2

Webstock 2017 – imagini în cuvinte

Am ajuns pentru prima oară la Webstock și m-am întrebat dacă nu cumva sunt într-un stup de albine. M-a impresionat organizarea: de la primire, până la oferirea tuturor darurilor sponsorilor, trecând evident prin pauzele de masă, cu felurite sortimente de mâncare și dulciuri. A fost un fel de zi de răsfăț: pe unde te întorceai, puteai să-ți faci o poză, să fii o vedetă, să primești o înghețată, un sfat ce-ar fi bine pentru fața ta, dar mai ales puteai vorbi cu oricine. Căci erau oameni mulți și, dacă te deschideai, niciunul nu rămânea în cochilie de melc.

Dacă tot vorbim despre organizare, trebuie să spun că am apreciat un paragraf din invitația primită:
Webstock este un loc vesel si pozitiv si ne dorim sa il pastram intocmai. De aceea, nu sunt incurajate actiunile care pot dauna bunului mers al evenimentului sau, in particular, participantilor. Eventualele anomalii pot fi sesizate direct pe Facebook, pe pagina evenimentului, sau direct unei persoane din echipa Evensys.

Oamenii veniseră acolo pentru a afla și pentru a se cunoaște.

La capitolul a afla, am fost entuziasmată de Alex Gâlmeanu, primul intervievat al Cristinei Bazavan. A vorbit mai ales despre pasiune – pasiunea lui e fotografia, dar, dacă ne-am pune fiecare în locul lui, cu pasiunea noastră, am descoperi un mod de a trăi care face viața să aibă sens și (nu spun cuvinte mari) aduce fericirea. Se vedea pe fața lui că era fericit, așa cum se vede pe fața fiecăruia dintre noi când vorbim despre cele mai mari realizări ale noastre, că suntem fericiți.

Lucian Mândruță, al doilea invitat, a fost sincer, așa cum mulți dintre noi nu suntem, și a recunoscut că nu poate trăi fără atenția celorlalți. Ce, vouă nu vi s-a întâmplat să vă doriți să fiți în centrul atenției? Îmi spunea o prietenă că, de multe ori, ea nici nu participă la anumite concursuri, dar, când se citesc numele câștigătorilor, se așteaptă să și-l audă pe al ei. Și nu e prima jurnalistă cu bursă BBC, ca Mândruță, este și ea un om simplu. Ceea ce am învățat de la jurnalist a fost că momentele dificile pot aduce cele mai mari realizări: nu de alta, dar traiectoria lui s-a schimbat considerabil când, cu piciorul în gips fiind, și stând în pat, a început să-și vadă un alt drum pentru a se manifesta și pentru a se adresa oamenilor.

Marius Manole m-a impresionat prin povestea modului cum își desfășoară activitatea. Dacă vă imaginați că este greu să participați la două evenimente în aceeași zi, să mergeți de la unul la altul, atunci imaginați-vă cum ar fi să aterizați de la unul la altul și să fiți personajul principal. Ei bine, după ce a descoperit că se poate să joci și două piese de teatru în aceeași zi, a ajuns la recordul de 5 pe seară. Sigur, am putea numi asta beție de muncă, dar am putea-o numi și pasiune, lucru de care atât de puțini dintre noi mai sunt impulsionați. A face tu ceva, nu a primi ca spectator de dincolo de ecranul televizorului sau computerului, este secretul originalității.

Creativitatea lui Ionuț Budișteanu, informatician și inventator din Râmnicu Vâlcea, mi s-a părut fără limite. Înainte de a-i invidia pe unii că se nasc talentați, în vreme ce voi nu aveți niciun talent, aș vrea să vă spun că, uneori, deprinderile te duc sus, pe scenă, și nu calitățile. După cum povestea, de la 3 ani până în clasa a III-a, s-a delectat cu jocurile video. Atunci i s-a luat și și-a dorit să fie el cel care propune celor din jur ce să facă, să nu mai urmeze el regulile jocurilor celorlalți. Mă întreb câți dintre noi schimbă rutina lor, transformând-o în victorie… Fraza triumfală: *Am văzut că nu era loc pentru așa ceva pe piața românească și atunci am depășit granițele țării cu produsele mele*. O sugestie, o soluție, un model.

Foarte încântată am fost de reprezentanții MAPN-ului, care au venit pentru a ne vorbi despre modul în care încearcă să aducă armata mai aproape de popor prin social-media. Nu, nu știam despre această nouă față și spre ca fiecare dintre noi să se familiarizeze cu noul propus de cei ce ne apără. Am aflat astfel și despre Invictus – și-am fost entuziasmată de acele momente ca și când eu însămi aș fi câștigat ceva – da, câștigasem încredere, încrederea în oamenii în uniformă și încrederea că, fiind și ei oameni, sunt, la rândul lor, ocrotiți de cei care-i respectă.

