0

NaNoWriMo 2017 – debut

Când m-am gândit ce proiect aș putea realiza în acest an, pentru ce anume m-aș strădui și ce anume m-ar motiva să mă mobilizez, nu am știut ce să răspund. Până în momentul în care am cunoscut o desenatoare care m-a întrebat dacă n-aș vrea să lucrăm împreună – din vorbă în vorbă am ajuns la ideea unei cărți cu 365 de povești scurte pentru cei mici, cu desenele de rigoare. Așa da, mi-am zis, aceasta este o provocare. Una atât de mare încât cred că voi fi gata să nu mă las, să fiu perseverentă, chiar dacă nu voi avea niciun cuvânt scris dinainte. Și mai ales în ciuda faptului că eu scriu doar povești de 1500 de cuvinte, îmi este greu să restrâng povestea… Iar poveștile mele au dialog, nu sunt doar o zicere de la un capăt la altul… Am dat o tură prin dicționarul limbii române și am căutat cele mai interesante cuvinte, fiecare cuvânt însemnând câte un subiect de poveste. Am găsit vreo 226, destul de multe, dar nu de ajuns. 🙂 În plus, nicio idee despre intrigă sau personaje.

Priveam în gol, deci într-o parte, pentru că în fața mea era computerul, și nu mă puteam concentra, când ochii mi-au picat pe telefon, care era deschis pe Instagram și au apărut niște desene realizate de un danez. El cerea oricui are curajul să trimită o poveste după imaginile pe care le oferea; sincer, imaginile nu aveau ceva atractiv pentru mine – aveau prea multă ironie pentru gustul meu. În mod normal, nu le-aș fi luat în seamă, dar provocarea mi s-a părut mare: să scriu o scurtă poveste… să scriu o scurtă poveste…

Am început, încet-încet, să concentrez în cât mai puține cuvinte ceea ce vedeam și, după vreo 10 încercări, mi-am dat seama că pot face povești de 130-150 de cuvinte, chiar și din lucruri care nu mă atrag, cu atât mai mult – m-am încurajat eu! – voi reuși când ideile mi se vor părea interesante.

Eu nu cred că e ceva la întâmplare pe pământul acesta – nici dintre bucuriile noastre, nici dintre tristețile noastre… Ce anume a făcut ca exact în momentul în care eu nu mă consideram în stare să îndeplinesc un anume lucru, cineva din Danemarca să deschidă și să arunce în eter pentru prima dată în viață acele schițe? Cum de eu, care nu petrec prea mult timp pe Instagram, am fost chiar atunci lângă telefon și cum de am reacționat atât de rapid – pentru că, de regulă, evit când e vorba despre ceva atât de revoluționar (pfuuu, imaginile chiar nu erau pe gustul meu!!!).

Așa că sunt fericită pentru că, în clipa potrivită, am primit exact ce aveam nevoie, iar acum țes de zor poveștile pe care trebuie să le am la sfârșitul lunii noiembrie. Mda, și dacă voi avea mai mult de 130 de cuvinte la un subiect, m-am gândit să fac un fel de poveste-serial, așa că tot voi reuși! Da, mi-am propus să reușesc!

Țineți-mi pumnii, iar voi, cei care scrieți, încercați totuși să veniți alături de noi, la NaNoWriMo! Nu veți regreta.

Deviza lui este:

Having a deadline + people helping you get there = a finished creative project.

Da, da, haideți cu noi!!!

Anunțuri
7

Te apreciez – zi de zi

De două săptămâni, corpul meu a luat-o razna și nu am mai putut face mare lucru. Da, îi apreciez pe toți cei care au fost alături de mine în aceste momente, îi apreciez pe cei care sunt bolnavi și se străduiesc să meargă înainte, fără să arate ceea ce trăiesc. Îi apreciez pe cei din jurul meu și de departe. Și da, mă apreciez pe mine pentru tot ceea ce am fost până acum, reușind să depășesc toate lucrurile care mi s-au ivit în cale.

