1

Septembrie fără zahăr: când sunt doi în unul

Ceea ce urmează este, probabil, cel mai interesant articol al campaniei #SeptembrieFărăZahăr, susținută de mine. (pentru că celelalte prietene au și ele *cel mai interesant* articol al lor) Este scris de cineva care a luptat și nu prea cu zahărul, lăsând, uneori, pofta să o ia înaintea raționalului – fără zahăr! După cum spuneam, nefiind profesionistă în ale medicinii, eu nu voi da niciodată cifre cu privire la boli, nu voi prezenta statistici, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că avem de luptat cu ceva: atracția, viciul, cheful, dorința, tendința spre zahăr. Aceasta dacă, desigur, dorim să avem o viață bună.

……………

*La 20 de ani, am fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, așa că în viața mea se strecurau, uneori, două personaje: eu și diabeticul.

Să luăm pe rând aceste personaje…

Eu eram cel care până atunci mânca aproape orice fel de dulciuri existente pe piața. Aveam totuși, din fericire, niște limite: în primul rând financiare, :-), apoi cele legate de diversitatea produselor existente la vremea aceea pe piață (da, erau mai puține, dar oricum erau mult mai sănătoase ca cele de astăzi).

Pe atunci, viața cu zahăr nu era pentru orice muritor, era doar pentru privilegiați. De fapt, în nicio boală nu exista vreo contraindicație cu privire la zahăr, exceptând diabetul zaharat. (Astăzi sunt mult mai multe, lucru care mi se pare normal și esențial.)

Celălalt, adică diabeticul, intrase nechemat în viața mea. Ce-o mai fi vrând și ăsta? Ce caută, ce-i trebuie? Am aflat câteva răspunsuri la ieșirea din spital din Brașov, unde locuiam la acea dată.

O vreme m-am conformat cu recomandările, dar corpul meu tânăr și-ar fi dorit uneori mai mult de 200 de hidrați de carbon pe zi (cât îmi recoomandase la externare nutriționistul).

N-au trecut nici măcar ani până am început testele, pe el, personajul egoist, plin de personalitate. Diabeticul oricum era destul de plăpând, firav și nebăgat în seamă. Am mâncat o prăjiturică, făcută acasă de mama soacră – o maestră în ale dulciurilor. Apoi o înghețată de casă, apoi un biscuite, o napolitană de pe piață, un suc din sirop natural (cu zahăr).

Nu-mi luam niciodată glicemia după ce mâncam pentru că la acea dată nu eram înzestrat cu glicometru. Nici nu vroiam să știu și nici nu mă simțeam cumva bolnav, însă astăzi mă gândesc cu tristețe la ce făcem. Făceam totul în ciuda faptului că deja cunoscusem oameni ce erau în aceeași situație cu mine și care, nu după mult timp, am aflat că-și încheiaseră existența cu picioare amputate sau orbi. Asta pentru că la mine lucrurile arătau încă bine, eu eram în general cuminte, respectam în mare regimul fără zahăr cu excepția acestor glumițe, normale ziceam eu, ca orice tânăr inconștient.

A mai trecut un timp destul de lung și am descoperit că fructele chiar și cele foarte dulci (banane, pere, prune, struguri, pepene verde) trebuie să facă parte din viața lui, a acelui personaj fără restricții. În tot acest timp diabeticul creștea, se maturiza devenise chiar major. Începuse să-și ceară drepturille: neuropatia diabetică, bolile asociate ochiului, pierderea simțurilor la extremități, dar pe ansamblu credeam eu că lucrurile păreau a fi bune.

Apoi a sosit pe neașteptate vremea când diabeticul devenise personajul mai în vârstă, ar fi trebuit respectat mai mult, dar cine să țină cont de toate acestea? Eu? Nici vorbă, acest personaj era atât de ocupat cu de-ale traiului, cine mai avea timp și de diabetic. Și chiar îmi producea multe neplăceri acest al doilea individ din mine, diabeticul. El trebuia să-și facă insulină zilnic și era deranjant acest lucru în concediu, la o terasă, la un chef cu prietenii sau oricând eram plecat de acasă. Un deranj produs de un disconfortul creat de grija pentru ce mănânci, ce bei etc.

