prima toamnă pe care o urăsc și o regret. M-aș face pescăruș, m-aș înălța în zbor. Multe doruri mă rod.

Afară bate vântul,
speranțele se spulberă înăuntru.

Aș vrea să fiu un nor pribeag plutind pe aripi de vânt înspre locurile de care mi-e dor, înspre meleagurile ce nu le-am putut revedea.
De ce îmi sporești durerea prin scrisorile nescrise?
Știi cât aș vrea să fiu lângă tine și nimeni alta nu-mi poate povesti ce doresc să aflu.

Drumuri și doruri – Marina Costa

Nimic altceva decât 3 – 2- 3… 🙂

Reclame
1

Luka – 29 decembrie (Marea Carte a prietenilor de pe blog si de aiurea)

Ce verde e iarba!

10 iunie 2011

Probabil “activitatea” noastră din ultimele zile, lâncezeală la soare între două băi în piscină și hidratare accelerată, m-a împins la meditație. Mi-am adus aminte de un eveniment trist petrecut în urmă cu câțiva ani, pe vremea când împreună cu Simona aveam încă cabinetul de contabilitate. Aveam printre altele, contract cu o firmă, unde era angajată pe post de secretară (cred) o tipă pe care nu prea am apucat să o cunosc, dar care mi-a marcat viața. Tipa avea cam 26-27 de ani, frumoasă, extrem de îngrijită, putând poza oricând ca model. Îmi pare rău să spun, intelectual nu era foarte dotată, dar era mereu o prezență plăcută. Toată lumea o știa așa și cu toate că nu am avut relații foarte directe, a ocupat un loc in galeria de “cunoștințe”. Într-o zi… a… murit. Dar ca lucrurile să nu fie simple sau banale, tipa a murit într-un mod violent, intr-un accident de mașină. Întâmplarea (sau nu) a făcut ca în drum spre cimitir să trec prin fața sediului poliției. Pe un trailer, acoperită destul de sumar cu o prelată, stătea ceea ce mai rămăsese din mașina in care tipa își găsise sfârșitul. Pt mine a fost un șoc. Era o masă compactă de fiare contorsionate, din care se puteau desluși doar cauciucurile bine împachetate in resturile metalice. Era ca și scoasă dintr-un compactor. Imaginea unui trup uman între acele fiare a fost un tablou greu de imaginat. Mi-a fost greu de procesat imaginea acelei femei frumoase, redusă la o masă diformă de carne. Nu știu dacă rândurile de mai sus au reușit să creioneze măcar ceea ce am simțit eu. Nu cred că poate exista ceva care să-ți dea o mai completă imagine asupra efemerității vieții, sau cel puțin a valorilor “lumești” de care ne înconjurăm și pe care le prețuim. După câteva zile, conducând singur spre Austria, am avut o revelație legată de tragedia pe care v-am relatat-o. Atunci mi-am spus ca nimic din ceea ce vedem, auzim, gustăm, mirosim sau pipăim acum, în această viață, nu ne va mai fi dat după. Cel puțin, nu în această formă. Nu știu ce va urma… Dar sunt convins că nimic din toate acestea. Și atunci am privit in jur. Iarba era verde. Niciodată nu am văzut până atunci cât de verde e iarba. Tu ai văzut vreodată cât de verde e iarba? Și cerul era albastru, așa cum nu l-am văzut niciodată. Am tras aer in piept și i-am simțit consistența. După ce mănânci, simți consistența mâncării în stomac, te simți sătul. Știai că poți simți consistența aerului în plămâni? Simțeam volanul in palmă, o atingere fermă și “tandră” în același timp. Am încercat să captez toate aceste senzații și să le trăiesc la maxim ca și cum ar fi fost ultimele. Trăim atât de puțin din ceea ce ne este dat să trăim și risipim atât de multe trăiri refuzându-le, ignorându-le și alergând prin viață orbi la toate aceste splendori. Pt mine toată această poveste a fost ca un medicament. Adesea când am parte de stres, îngrijorări sau frustrări, mă opresc în loc și simt pământul tare de sub picioare. Privesc cerul, iarba, oamenii… Trag aer în piept și zâmbesc. Am toate motivele din lume să fiu fericit. Acum!