M-aș bucura mult de tot ca voi, toți cei care treceți pe aici, să vă apreciați pentru ceea ce sunteți și pentru ceea ce ați depășit, indiferent de gravitatea problemelor și de cât de ciuntiți ați rămas.

Și încă un da, vă apreciez pe toți pentru că CITIȚI.

0

John Hunter – The World Peace Game

The World Peace Game – Jocul Păcii Mondiale – este o simulare practică politică, un exercițiu care oferă posibilitatea jucătorilor să exploreze modeul în care este conecată comunitatea globală din perspectiva crizelor economice, sociale și de mediu și de inimienta amenințare a unui război. Scopul jocului este de a ajuta fiecare țară să evite cisrcumstanțele periculoase și atingerea prosperității globale cu intervenții militare minime. Organizați în “echipe ale națiunilor”, elevii ajung să înțeleagă mai bine impactul major al informației și cum este aceasta folosită.

John Hunter, un mare susținător al păcii cunoscut în întreaga lume, este expert în teoria inteligențelor multiple și inițiatorul Jocului Păcii Mondiale. Premisa de la care a pornit Hunter cu acest joc a fost cea de a cere scuze copiilor pentru felul dezastruos în care adulții lasă lumea în urma lor și de a-i ajuta pe aceștia sa înțeleagă că ei, copiii, pot să aducă o schimbare majoră pozitivă. Metoda de predare a lui John Hunter, care este și tată, dar și profesor, constă în predarea unor experiențe și nu teorii. Prin experiențele oferite, copiii își dezvoltă inteligența emoțională, adaptabilitatea și capacitatea de rezolvare a problemelor reale, aspecte pozitive pe care dorim să le cultivăm cât mai devreme posibil. Pe lângă dezvoltarea gândirii, elevii învață soluționarea de probleme, lucrul în echipă și își cresc încrederea de sine. Prin jocul său, John Hunter a fost consultat cu echipa lui de copii de catre Casa Albă și Pentagon, asupra felului în care aceștia văd posibilitatea rezolvarii unor probleme mondiale de mediu, crize sociale și politice.

John Hunter aduce Jocul Păcii Mondiale – The World Peace Game – în România. Mâine, pe 26 septembrie, John Hunter va susține o conferință pentru părinți, cadre didactice și psihologi la Hotelul Sheraton, de la ora 17.00. Organizatorii, Școala Internationala Verita, oferă un discount de 40% din costul biletului (99,99 lei), iar pentru a beneficia de el trebuie să folosiți codul VIS260917JHBLOG40 la înscrierea la eveniment, aici: https://verita.heme.ro/john-hunter–the-world-peace-game/comanda/.

Mai multe amănunte:

http://johannasburg.ro/john-hunter-aduce-jocul-pacii-mondiale-in-romania/

http://mamaareblog.blogspot.ro/2017/09/copiii-pot-salva-lumea.html

Cum creștem cetățeni responsabili și care e rolul unei simulări politice pentru copii?

https://parintiimperfecti.ro/conferinta-john-hunter/

http://bloguldesprefrumusete.blogspot.ro/2017/09/invitatie-la-pace-si-40-discount-la.html?m=1

 

1

Septembrie fără zahăr: când sunt doi în unul

Ceea ce urmează este, probabil, cel mai interesant articol al campaniei #SeptembrieFărăZahăr, susținută de mine. (pentru că celelalte prietene au și ele *cel mai interesant* articol al lor) Este scris de cineva care a luptat și nu prea cu zahărul, lăsând, uneori, pofta să o ia înaintea raționalului – fără zahăr! După cum spuneam, nefiind profesionistă în ale medicinii, eu nu voi da niciodată cifre cu privire la boli, nu voi prezenta statistici, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că avem de luptat cu ceva: atracția, viciul, cheful, dorința, tendința spre zahăr. Aceasta dacă, desigur, dorim să avem o viață bună.