Dar, sigur, dacă ar fi să mă întrebați ce m-a impresionat cel mai mult din toate aceste prezentări, sunt următoarele cuvinte și cifre: Asociația React și Fundația Vodafone Romania au reușit să renoveze in 10 ani aproape toate centrele de transfuzie de sânge din tara. Sângele unui donator, prelucrat, ajunge la patru persoane. Necesarul de trombocite pentru un bolnav de leucemie vine de la 4 donatori fideli.

Eu mă număr printre persoanele care nu pot dona sânge, cu toată bunăvoința mea, dar mă bucur că cei care o vor face de acum înainte vor avea parte de alte condiții, iar cei care vor primi sângele vor avea șansa unui nou început.

Ziua s-a încheiat cu Webstock Awards.

Webstock Awards ofera recunoastere celor mai creative si inedite proiecte si campanii din online (inclusiv social media si mobile), realizate in Romania, in ultimul an.

Ca si la editiile anterioare, premiile Webstock 2017 s-au desfasurat pe parcursul a doua etape: propunerile spre nominalizare si jurizarea (ce include preselectia nominalizatilor si jurizarea finala). S-au calificat acele proiecte care au fost realizate in intervalul 2016 – 2017 (august), s-au adresat publicului roman și au fost dezvoltate de echipe locale. O altă condiție: să exceleze in design, functionalitate si continut.

Jurizarea efectiva a revenit unui grup format din specialisti in marketing si persoane din agentii de comunicare online si s-a desfasurat in perioada 12-22 septembrie. Acesta a luat in calcul urmatoarele criterii: originalitate, design, structura, navigabilitate si functionalitate, relevanta si interactivitate, insa in aprecierea proiectelor au contat foarte mult creativitatea si experienta generala oferita de acestea.

Premiații îi puteți vedea aici.

Și știu eu de ce îmi vine să vă urez: anul viitor să vă numărați printre ei!

Personal, aș vrea să mulțumesc Evensys – Echipei Webstock pentru comunicarea foarte bună dintre noi și pentru raportarea plină de respect față de participanți. Dacă mă bucur că trece anul, atunci aceasta este pentru că vreau din nou să ajung la Webstock. 🙂

A mai scris pe larg despre prezentările motivatoare de la Webstock – Ina.

Anunțuri
4

#Teapreciez – de unde sare iepurele

Nu știu cât cunoașteți despre copiii care cresc în familii violente. Cu părinți alcoolici. Sunt fel de fel de situații: copii care au aceleași înclinații cu ale părinților, copii care nu le seamănă deloc celor care le-au dat viață…  Sunt părinți fără nicio calitate. Sunt părinți cu o mulțime de calități, dar din care dependențele fac animale. Tata bea și citea. Și, înainte de căsătorie, i-a scris mamei sute de scrisori. Eu semănam cu el, la scris, la citit, mai puțin la băut. Și la bătut.

Ca să trăiască, unii respiră aer și mănâncă mâncare. Unii au alt oxigen și altă mâncare. Eu nu ieșeam în fața blocului, nu-mi luam covorașul și păpușica (nu am avut jucării!), ca să stau cu fetele. Citeam, scriam (asta nu prea aveam voie, dacă mă prindeau, mă băteau și-mi rupeau foile, pentru că au considerat întotdeauna pierdere de timp lucrul acesta, așa că trebuia să-mi ascund mereu caietele cu gânduri sau încercări literare!), ascultam muzică și dansam. Muzica era oxigen, dansul mâncare. Vorbeam în versurile de la melodii, toate replicile mele aveau ceva din cântece; fredonam și când râdeam și când plângeam. Mergeam la toate spectacolele de teatru, (mama distribuia bilete, special pentru a putea primi gratuit două, altfel nu ne-am fi putut permite) iar replicile din piese erau completarea discuțiilor mele cu cei apropiați, dacă nu mă puteam exprima prin muzică.

Ador faptul că au existat muzica, dansul și teatrul în viața mea. Fără ele nu aș fi rezistat în nebunia în care am trăit. Fără a fi dintre fanii care o însoțeau peste tot, trăiam pentru și prin melodiile Angelei Similea. Da, o apreciez pentru puterea pe care mi-a dat-o de a trece prin furtunile personale.