Un incident s-a însă petrecut anul trecut, în care datorită neuropatiei diabetice destul de avansate mi-am rupt metatars-ul IV la piciorul drept. Nici măcar nu am știut când s-a întâmplat. Vestea că va trebui să stau cu piciorul într-o orteză timp de șase luni m-a zguduit un pic. M-am uitat și pe net să văd cum stau lucrurile. Ce-am văzut m-a trezit de-a binelea. Eram diagnosticat cu picior Charcot, după numele celui care a studiat această maladie. După o scurtă vreme de întrebări fără răspunsuri, obligat fiind într-un fel de situație, am făcut o analiză la rece a celor două personaje din viața mea. Și am hotărât ca diabeticul să fie personajul principal al vieții mele. Da, adică cel cu restricții la zahăr. Mi-aș dori acum ca celălalt personaj Eu să nu mai existe. Datorită poftelor lui, egoismului său, dezordinii pe care a produs-o în viața mea; datorită a ce vreți voi. Îl voi păstra pe diabetic atât cât Dumnezeu va îngădui să mai fiu aici.

Nu sunt trist pentru că, față de acum 35 de ani când mie mi-au pus alții restricție la zahăr, astăzi lucrurile sunt mult mai clare. Zahărul este acum atât de rafinat în a-și face răul în organismul nostru, iar numărul oamenilor cu diabet din lume s-a dublat în ultimii 30 de ani. Da, suntem prea mulți… Din păcate, astăzi am putea forma una dintre țările cele mai populate din lume: 422 de milioane … în 2014.

Viața fără zahăr are rost. Și ar fi de ales acest lucru atunci când sănătatea ta e bună. Nu aștepta să fii obligat să o faci, nu o să te simți bine nici tu în pielea unui diabetic la fel cum am fost eu.

Îți doresc sănătate, într-un septembrie fără zahăr!*

Eugen Mihai, Codelines Web SRL,  Dezvoltare site-uri și aplicații web

….

Mulțumesc mult, Eugen, pentru sinceritate și pentru semnalul de alarmă pe care l-ai tras: dacă ni se părea că ne putem juca și cocheta cu dușmanul alb 🙂 (pe vremuri era rechinul, acum este zahărul! 🙂 ) , acum am înțeles că este timpul pentru cumpătare și chiar pentru renunțare.

O zi bună, cu cât mai puțin zahăr.

 

 

Anunțuri
0

Camp NaNoWriMo 8 iulie 2014

Vorbesc despre lucrul acesta pentru că puțini cunosc despre el, unii se tem că nu ar face față la așa ceva, alții nu se simt în stare să comunice cu oamenii care scriu, ca și ei, cu gândul că oricine le e superior.
Eu știu un singur lucru: este loc de oricine în lumea literelor, așa că încercați să luați legătura cu cei care organizează aceste trei luni de muncă asiduă: aprilie, iulie și noiembrie.
Camp NaNoWriMo is nothing without you, our incredible participants. Today, Claire Marino, a fellow Camper and member of the Young Writers Program, offers you some pep:
I was thirteen when I stumbled upon NaNoWriMo. I was looking for an outlet that would help me tap into my inner creativity, and I found one. But, a month? A full thirty-day month to commit to her writing project is a pretty big commitment for a thirteen-year-old kid in the middle of one of the most demanding months of the school year.
As I considered participating, I felt unqualified, unsure, and afraid. Everything around me was already taking a turn for the crazy. Why would I willingly throw myself into the center of another time-consuming adventure?
Roadblocks of self-doubt confronted me. Truth is, I’m still just about as “qualified” to write a novel as I am to operate heavy machinery. Which is to say, not at all. These obstacles almost stopped me from turning my writing from a hobby to a passion.  But who creates the qualifications for what exactly makes a writer? Who decides whether or not I am capable? Well, I decided, I do.
November soon arrived, and through a whirlwind of uncertainty, I decided to throw my cares away and leap into my story. After all, what’s the worst that could happen? I could either win and make significant progress on a story I really cared about, or not win and be proud to have tried something new.
I spent that month with my hands glued to my  keyboard, and my mom spent the month telling me to stop writing and go to sleep already. I spent every school day itching to get home and write, and every spare moment fantasizing about the story that couldn’t stop bleeding from my fingertips.
By the end of the month I was thoroughly exhausted. I had reached my goal with time to spare and kept going. I felt like I was flying, like I was on fire, like nothing could stop me. The second November ended, I found myself wishing for another session to start. Little did I know April Camp was just a few months away.
If I hadn’t participated in that first NaNoWriMo, I would still consider my passion for writing just another hobby. If I hadn’t taken the leap that November, I wouldn’t have had the courage or mind to keep creating throughout the increasing pace of life.
Looking back, I can honestly say that if I didn’t have a NaNoWriMo session every few months, I would not still be writing. Sometimes life just takes over, and you need an opportunity like NaNoWriMo to push you back into the habit of writing.
If there is one idea that always gives me the motivation to write, it’s this: You are the only person that has and ever will exist with a voice quite like yours, which is such a beautiful thing. No one can tell a story quite the way you can. No one can create quite the way you can. You are the only one who can tell your story.
All it takes is one leap of faith to turn your writing hobby into something bigger, to prove to yourself that you are capable of doing much more than you might think. Take a leap this month. Work towards a writing goal that’s right for you. What’s the worst that can happen?
2

