0

Este scrisul o meserie nerecomandată femeilor?

Aceasta a fost întrebarea de debut a Intersecțiilor de miercuri, 31 ianuarie 2018, de la Rezidența BRD Scena 9. Răspunsul la această dilemă și la altele l-a oferit scriitoarea Gabriela Adameșteanu. Curiozitatea bine pusă în cuvinte interogative i-a aparținut Anei Maria Sandu, scriitoare și ea. Despre invitată am descoperit câteva date pe care ar fi bine să le știm, înainte de a pornit la dezbaterea … de după dezbatere – primul articol și un interviu al doilea.

*Prozatorul este un spion al altora sau chiar al propriei vieți. Scriitorii nu sfârșesc întotdeauna bine și o existență ca a lor este greu de dus. Meseria asta te expune public – depinde de cum ești tu ca să te simți bine într-o astfel de expunere sau să te simți inconfortabil. Faptul că scriem despre cineva, îi determină pe cei ce citesc să ne vadă pe noi în acele personaje – și nu întotdeauna suntem! Partea cea mai complicată a meseriei de scriitor pentru o femeie este atunci când apar cele două aspecte pe care unele dintre noi le vor: cuplul și maternitatea. Meseria aceasta te poate face nepotrivită pentru relaționare sau poți avea relație, dar ți se va reproșa mereu – și dacă nu o va face soțul, poate o va face copilul, ori se va lua de tine soacra… Pentru scris, trebuie liniște, înțelegere sau măcar indiferența celor din jur, care să te lase să-ți vezi de ale tale. Dacă se întrunesc toate, poți fi fericită cu meseria de scriitoare. Dacă nu, vei suferi în relație, vei suferi pentru că nu reușești să scrii sau pentru că scrii, dar cu un preț prea mare…*

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a povestit despre faptul că, la început, în Epoca de Aur, se intra în Uniunea Scriitorilor nu cu o carte sau cu două, ori trei, ci cu niște fragmente publicate în ziare de specialitate, în vreme ce spre *89, nu mai erau admiși scriitorii la publicare cu propriul roman, doar în antologii – iar de intrat în Uniune nici nu mai putea fi vorba. Sigur, pe vremea dulce, când deveneai scriitor pentru un roman sau două, primeai apartament și chiar puteai circula prin lumea largă.

Scriitorii mergeau la Madame Candrea, unde se întâlneau pentru a bea, dar Gabrielei Adameșteanu i se părea că viața literară este toxică, nu participa la astfel de întâlniri – exista o violență care avea ca origine băutura multă, exagerat de multă, dar era și spaima că ești ascultat în tot ce zici la mesele cu cei în care ți-ai dori să ai încredere. Pe de altă parte, fără niciun pic de delicatețe, se descriau unii pe alții în romane și chiar spuneau despre asta în gura mare.

*O lume închisă care te sterilizează, viața părea în altă parte.*

Cam același este sistemul și în zilele noastre – zic eu! La întâlnirile celor care au peste 65 de ani se termină mereu cu băutură adusă de acasă sau cu niște propuneri indecente – de nici nu-ți vine să crezi că acești bătrânei mai știu ce înseamnă ceea ce propun! 🙂 , în vreme ce cei până în 45 nu se întâlnesc, fiecare fiind lup singuratic, pe propria-i răspundere. Invidie? Timiditate? Nesiguranță?

Cei care scriu și au un cerc în care se simpatizează și se ajută sunt mai presus de marii scriitori români, cel puțin din acest punct de vedere. Nici nu-și toarnă prietenii, ca pe vremuri, nici nu-și toarnă băutură în cap și-n sân și nici nu-și toarnă gogoși unii altora ca să-i impresioneze.

….

Despre scriitură și ideile Gabrielei Adameșteanu cu privire la ea, voi reveni într-un alt articol. Eu am fost impresionată de vivacitatea și pot să spun fără să greșesc frumusețea acestei doamne de 75 de ani, căreia nu i-aș fi dat mai mult de 60. Se pot ține bine și româncele care-și propun aceasta, chiar dacă nu au sponsori pentru operații estetice repetate.

Darul cel mai mare pe care vi-l puteți face după ce ați citit aceste gânduri ar fi să căutați cărțile scriitoarei și să le parcurgeți pentru a vă da seama cât de aproape de gândirea dv este ea în ceea ce creează.

Spor la lectură!

Anunțuri
1

Testul *Oglinda*

Particip la un curs de dezvoltare personală. Ni se pune întrebarea: *Vă uitați în oglindă. Ce vedeți?* Evident că noi începem, cu logica și raționamentul, o grămadă de întrebări suplimentare: Din ce punct de vedere? La noi sau la ceea ce e în spatele nostru? Și dacă nu vreau să răspund că nu am ce? Crezi că am eu timp să mă uit în oglindă?