Datorită ei, l-am cunoscut pe Gabriel, căruia chiar pot să-i spun #Teapreciez, Gabriel, pentru că mi-a fost prieten de corespondență 7 ani, fără să ne fi văzut vreodată; îi scriam în fiecare zi – nu mai știu ce! și primeam în fiecare zi mesaje. Nu vă gândiți la iubire; era pură supraviețuire. El avea viața lui – bucureștean relaxat; eu aveam viața mea – mizeria mea de viață, în care doar lui mă destăinuiam, în afară de diriga.

Așa am rezistat acelor ani: cultura și o prietenie de la distanță, în care ce oare să se spună de se întâlneau scrisorile pe drum? Oricum, a fost terapie. (Vă spun asta pentru ca, în cazul în care întâlniți astfel de cazuri să puteți da niște soluții care să ajute copilul să îndure lucrurile din care nu poate ieși!)

Azi aș mai vrea să mulțumesc unor persoane, dar nu mai am cum, pentru că nu sunt în viață. Sarah și Meli – două doamne, surori, pe care le-am cunoscut absolut întâmplător și care m-au îngrijit la începutul meu în București. Toată lumea generalizează: *Evreii… știu doar să ia!* Ele două au fost evreicele care mi-au oferit adăpost, mâncare și iubire, fără niciun ban. La doamna Meli a stat și mama când, bolnavă de cancer, venea să facă tratamentul în București, la Fundeni. Doamne Meli… O luam în brațe și-o învârteam ca pe un copil, deși era masivă, dar îmi plăcea să simtă cât de mult o apreciez pentru că se poartă cu mine așa cum rudele mele nu au făcut-o niciodată.

De unde sare iepurele? De unde vine scăparea, de unde vine ajutorul? Cultura, oamenii necunoscuți…

Am fost fericită în ciuda disperării mele; acestea au fost darurile vieții mele până la 27 de ani. Au fost destul pentru a supraviețui.

Mulțumesc Cerului pentru cultură și oameni!

 

10

#Teapreciez – prima zi

Scurt pe doi: când tata era beat și intra în casă, fără nicio explicație o bătea pe mama, iar eu, ca un copil mai mare, sangvin și care semănam mamei, mă băgam între ei. Pentru impertinența mea, deși obosise de cât o bătuse pe ea, mă lua și pe mine la o rundă de pumni, palme, curele și izbituri, în așa fel încât la final era atât de obosit încât doar somnul îl mai putea salva. Se culca liniștit, sforăind într-o cameră, în vreme ce noi două ne lingeam rănile în camera cealaltă, eu întrebând-o cu reproș: De ce nu divorțezi?, ea răspunzându-mi cu un dramatism care-mi provoca silă: Pentru că-l iubesc.

Acestea au fost momentele copilăriei mele de când mă știu, faptul că mă duceam vânătă la școală nu intriga pe nimeni – copiii mai și cad, se spunea, pentru a nu se căuta un alt motiv, cel real! Cât am fost în clasele primare, mai fugeam de acasă și ne adăposteam la prieteni până adormea el, dar după clasa a V-a lucrurile erau serioase, trebuia să învăț, să fac teme, nu puteam lua pe fugă toate lucrurile, trebuia să rămân acolo și să înfrunt totul. Așa că nu mai plecam, încasam totul, el dormea și eu mă apucam de teme, după ce scriam o scrisoare lungă, plină de nu știu ce… scrisoare pe care o puneam într-un plic și a doua zi i-o întindeam tovarășei diriginte, fără măcar să-i explic ceva.

Cred că am scris cel puțin o sută de scrisori în cei patru ani. În același timp, cred că am fost persoana care a supărat-o cel mai mult pe diriga, de la faptul că mă ridicam în oră și cântam sau puneam întrebări care n-aveau nimic de-a face cu ora de franceză. Uneori, îi dădeau lacrimile și-mi striga: X, stai jos, ești imposibilă. Cred că de multe ori chiar îmi doream să aud această expresie. După ce o auzeam, mă linișteam și mă așezam, nu mai deranjam ora. Era dorința mea de a teroriza pe cineva, așa cum și eu eram terorizată acasă.

La ani după ce am terminat școala, m-am întâlnit cu diriga și i-am adus aminte că eu sunt imposibila care-i mulțumește pentru că nu ținea cont de nesimțirea ei. Mi-a zâmbit: Tu erai imposibilă în cel mai simpatic sens. Îți înțelegeam fiecare reacție, fiecare răutate. Pe cei de acum nu-i înțeleg și nu-i pot stăpâni. Mi-aș mai dori eu imposibili ca tine.