Camp NiNoWriMo 6 iulie 2017

Scriitorii mai înceți pot scrie 800 de cuvinte pe oră, cei care au viteză la împușcarea tastaturii reușesc să aștearnă 1600 de cuvinte pe oră. Concluzia este că în 55 de ore se pot realiza 50.000 de cuvinte. Vă dați seama că, dacă cineva ar putea scrie 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, într-o săptămână și-ar termina porția de 50.000 de cuvinte, norma de la NaNoWriMo – pentru că, în cadrul campurilor, fiecare în parte îți stabilește ținta, care poate consta în cuvinte, dar și în paragrafe, fraze, pagini etc… Nu există nicio îngrădire. Fiecare cum se cunoaște… Iulie este deci posibilitatea cuiva de a-și antrena mâna, pentru a se pregăti de NaNo din noiembrie. Despre Nano am mai scris și aici . Experiențele mele din noiembrie și aprilie.
Limita de 50.000 de cuvinte reprezintă scheletul unei cărți. Dacă se mai adaugă 20.000-30.000, se obține un roman, în concepție americană.
Acum, trebuie să fim realiști: scrii 8 ore pe zi dacă ești secretară și ți se dictează sau găsești un manuscris și-l transcrii. Dar ca să compui la comandă 8 ore este puțin probabil. Dacă ar fi așa de ușor, fiecare dintre noi și-ar lua o săptămână de vacanță, poate cei mai ambițioși nu și-ar mai păstra locul de muncă și la lună ar scoate 4 cărți. Dar cărțile nu se scriu numai cu tastare, ci și cu ideile pe care le tastezi.
Cu alte cuvinte, mai trebuie și imaginația pe care s-o iei ca pe Clopoțica pe umărul drept și să-ți șoptească ce anume să așterni pe foaia goală.
Evident, acest aspect este cel care îi determină pe mulți să nu se înscrie sau să abandoneze proiectul de a aduna cuvinte pentru un roman: lipsă materie pentru conținut. Dar când ai găsit acest lucru din care poți să scoți ceva la lumină, este clar că te poți înhăma la NaNo. Sigur că este nevoie de o anumită tactică pentru fiecare.
…….
În ce mă privește pe mine, azi a fost o zi de șoc: citesc o carte care atinge destul de bine ceea ce intenționam să fac – iar eu nu știam nimic despre această carte până azi, când am găsit-o la bibliotecă. Sunt în cumpănă – dacă să schimb subiectul, dacă să schimb direcția, păstrând același subiect sau dacă să schimb complet genul scrierii.
Se mai întâmplă și așa ceva.
Bine că au trecut doar 6 zile și nu m-am trezit pe 29 cu o astfel de veste.
Să mai zicem noi că nu există o zână – muză a scrierilor de romane 🙂 🙂 🙂
Om trăi și-om mai vedea.
1

Premiile de Excelență Itsy Bitsy

Să-mi fi spus, ca adolescentă, *Itsy Bitsy* mă gândeam la melodia pe care dansam în discotecă. Spune acum aceste două cuvinte și cei mai mulți vor zice:

  • doi extratereștrii colorați care-mi amuză copiii
  • *Spiritul bun să-ți lumineze mintea.*
  • Zăpă – zăpăcești poveștile

Sigur că radio Itsy Bitsy înseamnă mult mai mult: nu numai că-i amuză pe copii, îi și formează pentru viață, nu numai că le luminează mintea, îi și dezvoltă, nu numai că oferă bucurie celor mici – strânge familia împreună.