……………

*La 20 de ani, am fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, așa că în viața mea se strecurau, uneori, două personaje: eu și diabeticul.

Să luăm pe rând aceste personaje…

Eu eram cel care până atunci mânca aproape orice fel de dulciuri existente pe piața. Aveam totuși, din fericire, niște limite: în primul rând financiare, :-), apoi cele legate de diversitatea produselor existente la vremea aceea pe piață (da, erau mai puține, dar oricum erau mult mai sănătoase ca cele de astăzi).

Pe atunci, viața cu zahăr nu era pentru orice muritor, era doar pentru privilegiați. De fapt, în nicio boală nu exista vreo contraindicație cu privire la zahăr, exceptând diabetul zaharat. (Astăzi sunt mult mai multe, lucru care mi se pare normal și esențial.)

Celălalt, adică diabeticul, intrase nechemat în viața mea. Ce-o mai fi vrând și ăsta? Ce caută, ce-i trebuie? Am aflat câteva răspunsuri la ieșirea din spital din Brașov, unde locuiam la acea dată.

O vreme m-am conformat cu recomandările, dar corpul meu tânăr și-ar fi dorit uneori mai mult de 200 de hidrați de carbon pe zi (cât îmi recoomandase la externare nutriționistul).

N-au trecut nici măcar ani până am început testele, pe el, personajul egoist, plin de personalitate. Diabeticul oricum era destul de plăpând, firav și nebăgat în seamă. Am mâncat o prăjiturică, făcută acasă de mama soacră – o maestră în ale dulciurilor. Apoi o înghețată de casă, apoi un biscuite, o napolitană de pe piață, un suc din sirop natural (cu zahăr).

Nu-mi luam niciodată glicemia după ce mâncam pentru că la acea dată nu eram înzestrat cu glicometru. Nici nu vroiam să știu și nici nu mă simțeam cumva bolnav, însă astăzi mă gândesc cu tristețe la ce făcem. Făceam totul în ciuda faptului că deja cunoscusem oameni ce erau în aceeași situație cu mine și care, nu după mult timp, am aflat că-și încheiaseră existența cu picioare amputate sau orbi. Asta pentru că la mine lucrurile arătau încă bine, eu eram în general cuminte, respectam în mare regimul fără zahăr cu excepția acestor glumițe, normale ziceam eu, ca orice tânăr inconștient.

A mai trecut un timp destul de lung și am descoperit că fructele chiar și cele foarte dulci (banane, pere, prune, struguri, pepene verde) trebuie să facă parte din viața lui, a acelui personaj fără restricții. În tot acest timp diabeticul creștea, se maturiza devenise chiar major. Începuse să-și ceară drepturille: neuropatia diabetică, bolile asociate ochiului, pierderea simțurilor la extremități, dar pe ansamblu credeam eu că lucrurile păreau a fi bune.

Apoi a sosit pe neașteptate vremea când diabeticul devenise personajul mai în vârstă, ar fi trebuit respectat mai mult, dar cine să țină cont de toate acestea? Eu? Nici vorbă, acest personaj era atât de ocupat cu de-ale traiului, cine mai avea timp și de diabetic. Și chiar îmi producea multe neplăceri acest al doilea individ din mine, diabeticul. El trebuia să-și facă insulină zilnic și era deranjant acest lucru în concediu, la o terasă, la un chef cu prietenii sau oricând eram plecat de acasă. Un deranj produs de un disconfortul creat de grija pentru ce mănânci, ce bei etc.