Cred că era ușor să mă ierte pentru că știa despre mine din scrisori. Cred că era ușor să mă ierte pentru că era mai tânără. Cred că era ușor să mă ierte pentru că eram atât de vânătă încât se vedea clar că am o suferință și nu o fac pentru a mă alinta.

Eu am ales-o pe diriga pentru a mă confesa pentru că mi s-a părut cea mai de încredere. Mă întreb dacă adolescenții de azi au un profesor în care să aibă încredere, un profesor către care să se ducă și să spună ceea ce cred și căruia să-i spună ce-i doare.

Vorbesc acum nu numai cu adolescenții care au necazuri în familie, ci și cu tinerii care au plecat de acasă, dar n-au reușit să rezolve dramele sau tragediile prin care au trecut: există oameni pe care să vă puteți baza? Căutați-i. Nu stați singuri. Durerile inimii sunt moarte sigură, te stingi și nu-ți dai seama de ce. Nu toți vor veni spre voi pentru a vă spune: Hei, tu ai o durere, despre ce e vorba?

Dimpotrivă, mulți nu văd, mulți nu vor observa asta niciodată. De aceea trebuie să-i căutați voi. Iar îndemnul meu este acesta – căutați-i. În primul rând pentru că aveți nevoie de ei, în al doilea rând pentru că au nevoie de voi. Da, omul are nevoie să facă bine și, pentru că prea o ducem ca-n Rai toți, ni se pare că nu mai avem niciun rost pe lume. Dar chiar o ducem ca-n Rai? Câte iaduri ascund Raiurile noastre?

Simțeam nevoia, odată cu acest început de octombrie, să spun #Teapreciez, dirigintei mele Florica Masay, singura care m-a cocoloșit, iertându-mă fără să-mi cer iertare, suferind din cauza mea, deși existența ei mă făcea să fiu fericită.

…….

Vorbesc acum direct cu cei care citesc articolele mele și au blog – dacă simțiți nevoia să vă alăturați acestei idei, de a aprecia pe cineva pentru cât a însemnat în viața voastră, vă rog, după scrierea articolului, așezați-l și la mine la comentarii, pentru că mi-aș dori foarte mult să vă cunosc, din acest punct de vedere.

De asemenea, vorbesc direct cu cei care mă citesc, fără a avea blog: dacă vi se pare că aveți ceva de spus cuiva care v-a fost alături într-un moment greu, mergeți direct, scrieți o scrisoare sau, dacă aveți nevoie de ajutorul meu, să scriu pentru voi, trimiteți-mi un mesaj la despresufletulmeu@yahoo.com. Mă voi alătura vouă și vom redacta ceva care să arate câtă importanță a avut persoana respectivă.

Cred că nemulțumiri sunt cu miile în lumea asta, dar despre bucurii vorbim prea puțin. Așa că în această lună, voi spune #Teapreciez, atât celor din trecutul meu, cât și celor pe care îi întâlnesc întâmplător. Ei, da, vreau ca lumea să fie un loc al zâmbetului și satisfacției, ajung comentariile dificile, interminabile și fără rezolvări pe care le văd peste tot.

#Teapreciez, drag om fără chip care treci pe aici, de mai mult timp sau de curând, și care citești ceea ce scriu eu, cu drag.

P. S. Aprecierile nu sunt de ieri, de azi. Și nu sunt descoperite numai de unii… Toți avem nevoie să le rostim și să le auzim. Mulțumesc, M, pentru că mi-ai oferit linkul spre blogul tău pentru a se vedea că dintotdeauna a existat în om această dorință…

https://miara20.wordpress.com/tag/te-apreciez/

3

#Septembriefărăzahăr la final

Sunt fericită. Nu pentru că a trecut luna și mă pot înfrupta din dulce. Nu pentru că am reușit să mă țin de promisiune. Pentru că 1. a trecut septembrie, dar eu voi rămâne cu ideea că zahărul e dușmanul meu, deci mă străduiesc să renunț la el cât mai mult. 2. nu sunt dintre cei cu rezistență forte sau care fac ce-și propun: de 6 ori am călcat peste promisiune. Dar din 30 de zile, eu, care mănânc o tavă de prăjituri, să cedez doar în 6, personal, mă aplaud.