Pentru acest concept de *familie împreună*, radio Itsy Bitsy a luptat (și a reușit) să facă din 1 Iunie – Ziua internațională a copilului, o zi liberă și a părinților – pentru ca timpul respectiv să fie dedicat copiilor.

Andreea Marin, aseară, (1 februarie 2017) la premierea celor care au luptat pentru acest vis, spunea despre fiica ei care o întreba: *Se poate să petrecem doar o jumătate de zi împreună*? Aceasta pentru că vârsta copilului decide de multe ori cum să fie folosit timpul. Dacă la adolescenți deja 1 iunie e o zi cu prietenii, nu cu familia, pentru cei micuți ar fi bine *să fie câte un mini 1 iunie în fiecare zi* (Felix Tătaru)!

Orele Galei Itsy Bitsy petrecute în sala Teatrului Excelsior au avut un gust al victoriei, dar și un miros de bebelușie 🙂 – pentru că unii dintre angajații postului de radio (care au prezentat finaliștii de la fiecare categorie!) au fost însoțiți de bebelușii lor și da, toți cei care sunt părinți știu cum este să simți mireasma unui copil mic – și nu mă refer la cea de sconcs, ci la *lavanda* lui. 🙂

Emoțiile tuturor, de la maturi la copii, au fost delicioase și ușor de digerat, dar mai ales … ușor de asimilat! 🙂

Pe lângă mulțumirile aduse celor care s-au implicat în transformarea zilei de 1 iunie în zi liberă legală, la gală s-au acordat și 15 premii:

La Categoria BINE PENTRU COPII: Asociatia Salvati Copiii Romania, pentru intreaga activitate de sustinere a drepturilor copiilor, educatie, siguranta.

La Categoria BINE PENTRU FAMILIE : Danone Romania, pentru proiectul Danonino „Spune DA”, care a indemnat parintii sa creasca independenta si autonomia copiilor.

La Categoria IMI PASA: OMV PETROM, pentru proiectul “Tara lui Andrei” care de mai multi ani sustine cetatenii din Romania care vor sa se ajute singuri, care gandesc si se implica in proiecte care fac viata mai buna pentru toti.

La Categoria PARINTE IMPLICAT: Ioana Chicet – Macoveiciuc, pentru ca este o voce puternica in sprijinul parintilor si copiilor romani, o mama care sustine comunitatea de mamici sa lupte cu succes pentru nevoile si drepturile copiilor si parintilor.

La Categoria PARENTING PENTRU TOTI:  Cristina Trepcea, psihoterapeuta, jurnalista, realizatoarea radio si TV, care sustine activ in emisiunile si evenimentele la care participa nevoia copiilor de a petrece timp de calitate cu parintii, nevoia parintilor de a se dezvolta personal.

La categoria ALTFEL DE EDUCATIE: Centrul Step by Step pentru Educatie şi Dezvoltare Profesionala, pentru ca promoveaza un invatamant  modern.

La categoria CURSURI PENTRU COPII: Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, care reuseste an de an sa imbine traditia si valorile romanesti cu metode moderne de educatie prin joaca.

La Categoria INVESTIM IN EDUCATIE: Asociatia Environ pentru proiectul  Baterel si Lumea NON-E care a dus educatia ecologica in sute de scoli din tara.

La categoria SPORT PENTRU COPII: Fundatia Tiriac, care a dus la deschiderea singurului patinoar modern cu investitie privata 100% – Telekom Arena, care va stimula dezvoltarea sportului de iarna printre copii.

La categoria PROIECTE ARTISTICE PENTRU FAMILIE: KINOdiseea – International Children Film Festival, pentru profesionalismul si energia cu care promoveaza arta cinematografica in randul copiilor si parintilor.

La Categoria ARTA SPECTACOLULUI PENTRU COPII: Teatrul Ion Creanga, institutie care aduce povestile in viata copiilor din anul 1964, pentru ca imaginatia si teatrul sprijina dezvoltarea sanatoasa a copiilor.

La categoria MUZICA PENTRU FAMILIE: Mirela Rizea Marinescu, coordonatoarea grupului de copii MINITON, compozitoare, textiera, producatoare si mai ales invatatoare care promoveaza armonia si inocenta in muzica pentru copii.