O luăm de la capăt: Te uiți în oglindă. La tine. Ce vezi?

Îmi amintesc de mine, cea din copilărie și adolescență. Nu m-am uitat în oglindă până la 17 ani, cred. Nu mă suspectați de minciună, gândindu-vă că trebuia să mă privesc pentru a-mi aranja părul. Eram tunsă scurt, băiețește, părul meu nu se încurca niciodată, nici nu foloseam altceva decât degetele de la mână pentru a îndrepta vreun fir rebel care se suprapusese peste altul. Se poate și așa.

*Ți-a spus cineva că ești frumoasă?* am fost întrebată. *Îmi ziceau câțiva, dar nu din cauză că mă simțeam urâtă nu mă uitam în oglindă. Era un fel de protest. Toate fetele petreceau timpul acolo. Eu nu voiam să pun accentul pe așa ceva. Nu-mi pierdeam timpul cu asta. În plus, nu aveam coșuri, nu aveam nimic după care să mă uit dacă s-a vindecat sau dacă arată mai bine sau mai rău. Îmi era indiferent cum dă la public fața mea. Mie mi se spunea că prin altceva câștig – prin veselie. Și când eram veselă, adăugau toți, fața mi se lumina și strălucea. Ce rost avea să mă uit în oglindă când eram singură, că doar nu râdeam ca proasta propriei fețe, ca să văd dacă într-adevăr strălucesc? Îmi era destul că auzeam cuvinte frumoase apoi, nu mai pierdeam timpul cu oglinda.*

Bine, bine, dar acum, la distanță de două ori plus 10 cum privești lucrurile?

Păi, să spun drept, mă duc din când în când și mă uit în oglindă și-mi zâmbesc. De fericire. Toți îmi spun că arăt mai bătrână de când mi-am aranjat părul așa cum mi-am dorit eu (replica mea foarte sinceră e următoarea: *Adică ce vrei să spui, că în loc să arăt de 25, arăt de 35? Ei bine, tot ies în câștigă pentru că oricum am cu 10 mai mult!* 🙂 )… Am prietene care mă bat la cap să mă întorc la părul meu drept, pentru că ele stau cu placa în mână ore în șir și nu reușesc să aibă ceea ce eu am din naștere. Mai ales că se poartă. Da, se poartă părul drept. Ei și? Dacă eu mi-am dorit dintotdeauna să am părul creț? Și dacă am găsit pe cineva care se pricepe să mi-l pună pe moațe? Ei bine, mă uit în oglindă și îmi spun: *Ce frumușică sunt!*

Unele spun că, uitându-se în oglindă își văd ridurile sau neîmplinirile, pentru că durerea își lasă semne pe chip, altele spun că în oglindă văd cearcănele și chipurile părinților care le ceartă pentru ceea ce nu au făcut cum trebuie în viață. Unele spun…

Voi ce spuneți dacă vă uitați în oglindă?

Mă bucur pentru mine că sunt așa de liniștită uitându-mă în oglindă, așa de mulțumită, așa de încântată. Nu-mi pasă cum mă văd ceilalți. Am avut un vis și mi l-am împlinit, iar mie îmi place de mine așa cum sunt acum, pot ceilalți să-mi zică orice, eu mă iubesc și asta e cea mai importantă emoție de care are nevoie omul în viață.

Mai ales – femeia. (că, da, femeia nu e om 🙂 🙂 🙂 . Mă refeream că e zână!!! 🙂 🙂 🙂 )

Cred că am vorbit destul despre schimbările din mine. Cum e cu voi? Sunteți prieteni cu imaginea din oglindă? Sau vă apucă plânsul atunci când sunteți față în față cu ea?

0

Speranțe renăscute – Debbie Macomber

Să fim serioși, când o editură vinde 30 de cărți cu 100 de lei, nu te aștepți să-ți trimită cele mai bune titluri, dar când am făcut achiziția de la Lira, nu mi-a păsat să primesc cele mai interesante cărți, ci pur și simplu să-mi fac o idee despre ce înseamnă o carte romantică (nu de alta, dar, cum am scris și aici, nu mai citisem o carte de acest gen, eu fiind preocupată de cu totul alte stiluri!). Necunoscând autorii, nevrând să mă informez despre cărți (ce cred alții sau și mai rău descriere în amănunțime!), eu am parcurs cărțile cu creionul în mână exact pentru un lucru care, de regulă, nu-i interesează pe cititori – cum se scrie, ce înseamnă un roman de dragoste. Am subliniat comparațiile, am încercuit cuvintele deosebite, am pus acoladă la pasajele cheie, am scris în dreptul fiecărui moment care mi s-a părut mie interesant un comentariu, iar la frazele care aveau poante sau ironii am atașat un zâmbet. Nu mai spun că pe pagina de la final, la fiecare capitol am făcut o scurtă prezentare, în 10-15 cuvinte cuprinzând esențialul.