Iar ceea ce am făcut în această perioadă a fost, pur și simplu, să mă monitorizez, să mă urmăresc: nu am cedat niciodată dacă eram singură și plângeam de dorul dulcelui 🙂 , însă am cedat dacă eram între prieteni (și nu cu 2-3, că atunci rezistam, ci între 20-30). Am descoperit că, dacă-mi tai rondele sau sticksuri de morcovi și le ronțăi ca desert, e un fel de a mă recompensa, care reușește să-mi mintă corpul o vreme… Cred că cei care vor să facă o schimbare trebuie să se studieze și să se cunoască foarte bine pentru a preîntâmpina orice situație delicată. Iar dacă ea vine să nu ajungă la concluzia că nu mai pot și gata, mai bine renunță, că un nou stil de viață, sănătos, nu e pentru ei, că ei sunt neputincioși. Nu. Pur și simplu, s-a întâmplat, au căzut și acum o iau de la capăt, că, dacă fiecare zi e un nou început, de ce să nu fie un nou început și pentru sănătate, în orice moment?

Acum aș dori să că recomand un articol

https://retetecugust.com/2012/09/10/10-pasi-simpli-si-eficienti-pentru-a-ti-stapani-poftele/

pe care îl puteți printa și chiar învăța pe dinafară, adăugând la el descoperirile care țin de persoana voastră, în așa fel încât să puteți să duceți o viață fără dependențe (a apărut de curând un film – nu vreau să-i fac reclamă pentru că mi se pare foarte slab! – dar eroina se ocupă cu drogurile, le produce în Cambodgia și, când oferă zahăr cuiva, spune: e de 5 ori mai nociv decât drogurile mele, te apropie de moarte de 16 ori mai mult decât drogurile mele, dar e legal… ).

În încheiere, luând câteva idei de aici aș vrea să insist pe ideea că, dacă tot vrem să trăim mult și bine, ar fi cazul să fim stăpâni pe noi înșine. Ori *a fi stăpân pe tine* înseamnă a rezista tentațiilor. Noi nu prea luptăm cu ele pentru că (ciudat și de-a dreptul închizător de cerc!) zice: o viață avem, și în asta să ne reținem de la ce ne place?

Deci, vrei să renunți la ceva?

a. Privește lucrul la care renunți ca la ceva de care nu ai nevoie. Găsește-i înlocuitorul. Cel mai potrivit. Cel mai sănătos. Consultă-te cu cei care se pricep. Oferă-i organismului tău ceva care să-l bucure, dar să-i aducă și sănătate. (Știu că pare pueril, dar când ți se spune: nu mai bea cafea, și ai la dispoziție atâta cafea de orz pe piață, încearcă schimbarea – poate la început nu-ți va plăcea, dar lasă timpul să treacă și te vei obișnui cu ea.)

 

b. Bucură-te de victoriile mici pe care le ai. A avea așteptări mari de la tine, în situații în care ești așa de slab, nu e înțelept. Eu m-am aruncat la o lună pentru că am avut alături un grup, oameni care mi-erau alături și care mă susțineau. Dacă ești singur și vrei să învingi ceva, mai bine stabilești ținte pe durate scurte decât să te lauzi cu jumătate de an. Când ai o ispită, îi cedezi într-o secundă, nu mai ții tu cont că ți-au mai rămas 5 luni, 22 de zile și 29 de secunde. De aceea, ți-ai programat o zi fără un anumit lucru, ziua aceea este importantă, îți aduni puterile, te controlezi, te urmărești, ești concentrat pe ceea ce faci. Seara, dacă vezi că a fost destul de bine, iei decizia ca și ziua următoare să o dedici aceluiași scop. Și în fiecare zi lupți pentru atunci! Pe mine mă omoară ideea de a rezista 5 luni și a ceda în ultima, așa că prefer să număr victoriile cu zilele, decât să pierd chiar înainte de final.

Și, repet, ai căzut? Ce-ar fi dacă bebelușii nu s-ar mai ridica după prima căzătură și ar zice: *Eu nu voi putea niciodată să merg?* Dacă ei au curaj, noi de ce nu am avea?

c. ia-ți prietenii ca martori pentru schimbările pe care vrei să le faci. Ori ești într-un proiect cu cineva, ori acel cineva a trecut prin așa ceva, ori te cunoaște atât de bine și știe de ce anume ai nevoie să auzi în anumite momente pentru a nu te lăsa păgubaș.