La Categoria CARTI PENTRU PARINTI MAI BUNI: Editura TREI, pentru sustinerea pe care o ofera parintilor prin editarea anuala a unui numar semnificativ de carti care ofera informatii actuale, diverse si folositoare parintilor.

La Categoria LITERATURA PENTRU COPII: Victoria Patrascu, pentru cartile ei pline de candoare, iubite de copii, pentru textele actuale si intreaga activitate in domeniu.

La categoria OAMENI CARE INSPIRA au fost finalisti personalitati-model pentru parintii si copiii din Romania, care se implica in imbunatatirea calitatii vietii acestora: Andreea Marin– pentru toate proiectele si mesajele ei care motiveaza milioane de mame din Romania, Virgil Iantu – un model de tata implicat ce a ales sa lucreze si direct cu cei mici pentru dezvoltarea lor personala, Oana Moraru – specialista in educatie care trezeste constiinte si militeaza pentru imbunatatirea educatiei in scolile romanesti. Marele premiu la aceasta categorie a fost primit de Magician Marian Ralea, actorul care a inspirat mii de copii si parinti peste 20 de ani, oferind adevarate lectii de curaj si creativitate tuturor prin povestile si jocurile sale. El este omul care ne-a invatat ca fiecare este “erou de poveste” si “poate orice, pentru ca e magician” in viata sa.

Dintotdeauna am considerat că Itsy Bitsy nu este numai un radio al copiilor și al părinților obligați de soartă, ci unul al tuturor celor care vor să-și împrospăteze creativitatea, starea de bine și tonusul emoțional. Așa că audiție plăcută tuturor celor de lângă aparatele de radio sau din on-line, iar celor implicați în proiectul IB – *bucurie în familie!*.

 

Despre eveniment, a mai scris în stilul ei minunat, Olandeza – https://mihaelaroxana.ro/2017/02/08/tare-mi-e-dor-de-mirosul-de-bebelus/

0

Copilul meu nu învață – ceva care poate motiva

Această soluție nu este pentru părinții din orașele mari, ci pentru cei care locuiesc în orașe mici, de unde se pleacă duminică de duminică spre facultăți.

Eu nu am luat din primul an la facultate și am stat acasă pentru a învăța, pentru vara următoare. După două luni de tocit, mi-a scăzut complet entuziasmul și nu îmi mai doream să ajuns studentă. Era prea departe luna iulie; intangibil un rezultat bun, dacă implica o perseverență de 10 luni.

Locuiam într-un oraș de provincie neînsemnat, unde niciodată nu se întâmpla nimic. O prietenă venită acasă de la facultate m-a rugat să merg cu ea la tren duminică seara. Ne era greu să ne despărțim. Și-așa nu aveam ce face.

Când am ajuns în gară, emoția despărțirii de ea a dispărut. Nu, nu mai eram fata cu sentimente pentru prietena ei din clasa 1, ci eram tânăra care descoperise un motiv pentru a se reapuca de învățat. Peronul era plin de tineri care plecau la facultate. Drumurile lor erau cam așa: Pitești-București, Craiova-Timișoara. Cum trenurile erau apropiate unele de altele, ca orar, pe peron era forfotă, se regăseau foști colegi de gimnaziu, liceu, se invitau unii pe la alții, în căminele din același oraș sau în orașul diferit unde erau studenți. Mă simțeam ca o persoană exclusă din această elită – ei, de-o seamă cu mine, alcătuiau o pătură cu totul aparte a societății: cei care se vor dezvolta, în vreme ce eu eram… cea care rămâne mereu în urmă.

N-am mai avut timp de prietena mea – e drept că nici ea de mine, la câte persoane cunoscute a întâlnit (adică, serios, bine că am devenit filosoafă și a început să lucreze motivația în interiorul meu, pentru că altfel aș fi devenit și mai depresivă: ea, oricât de mult ar fi ținut la mine, trebuia să îi bage și pe ei în seamă, adică aș fi fost ignorată. Așa, ea se bucura alături de ei, iar eu respiram adânc din parfumul încurajării – și tu trebuie să fii dintre aceștia, din toamnă…)

Copiilor nu le va trece prin cap să facă lucrul acesta. Dar părinții ar putea să se intereseze cum mai e cu plecatul studenților – din gară sau de la autogara microbuzelor? Da, știu, o sumedenie pleacă în mașinile părinților și altă sumedenie cu mașinile proprii. Vă asigur, însă, că mai mulți sunt cei care-și iau viața în piept fără ajutor de la părinți, așa că sigur vor mai fi personaje pe care să le descoperiți pe peron.