Știți cât costă un curs pentru a învăța să scrii cărți romantice? Între 300 – 500 $. Nu e mai simplu să urmărești în timp ce citești și să-ți faci o idee singur? Cam aceasta a fost dorința mea.

Ei bine, după ce am terminat de citit un autor, l-am căutat și pe net, am văzut dacă are blog sau nu, ce spun cronicile despre cărțile lui. Dar înainte, nu. Așa că am început eu să citesc plină de naivitate această carte care mi s-a părut societatea americană pur sânge. Personaje care nu au probleme materiale, ci doar emoționale. Personaje care sunt în căutare de ceva și acel ceva li se oferă pe tavă. Personaje care se despart și reușesc să nu se urască (a, da, ar trebui să învățăm și noi măcar din această latură a lor).

Un gând mi-a venit ca o boare – la cum se prezintă situația acestor personaje, ar fi meritat un film. Un film gen Diva sau Hallmark. Un film ușor, pentru cele care tricotează și vor în același timp să nu se gândească la ceva anume, că nu mai suportă gândurile lor, așa că vor să aibă pe fundal voci plăcute. Și mai ales să ridice ochii de pe lucru (căci știți că cele care tricotează pot să nu se uite la andrele, exact cum scrie priceputul la computer în metoda oarbă…) și să vadă chipuri din acelea încurajatoare – căci personajele cele mai mult au depășit 50 de ani, dar sigur cu operațiile de rigoare vor arăta așa de bine încât fiecare doamnă se va simți iar tânără și frumoasă precum eroinele.

O să caut pe net, mi-am zis, dar nu acum; trebuie să termin, să nu cumva să mă las influențată în caz că…

Singura mea întrebare, pe parcursul cărții de 381 de pagini, era… totuși, cum va reuși autoarea să încheie atâtea necunoscute, pentru că se apropie finalul cărții și sunt o sumedenie de lucruri care nu pot fi închise precum ușa de la frigider – pac-pleosc. E nevoie de un fel de ușă ca aceea care are arc și se închide încet-încet… Mda, când am ajuns la final cu toate nerezolvate, mi-am spus că mai există un volum. Bine, îl voi căuta la chioșcuri, poate există.

Intru pe net. Pentru toate curiozitățile mele, doar semne de exclamare: sunt mai mult de 10 volume care se ocupă de aceste povești. Și mai sunt și 3 serii de filme realizate de … cine credeți? Exact! Hallmark.

Cedar Cove, îi zice serialului, iar după ce am început să văd episodul pilot m-am cam speriat. Ce diferență poate fi între ceea ce-ți imaginezi tu și ceea ce pun regizorii. Cum vedeam eu personajele și cum apar ele, cum arată ele… Ce să zic, mi-ar fi plăcut să citesc, mai degrabă decât să privesc, dar cum la noi pe piață nu există toate volumele, iată cum încep eu să joc într-o horă a deschiderii ochilor și a acceptării ofertei altuia, nu a bucuriei de a-mi forma eu lumea mea datorită cărții.

Oricum, dacă mă întrebați, stilul lui Debbie Macomber nu m-a cucerit ca al lui Mary Balogh, dar Debbie a vândut 200.000.000 de exemplare în întreaga lume, iar romanele ei au rămas pe lista de bestseller mai mult de 990 de săptămâni. (Doar ca să numeri până la 990 îți ia o viață, dar să-ți imaginezi că pot să fie atât de îndrăgite… ) Și să nu uităm că 16 dintre ele au ocupat prima poziție. 16? Câte altele o mai fi scris și au rămas în umbră? 🙂 🙂 🙂

P.S. Replicile din film sunt mult mai reușite decât cele din carte. Probabil că dacă nu s-ar fi străduit să lungească atât de mult un volum și cărțile ar fi fost la fel de incitante ca filmul. Pe de altă parte, filmul câștigă prin splendidele imagini ale portului…

0

Vocea umană

Vorba dulce mult aduce, dar și vocea dulce mult aduce!