Dacă ești dintre cei care sunt motivați de așa ceva, poți chiar să joci un joc – dacă cedez, trebuie să renunț la… (de la bani la lucruri care-ți sunt foarte necesare! S-ar putea ca lucrul acesta să te determine să mai reziști încă puțin, iar, în contextul tentațiilor, *puținul* e esențial – pentru că mai ai timp apoi să respiri, încurajat de noua victorie.

d. Gândește acțiunile tale în sistem de *ce vreau să se întâmple azi*! Dacă reușești azi să faci un lucru pe care-l vei repeta și mâine, ești mult mai încântat decât dacă te gândești că ți-ai propus să slăbești 20 de kg – și e așa de greu, să renunți la lactate – și brânza aia miroase așa de frumos încât azi ai rezistat, dar mâine… etc…

e. fii permanent viu – da, știu e o idee care pe mulți îi face să râdă, dar e o idee foarte importantă. Știți cum zicea Eminescu: *Un mort frumos, cu ochii vii…* Noi acționăm din inerție, de multe ori. (Eu, dimineața, nici nu deschid lumina, când trebuie să mă pregătesc pentru lucru. Mă duc la dulap, iau un pantalon, iau o bluză și le îmbrac, apoi intru în pantofi. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă văd în oglindă îmbrăcată în niște culori așa de fistichii… Pentru că pentru mine nu conta, obosită fiind, ce pun pe mine ci că pun pe mine. Nu mă mai gândeam la culoarea lucrurilor, ci la faptul că am corpul acoperit și asta contează, nu?) Ei bine, e cazul să fim permanent conștienți de faptul că trăim și că faptele noastre au influență asupra vieților noastre. Dacă vorbim despre mâncare acum, ar fi interesant să alcătuim un caiet în care să scriem de fiecare dată ce anume am ronțăit. Ia încercați o săptămână, fără să vă rețineți, să scrieți cum vă hrăniți. La ce oră, cu ce anume, cât, pe unde apucați, cât dați pe fiecare gustare, pe fiecare chestie de care aveți chef. După aceea analizați.

Inconștient, noi facem lucruri pentru care nu ne simțim vinovați și de care nici nu vrem să auzim, dacă suntem lucizi. Dar, dacă vom conștientiza, s-ar putea să ne dorim să scăpăm de ceea ce pune stăpânire pe noi: viciul acesta care ne dă bătaie de cap sau kg în plus.

Când ești viu, așa cum propuneam 🙂 , ești atent la ceea ce faci și la ceea ce se întâmplă, ești pe fază, nu lași mâna să lucreze pe cont propriu, așa cum nu lași piciorul să se ducă în locuri unde nu ai avea ce căuta. Te autocunoști, observi ce-ți face rău și ce-ți face bine și capeți demnitate. Respectul de sine crește. Specialiștii spun astfel:

 

*Observă de la ce începe un viciu. Dacă vrei cafea, observă cum gura îți lasă apă. Află unde se află această  necesitate în gura sau în stomac? Ce gânduri îți apar în cap? Când organismul începe să acționeze? Când apare sentimentul de satisfacție: atunci când bei cafeaua sau după ce ai băut-o?*

A fi conștient de ceea ce se întâmplă cu tine înseamnă a te putea controla. A fi viu înseamnă a putea să faci schimbări pentru că ești conștient ce doare și ce mângâie.

f. Din punct de vedere emoțional, acum:

  • când urmează o perioadă grea sau în singurătate, normal că trebuie să ai mai multă grijă față de tine, asta înseamnă că s-ar putea să fii mai predispus la căderi decât atunci când ești liniștit sau când ești între oameni.
  • găsește-ți un prieten cu care să te poți deschide pe tema aceasta – și acum nu mă refer neapărat la un om – poate fi și un jurnal sau un alt sistem de mărturie (scrii pe foi și le pui în plicuri, păstrând scrisorile într-un cufăr ca dovadă că ai avut de trecut peste încercări, dar le-ai biruit sau scrii pe hârtii cărora le dai foc, dacă ți se pare că în felul acesta ești eliberat de tensiunea care te îndeamnă să calci peste ceea ce nu-ți dorești să faci)
  • oferă-ți mici cadouri – dar nu o ciocolată, dacă reziști 5 zile fără zahăr! 🙂 Poți avea o colecție a victoriei, pe care o alcătuiești special cu această ocazie. E nevoie să fie și puțin costisitoare acele lucruri, pentru ca banii pe care-i economisești renunțând la viciu să nu-i dai pe … darurile că renunți la el 🙂 .
  • fă-ți un caiet cu motivele pentru care ai luat decizia de a face ceea ce faci. Acolo adaugi zi de zi, alte idei, ori de acolo le citești pe cele vechi și-ți reamintești motivația; ori pur și simplu scrii același lucru de mii de ori pentru ca să-ți intre în cap și să-ți fugă dorința de a călca strâmb. (aici este vorba tot despre responsabilitate – față de tine, față de viitorul tău)

După cum spuneam, din 30 de zile, 6 am cedat. Edison a avut nevoie de 1000 de încercări pentru a reuși ceva. Probabil că și noi avem nevoie de a repeta de sute de ori un lucru pentru a deveni obicei. Faptul că greșim o dată nu înseamnă că nu suntem în stare sau că nu e de noi acel nou obicei, ci că am bătut de prea multe ori cărările anterioare și e cazul să insistăm cu cele noi.