Un incident s-a însă petrecut anul trecut, în care datorită neuropatiei diabetice destul de avansate mi-am rupt metatars-ul IV la piciorul drept. Nici măcar nu am știut când s-a întâmplat. Vestea că va trebui să stau cu piciorul într-o orteză timp de șase luni m-a zguduit un pic. M-am uitat și pe net să văd cum stau lucrurile. Ce-am văzut m-a trezit de-a binelea. Eram diagnosticat cu picior Charcot, după numele celui care a studiat această maladie. După o scurtă vreme de întrebări fără răspunsuri, obligat fiind într-un fel de situație, am făcut o analiză la rece a celor două personaje din viața mea. Și am hotărât ca diabeticul să fie personajul principal al vieții mele. Da, adică cel cu restricții la zahăr. Mi-aș dori acum ca celălalt personaj Eu să nu mai existe. Datorită poftelor lui, egoismului său, dezordinii pe care a produs-o în viața mea; datorită a ce vreți voi. Îl voi păstra pe diabetic atât cât Dumnezeu va îngădui să mai fiu aici.

Nu sunt trist pentru că, față de acum 35 de ani când mie mi-au pus alții restricție la zahăr, astăzi lucrurile sunt mult mai clare. Zahărul este acum atât de rafinat în a-și face răul în organismul nostru, iar numărul oamenilor cu diabet din lume s-a dublat în ultimii 30 de ani. Da, suntem prea mulți… Din păcate, astăzi am putea forma una dintre țările cele mai populate din lume: 422 de milioane … în 2014.

Viața fără zahăr are rost. Și ar fi de ales acest lucru atunci când sănătatea ta e bună. Nu aștepta să fii obligat să o faci, nu o să te simți bine nici tu în pielea unui diabetic la fel cum am fost eu.

Îți doresc sănătate, într-un septembrie fără zahăr!*

Eugen Mihai, Codelines Web SRL,  Dezvoltare site-uri și aplicații web

….

Mulțumesc mult, Eugen, pentru sinceritate și pentru semnalul de alarmă pe care l-ai tras: dacă ni se părea că ne putem juca și cocheta cu dușmanul alb 🙂 (pe vremuri era rechinul, acum este zahărul! 🙂 ) , acum am înțeles că este timpul pentru cumpătare și chiar pentru renunțare.

O zi bună, cu cât mai puțin zahăr.

 

 

0

Camp NaNoWriMo 8 iulie 2014

Vorbesc despre lucrul acesta pentru că puțini cunosc despre el, unii se tem că nu ar face față la așa ceva, alții nu se simt în stare să comunice cu oamenii care scriu, ca și ei, cu gândul că oricine le e superior.
Eu știu un singur lucru: este loc de oricine în lumea literelor, așa că încercați să luați legătura cu cei care organizează aceste trei luni de muncă asiduă: aprilie, iulie și noiembrie.
Camp NaNoWriMo is nothing without you, our incredible participants. Today, Claire Marino, a fellow Camper and member of the Young Writers Program, offers you some pep:
I was thirteen when I stumbled upon NaNoWriMo. I was looking for an outlet that would help me tap into my inner creativity, and I found one. But, a month? A full thirty-day month to commit to her writing project is a pretty big commitment for a thirteen-year-old kid in the middle of one of the most demanding months of the school year.
As I considered participating, I felt unqualified, unsure, and afraid. Everything around me was already taking a turn for the crazy. Why would I willingly throw myself into the center of another time-consuming adventure?
Roadblocks of self-doubt confronted me. Truth is, I’m still just about as “qualified” to write a novel as I am to operate heavy machinery. Which is to say, not at all. These obstacles almost stopped me from turning my writing from a hobby to a passion.  But who creates the qualifications for what exactly makes a writer? Who decides whether or not I am capable? Well, I decided, I do.
November soon arrived, and through a whirlwind of uncertainty, I decided to throw my cares away and leap into my story. After all, what’s the worst that could happen? I could either win and make significant progress on a story I really cared about, or not win and be proud to have tried something new.
I spent that month with my hands glued to my  keyboard, and my mom spent the month telling me to stop writing and go to sleep already. I spent every school day itching to get home and write, and every spare moment fantasizing about the story that couldn’t stop bleeding from my fingertips.
By the end of the month I was thoroughly exhausted. I had reached my goal with time to spare and kept going. I felt like I was flying, like I was on fire, like nothing could stop me. The second November ended, I found myself wishing for another session to start. Little did I know April Camp was just a few months away.
If I hadn’t participated in that first NaNoWriMo, I would still consider my passion for writing just another hobby. If I hadn’t taken the leap that November, I wouldn’t have had the courage or mind to keep creating throughout the increasing pace of life.
Looking back, I can honestly say that if I didn’t have a NaNoWriMo session every few months, I would not still be writing. Sometimes life just takes over, and you need an opportunity like NaNoWriMo to push you back into the habit of writing.
If there is one idea that always gives me the motivation to write, it’s this: You are the only person that has and ever will exist with a voice quite like yours, which is such a beautiful thing. No one can tell a story quite the way you can. No one can create quite the way you can. You are the only one who can tell your story.
All it takes is one leap of faith to turn your writing hobby into something bigger, to prove to yourself that you are capable of doing much more than you might think. Take a leap this month. Work towards a writing goal that’s right for you. What’s the worst that can happen?
2