Eram la rând la magazin și, deși existau 8 case de marcat, doar două vânzătoare se aflau la lucru. Of, până la urmă e zi liberă, nu? Dar și dacă intri într-un magazin și stai 45 de minute la rând, iar altul este peste drum, normal că pleci din cel aglomerat.

Ce-i pasă casieriței? Nu e afacerea familiei ei și niciun client nemulțumit nu o indispune. La câți sunt… Are balta pește… Așa că a răspuns celui care și-a depus lucrurile pe banda ei – *Am închis… *

Omul a cerut să vină altcineva în locul ei, că nimeni nu cheamă pe nimeni și atunci normal că se destabilizează și mai mult situația.

Casierița dădea să încuie țigările când omul de pază, cu o voce dulce, de tată ocrotitor, i se adresează: *La și 15 trebuie să ieși din tură, X, și e și 5…* Ea, disperată, murmură: *Da, dar nu mai pot, sunt frântă, când stau 50 de minute peste nu știe nimeni…*

El, cu grijă pentru viitorul ei: *Eu te cred, dar gândește-te că atunci nimeni nu-ți trimite scrisori de dragoste, dar acum s-ar putea să primești o reclamație… Și e întemeiată.*

Femeia a oftat, obosită, nemulțumită, înfrântă. A descuiat casa și țigările pentru încă 10 minute. Omul acela nu-i voia răul, dar cum ar fi fost dacă s-ar fi răstit la ea, dacă ar fi făcut scandal sau ar fi lăsat-o să ducă la capăt ceea ce intenționa și apoi îi sufla clientului – *Faceți, domnule, plângere, aveți dreptate, apărați-vă dreptatea și câștigați!*?

Cu siguranță, ea nu-și mai aducea aminte de responsabilități, nu reușea să-și învingă neputința și se rățoia la el sau își pierdea locul de muncă. Așa ea a fost salvată și relația dintre cei doi păstrată.

L-aș fi luat acasă pe acel om, pentru înțelepciunea de care a dat dovadă. Și apoi l-aș fi clonat. L-aș fi oferit fiecăruia dintre cei care au pierdut multe în viață datorită inflexiunilor vocii…

Căci tonul face muzica…

0

Frăția hoților (Den of Thieves)

După ce vezi un film în care Mat Demon, deși are 48 de ani, arată de 30, și să-l vezi pe Gerard Butler, de 49 de ani, arătând dărâmat și îmbătrânit, primul și primul lucru la care te gândești este cum se reușește așa ceva: în primul caz este simplu – machiajul, nu? 🙂 Nicio trudă pentru om. Dar în al doilea… Da, și machiajul, dar a fost nevoie și de ceva kg în plus, de o *intoxicare* specială. Câteva kg am spus? Cam câte credeți? Haideți, înaintați o cifră! 25, în caz că vă dați bătuți…

Până la urmă, 🙂 serios, oamenii se intoxică zilnic din proprie plăcere și alegere, cheltuind o grămadă de bani!

Dacă Gerard a acceptat să o facă pentru a se îmbogăți, știind că oricând, datorită sportului și intervențiilor chirugicale, va ajunge un Făt Frumos, cine ce are cu el?

Sentimentul neplăcut pe care l-am încercat văzând filmul, însă, nu vine de la fizicul polițaiului nonconformist, ci din pumnii strânși pe care i-am ținut pentru gașca rea. Tot timpul am așteptat să se elucideze cum de oamenii aceia instruiți ca militari au luat-o pe calea cea rea, am așteptat un motiv care să-mi dea pacea pentru că am fost de partea lor.

Bine, eram cu șerifii pentru că erau cei buni și știam sigur că vor câștiga, dar cum să te atașezi așa de niște răi? Voiam un compromis. Poate pentru că nu omorau civili? Bine, dar tot ucideau – cum să stai cu inima la gură, dornică să câștige cei ce fură?

Am rămas dezamăgită – răspuns clar nu am primit. Poate nici nu există. Poate a fost doar faptul că mi-am dorit din toată inima ca niște oameni care alcătuiesc o gașcă haioasă să aibă un argument bun pentru lucrurile nebunești pe care le duc la capăt. (Cum îl terorizează ei pe prietenul fiicei unuia dintre ei  – ar trebui să se întâmple mai des în viața de toate zilele, ca în felul acesta fetele să fie respectate, dacă nu din politețea intrinsecă a băiatului, măcar de frica a ce ar putea să se întâmple dacă o supără!!! 🙂 )

Adevărul este că finalul este complet neașteptat – ia și frustrarea că nu pricepi ce e dincolo de comportamentul obsesiv al hoților, ia-o și pe aceea că… (dar nu vă spun care este aceasta – vedeți filmul, eu nu vorbesc niciodată despre subiectele filmelor, în detaliu. Mereu mă refer la câte un aspect social, nu abordez tema și deznodământul. Supărați? 🙂 Sper că nu. Așa sunt eu!)