Nu vă lăsați, dacă ați luat decizii importante pentru sănătatea voastră.

Succes. Sau sport(t) 🙂 ,  cum zic eu.

 

1

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am urmărit niște discuții între adolescenți care-și recomandau unii altora cărți. Aceasta a apărut în mod deosebit între preferințele băieților. Ieri am auzit de ea, azi am luat-o de la bibliotecă și da, cu siguranță că nu numai băieții, dar și tații, bărbații, o pot considera una dintre puținele cărți adresate lor.

Așa că tați, știți ce carte să vă cumpărați și ce carte să le oferiți băieților voștri.

Este o carte scurtă, dar profundă, parcă scrisă dintr-o suflare: o scrisoare de la un tată pentru fiul său (v-ați săturat, nu, de scrisorile mamelor pentru copii, siropoase și lungi. Să vedem ce are de zis un bărbat în fața morții!)

Un fragment simplu și pătrunzător din carte – *Un cerb se ivește deodată dintr-un crâng și te privește intens o secundă, apoi dispare. Ce suflet pune animalul în mișcare? Ce forță colosală decorează pământul cu flori în toate culorile curcubeului și împodobește cerul nopții cu o dantelă somputoasă de stele scânteietoare?

Nu veni să-mi spui că natura nu e un miracol. Nu veni să-mi spui că lumea nu este o aventură. Cel care nu a înțeles acest lucru este în pericol să înțeleagă numai în momentul când aventura este pe punctul de a se termina. Atunci are o ultimă șansă să se frece la ochi de uimire, o ultimă posibiltate de a se abandona acestui miracol de la care acum își ia rămas bun, pentru că îl va părăsi.*

Și nu mă pot abține să nu-l redau și pe al doilea – *Viața este scurtă pentru toți cei care reușesc într-adevăr să înțeleagă că într-o bună zi întreaga lume se isprăvește de tot. Nu toți oamenii înțeleg acestea. Nu toți au capacitatea de a pricepe ce înseamnă în realitate să dispari pentru totdeauna. Este prea multă zarvă și trudă oră de oră și minut de minut, pentru ca oamenii să-și dea seama de aceasta.*

Cu siguranță că fetele și mamele vor citi cartea, din inerție, datorită numelui, dar nu uitați – trebuie să ajungă la băieți și bărbați.

P.S. Treceți peste copertă! Poate dv nu vi se pare urâtă, dar mie chiar mi se pare. Și asta era să mă determine să n-o citesc… Dacă reușiți să depășiți imaginea, cartea vă va fascina.

0

Webstock, 2017

Vineri, 29 septembrie, începând cu ora 8, începe Webstock, 2017.
Si anul acesta Webstock este organizat in doua sesiuni si sase micro-conferinte care se vor desfasura in paralel. Cele doua sesiuni vor aduce pe scena eroi din online si offline care prin povestile lor vor oferi audientei o doza de inspiratie. Micro-conferintele sunt un maraton de noutati si de inovatie in online si abordeaza urmatoarele teme: Influencer Marketing, Blogging, Instagram, Best practices, New digital ideas, Visual marketing.

Cred că lucrul cel mai important, pentru cei care nu participă, din diferite motive, dar și-ar dori să știe despre ce este vorba este că:

Evenimentul va putea fi urmarit online pe www.webstock.ro, incepand cu ora 09:00. 

Gala Webstock Awards
La final de zi va avea loc Gala Webstock Awards, cea mai importanta competitie din online-ul romanesc, in cadrul careia vor fi premiate proiectele din mediul digital care s-au remarcat in ultimul an prin creativitate si originalitate.

Speakerii #webstockro
La fel ca in fiecare an, Webstock reuneste pe aceeasi scena profesionisti din cele mai diverse domenii, oameni care exceleaza in activitatatile pe care le desfasoara si care au dobandit o vizibilitate crescuta datorita online-ului. Lista completa a speakerilor este disponibila pe www.webstock.ro.  