Camp NiNoWriMo 6 iulie 2017

Scriitorii mai înceți pot scrie 800 de cuvinte pe oră, cei care au viteză la împușcarea tastaturii reușesc să aștearnă 1600 de cuvinte pe oră. Concluzia este că în 55 de ore se pot realiza 50.000 de cuvinte. Vă dați seama că, dacă cineva ar putea scrie 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, într-o săptămână și-ar termina porția de 50.000 de cuvinte, norma de la NaNoWriMo – pentru că, în cadrul campurilor, fiecare în parte îți stabilește ținta, care poate consta în cuvinte, dar și în paragrafe, fraze, pagini etc… Nu există nicio îngrădire. Fiecare cum se cunoaște… Iulie este deci posibilitatea cuiva de a-și antrena mâna, pentru a se pregăti de NaNo din noiembrie. Despre Nano am mai scris și aici . Experiențele mele din noiembrie și aprilie.
Limita de 50.000 de cuvinte reprezintă scheletul unei cărți. Dacă se mai adaugă 20.000-30.000, se obține un roman, în concepție americană.
Acum, trebuie să fim realiști: scrii 8 ore pe zi dacă ești secretară și ți se dictează sau găsești un manuscris și-l transcrii. Dar ca să compui la comandă 8 ore este puțin probabil. Dacă ar fi așa de ușor, fiecare dintre noi și-ar lua o săptămână de vacanță, poate cei mai ambițioși nu și-ar mai păstra locul de muncă și la lună ar scoate 4 cărți. Dar cărțile nu se scriu numai cu tastare, ci și cu ideile pe care le tastezi.
Cu alte cuvinte, mai trebuie și imaginația pe care s-o iei ca pe Clopoțica pe umărul drept și să-ți șoptească ce anume să așterni pe foaia goală.
Evident, acest aspect este cel care îi determină pe mulți să nu se înscrie sau să abandoneze proiectul de a aduna cuvinte pentru un roman: lipsă materie pentru conținut. Dar când ai găsit acest lucru din care poți să scoți ceva la lumină, este clar că te poți înhăma la NaNo. Sigur că este nevoie de o anumită tactică pentru fiecare.
…….
În ce mă privește pe mine, azi a fost o zi de șoc: citesc o carte care atinge destul de bine ceea ce intenționam să fac – iar eu nu știam nimic despre această carte până azi, când am găsit-o la bibliotecă. Sunt în cumpănă – dacă să schimb subiectul, dacă să schimb direcția, păstrând același subiect sau dacă să schimb complet genul scrierii.
Se mai întâmplă și așa ceva.
Bine că au trecut doar 6 zile și nu m-am trezit pe 29 cu o astfel de veste.
Să mai zicem noi că nu există o zână – muză a scrierilor de romane 🙂 🙂 🙂
Om trăi și-om mai vedea.