Luați copilul de mână și plimbați-vă cu el printre studenți și bagaje. Veselia lor chicotită, temerile lor cu privire la examene (împărtășite cu voce tare, fără pic de jenă!), zâmbetele sau limbajul corpului, toate vor fi de neuitat pentru copilul care spune că nu e interesat de școală, că el vrea altceva. Nu lucrați la ambiția lui, la mândria lui, ci la eliberarea lui de sub mediocritatea în care se zbat cei care nu știu că mai există și altceva decât ceea ce trăiesc ei.

Uneori, unii copii nu învață pentru că nici cei din jurul lor nu o fac. Pentru că nu au un model. Tinerii din gară pot fi niște modele.

Așa cum mersul cu cei ce refuză să învețe într-o universitate este un alt mijloc prin care se pot mobiliza. Există și altceva decât curtea în care sunt ei închiși – o școală cu elevi nemotivați, cu profesori răzbunători sau nervoși, materii care nu le spun nimic și nu-i provoacă la dezvoltare personală!

Motivarea copilului pentru a învăța nu constă numai în îndemnuri: *pune mâna pe carte*, ci și în trezirea lor la realitatea care este viața. Viața de după liceu, nu viața de acum. Căci există viață după liceu, chiar dacă lor li se pare că acolo se împotmolește totul.

0

Calul de dar nu se caută la dinți

Pentru cei care nu știu înțelesul prim al proverbului – cailor le cunoști vârsta după ce le examinezi dinții. Cei care primesc un cal fără să dea bani pe el nu ar trebui să se întrebe dacă are 3 ani sau 9, ci să se bucure de el. Până la urmă, cu unul de 3 ani îți faci treaba la câmp, cu cel de 9 ani îți poți plimba nepotul.

Ce ziceți? Proverbul e pentru cel ce dă – să aibă grijă să nu ofere totuși un cal care doar consumă și este nefolositor! – sau pentru cel ce primește – să nu facă mofturi?

Dacă i se adresează celui căruia i se pune ceva în mână, am și o exemplificare pe cinste.

Eram cu o prietenă care avea câteva doze de Sloop, pe care s-a gândit să le ofere cadou celor din jurul nostru. Unii dintre cei care au luat au spus *mulțumesc* și și-au văzut de treaba lor. O persoană, înțepată, a întors sticluța și a zis ironică: *Sper că este și în termen de valabilitate!*

Primești ceva de la un străin. Reacționezi ca și când ai fi cea mai importantă persoană în stat și, de fapt, darul ascunde o bombă prin care se intenționează distrugerea preamăritei tale ființe sau accepți gestul neașteptat (și cauți, eventualele, cusururi după ce te îndepărtezi de respectiva persoană!) ?

Evident că Sloop era proaspăt – nu poți să-i reziști când știi ce bun este și-l dai gata pe loc. Nu poți nu aștepți nici să treacă orele, cu atât mai puțin să treacă zilele de când îl ai…

Dar tu, căreia cineva a vrut să-i facă un dar, ai știut să-l prețuiești?

Suntem cam sălbatici, pentru că nu ne-au făcut prea mulți bine în această junglă cu numele de societate modernă sau e vorba că nu am citit Codul bunelor maniere?

Ce e de făcut când primești ceva?

Dacă nu ai încredere în cel care ți-a oferit, mulțumești și-ți vezi de treabă mai departe, respectând măcar gestul, dacă nu darul. Dacă, prin absurd, descoperi că darul este nociv, (totuși, vorbim strict despre acest caz – ceva inofensiv, poți aproxima despre ce este vorba! 🙂 , nu aducem în discuție pachete voluminoase, închise) îl poți arunca, poți discuta cu nebunul care ți l-a întins, dacă-l mai prinzi din urmă, poți sesiza Protecția Consumatorului.

Dar concluzia este că prea puțini din zilele noastre fac gesturi frumoase, pentru a-i dezamăgi și pe ei și a-i determina să nu mai ofere nimic, datorită lipsei de încredere sau lipsei celor 7 ani de acasă de care dau dovadă cei care primesc.

Orice dar este un semn de iubire. De ce să fii suspicios când cineva e bun cu tine?