În funcție de ceea ce vă interesează puteți alege, deși eu cred că e un fel de festival, un fel de desert să stai și să-i asculți pe toți, fiecare având experiența lui de împărtășit și domeniul lui – pe care, chiar dacă nu-l stăpânești, îl poți înțelege, cu această ocazie.
Personal, abia aștept ca în prima parte să-l urmăresc pe actorul Marius Manole, iar în cea de-a doua să intru într-un univers care nu are nimic de-a face cu stilul meu, condusă de Ionuț Budișteanu – informatician și inventator. Doctorul Cătălin Cirstoveanu, șeful secției de la Terapie Intensivă Marie Curie este, însă, de departe, preferatul meu.

Ce va fi, vom vedea și vom putea discuta apoi pe larg. Important este să nu uitați: Evenimentul va putea fi urmarit online pe www.webstock.ro, incepand cu ora 09:00. 

0

John Hunter cu The World Peace Game la Verita School

Mi-am zis să scriu puțin despre ce înseamnă sensul vieții… Când John Hunter, la sfârșitul prezentării despre fantasticul său The world peace game, a fost întrebat cum ne poate fi un model pentru a reuși și noi ceva de o asemenea anvergură cum este realizarea sa, a răspuns plin de umor: *A, nu, important e tocmai să nu faceți ca mine. Am renunțat la tot, la școală, la lucruri serioase, am reușit în cele din urmă datorită rugăminții mamei mele de a termina ceva… Orice. Și cum eu eram mai ciudat am ales un proiect experențial…*

Seminarul a constat în a înțelege cât de esențial este să schimbăm principiul de predare, dacă dorim să avem copii care să rezolve problemele omenirii, iar snoavele presărate pe colo-colo au demonstrat un singur lucru: dacă e chemarea vieții tale, nu te poți opri din a o trăi.

Jocul consta in amplasarea unei structuri cu 4 niveluri (subacvatic, terestru, aerian si spatial-cosmic) impartita intre 4 tari care isi disputa o serie de conflicte inspirate din situatii reale care sunt de actualitate in lume. In toate cele 4 niveluri se simuleaza 50 de crize care se petrec simultan si pe care copiii impartiti in cele 4 tari trebuie sa le rezolve integral pe parcursul celor 5 zile. Copiii primesc dosare de lucru in care sunt prezentate detaliat aceste crize, scopul jocului fiind stimularea copiilor in identificarea solutiilor viabile in contextul realitatii mondiale care au un impact major asupra celorlalte tari si cu implicatii socio-politice si financiare. Este declarata castigatoare tara care reuseste sa (i) rezolve un numar cat mai mare de crize pe cale cat mai pasnica si (ii) sa sporeasca averea initiala a tarii. In cei peste 30 de ani de cand John Hunter joaca acest joc in intreaga lume cu diverse echipe de copii a existat o singura situatie in care copiii nu au reusit ca in timpul alocat sa rezolve toate cele 50 de crize in timpul alocat de 5 zile.

Un astfel de joc, atât de elaborat, a fost un gând care l-a bântuit într-o seară, l-a trezit din somn și ore în șir a descris ceea ce ar putea fi desfășurarea jocului, a plecat apoi câteva zile pentru a-l gândi foarte bine și, în cele din urmă, l-a realizat fizic cu ajutorul tatălui… De atunci se tot joacă și urmările sunt masive: conducerea SUA i-a medaliat pentru că au idei atât de interesante pentru stoparea problemelor… Și pentru că au identificat marea problemă a lumii: încălzirea globală. Să vă spun ceva: militarii nu se sinchisesc de încălzirea globală c-o să leșinăm noi de cald sau că o să înghețăm, ci știu că, dacă se topesc icebergurile sunt niște căi care rămân libere, pe unde se poate ataca, porțiuni care devin vulnerabile…

Ei, viața asta și jocul copiilor de-a pacea…

John Hunter a zis că a încercat să-l implementeze și printre oamenii mari, doar că i-a fost greu să facă față, că nu e psiholog, iar între oamenii mari sunt orgolii… De aceea nu e nici pace în lume.

Eu sunt fericită că l-am văzut azi pe profesorul John Hunter, invitat al școlii despre care vă invit să aflați mai multe amănunte pentru că se pare că are ce oferi copiilor.

John Hunter, dacă auzi că am făcut o mare minunăție în umătoarele 4 luni, să știi că datorită influenței tale am făcut-o! M-ai convins: nu trebuie să fii cel mai… – ca să ai impact în lume. Trebuie să fii tu și să-ți pese de dezvoltarea celor de lângă tine.