Despre faptul că în film joacă 50 Cent nu spun nimic pentru că acesta este deliciul tuturor articolelor, așa că îmi imaginez că oricine a aflat aceasta. Însă un interviu cu el pot recomanda. Aici.

8

A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

0

Crețolino

Nu sunt dintre cele care să vorbească despre modă sau beauty. De regulă, mă machiază personalul calificat, dacă am de filmat o emisiune, în rest, nu pun farduri pe chipul meu. Am plecat de la filmări odată direct la sport și, deși mă demachiasem, produsele de calitate își spuneau cuvântul, mai erau așa, ca o umbră pe chipul meu. Prietenele de la sala de sport nu se puteau abține din a-și manifesta consternarea: *Ce frumoasă ești. Ce frumoasă ești.*

Una dintre ele, ca să dreagă busuiocul zice: *Nu că nu ești frumoasă de obicei, dar acum parcă ești waw…*

Poate; dar decât să fiu waw și să pierd 45 de minute în fața oglinzii, mai bine sunt normală. Nu am nevoie să întoarcă nimeni capul după mine.

Dar, de când mă știu, mi-am dorit și eu să fiu creață. Părul meu, drept, pisicos, niciodată încurcat, e atât de plictisitor… Iar eu sunt adeptă, doar în această privință 🙂 !!! , a principiului – dacă se poate complicat, de ce să ne bucurăm de simplu? 🙂 🙂 🙂

Da, știu, e dificil de întreținut un păr creț, dar mi l-am dorit și plec eu în căutare de frizerie în care să se mai facă așa ceva… *creț în spirală*. M-am simțit precum Făt Frumos pornit la luptă cu vajnicul zmeu căci am întâlnit în cale doar bariere: a. nu se poartă creț, deci nu sunt oameni pregătiți pentru așa ceva. b. a, păi de ce, doamnă, creț, vă ardeți părul etc etc (grija asta ascundea de fapt același motiv – nu se pricep să folosească bigudiurile). c. eu parcă aș ști – zice o alta – dar cât vă fac pe dv creață, aranjez 4 la păr cu noul stil, așa că nu pierd eu bacșișul de la 4 persoane pentru unul de la una singură. (Adevărul este că atunci când am început procesul și am văzut că a durat 4 ore, am declarat-o pe acea persoană o eroină!!!) d. acest tip de coafură nu se mai predă la școlile de specialitate dintr-un motiv clar: ce nu e la modă, nu se învață. Ce a fost la modă, când va reveni, se va învăța din mers. Așa că s-a purtat acum 25 de ani… nu e niciun semn că ar reveni moda… sănătate, taică, și noroc.

Ajung la un centru modern cu 10 angajați. Dintre cei de acolo, o singură persoană se pricepea la creț în spirală, dintr-un motiv foarte simplu: era de vârsta mea, un fel de mamă a celorlalți din jurul ei. S-a ocupat de mine cu migală. Toți colegii veneau din când în când să vadă procedeul extraordinar de migălos și se mirau de răbdarea ei. *Și cum o să iasă? Chiar vorbești serios? Va fi creț frumos sau un creț oarecare?*

Difuzorul e secretul, îi lămurea doamna care se ocupa de mine. Nu, nu difuzorul acela de pe vremuri în care se auzea cum cântă orchestra din aparatul de radio 🙂 , ci obiectul acela pe care îl primești odată cu uscătorul de păr, obiect gigantic, de care nu prea ai nevoie și poate chiar îl arunci – dacă nu ești ca mine, să vrei să fii creață…

Plecând de acolo, mi-am dat seama de ce unii ajung departe, iar alții, nu. Pentru că știu ceva în plus față de cei din jur. Cum era fata aceea care nu avea nicio trăsătură fantastică, nu avea nicio calitate dintre cele pe care le aveau colegii. I s-a spus… *Măcar învață o limbă străină.* S-a apucat de japoneză. Asta da limbă străină. Într-un an o stăpânea perfect și și-a găsit mai repede de lucru decât cei care păreau avantajați de creierul lor maaaare și taaaaare…

Nu vă speriați când vi se pare că nu vă pricepeți la ce se pricepe toată lumea. Căutați nișa și veți trăi mai bine decât oricine, căci da, eu i-am dat frizeriței ca bacșiș mai mult decât i-ar fi lăsat cei patru clienți la care ar fi lucrat în timpul cât s-a ocupat de mine…