http://doarluka.wordpress.com/2011/06/10/ce-verde-e-iarba/

P. S. Multumesc mult pentru ca ai intrat in jocul acesta, dar mai ales multumesc pentru ca ai ales ceva care chiar ajuta oamenii sa se concentreze pe esential. In plus, ciudatenia ciudateniilor este ca eu inca nu-mi revin dupa proaspata disparitie a cuiva drag, in accident de masina. Oricum, eu ma bucuram de viata si inainte, pretuind fiecare moment la intensitate maxima si ajutandu-i si pe ceilalti sa vada frumusetea clipei. Disparitia ei nu trebuia sa ma invete asta, ci probabil altceva, ce inca nu sunt capabila sa prind pentru ca sunt mult prea ravasita emotional.

27

De ce să citim mai mult?

Creierul tau este dinamic. Inca dinainte de a te fi nascut creierul tau incepe sa isi aranjeze neuronii si sa lege circuitele pentru ca totul sa functioneze de minune. In cele noua luni pe care le petreci in burtica mamei dai nastere la 250.000 de noi neuroni in fiecare minut. La nastere creierul tau este deja format. Dar inca nu s-au facut toate legaturile de care vei avea nevoie pentru a folosi tacamuri cand mananci, pentru a citi o carte sau pentru a pilota un avion. Creierul tau continua testele si legarile de circuite toata viata. Cu fiecare senzatie si experienta noua, creierul construieste alte si alte punti intre neuroni permitandu-ne sa stim si sa facem din ce in ce mai multe lucruri.
de Ina Ghita Continuă lectura

2

O dedicatie pentru IoniBoni

A fost ziua ei de curând și aș vrea să fiu alături de ea prin intermediul acestui post.

N-ai idee câte dintre noi am vrea să avem vârsta ta – și, să fiu sinceră, când eram mică o doream pe aceasta și acum, când sunt mare, tot la ea mă gândesc. După părerea mea, este cea mai fascinantă cifră.

Pentru că discuțiile mele cu tine au fost ceva de domeniul fantasticului – noi două știm de ce (desigur, și zburdalnica Tinkeritza 🙂 ), îți mulțumesc pentru că, datorită ție, am avut o astfel de experiență…

O melodie pentru tine (cu florile voi reveni, pentru ca nu am imaginea preferata in acest computer! Cu atât mai bine: te vei bucura din nou de urări!)

3

Ghicitoare cu privire la ceva din comunism

Cea care ne-a servit la restaurantul Rebeca, din Constanţa, era o doamnă atât de simpatică încât mi-a venit s-o împachetez şi s-o iau cu noi acasă. În primul rând că era foarte prietenoasă şi oferea o prietenie senină, deschisă, recomandându-ne, sugerându-ne, povestindu-ne. Ah, nu s-ar putea s-o punem să fie şefa ospătarilor în România şi să treacă toţi pe la ea, pentru reciclare?

Apoi era simpatică pentru că avea într-adevăr ce povesti. Şi-a făcut meseria şi-n comunism. Şi mi-a elucidat o întrebare pe care o auzeam mereu în Epocă. Sigur, eu nu puteam să înţeleg întrebarea pentru că eu nu eram implicată în acea problemă – noi, când rar mâncam pui, aveam o bucăţică din curtea de la ţară (dar ştii ce înseamnă rar?); iar puii despre care se vorbea erau cei din comerţ. Noi nu puteam avea aşa ceva şi pentru că toţi banii se duceau pe plăcerile capului familiei şi pentru că, atunci când mai rămânea vreun sfanţ, oricum, în comerţul socialist nu se găsea aşa ceva decât pe sub mână, iar tata nu se descurca să impresioneze responsabilii pentru familia lui…

Întrebarea: de ce mirosea carnea de pui a peşte? O mai ştie cineva? Dar răspunsul?

Legea 1 era legea care-i scotea pe angajaţii din staţiuni la muncă voluntară; nu oricum, ci în ianuarie, februarie, pe plajă, indiferent care… Se strângeau scoicile, în mod deosebit şi mai departe acestea erau fărâmiţate şi date ca hrană … puilor.

Deja mi s-a făcut rău. Nu mai adaug nimic.