La mulți ani, Sportule dragă!

La 5 ani mergeam la balet. Un accident m-a făcut să nu mai pot merge o perioadă, apoi am folosit un baston timp de un an… De la 7 ani nu se mai face balet, ți-a trecut tinerețea 🙂 . Am vrut să merg la atletism, singură nu prea aveam curaj, iar mama nu avea timp să bage în seamă faptul că mie îmi place … să alerg… Am încercat cu handbalul. Nu, merci, un antrenor care mă face *vacă* nu mă stimulează să dau ce am mai bun din mine. Și uite-așa a rămas talentul meu sportiv nedezvoltat. În urmă cu 4 luni, când am început să mergem în gașcă ( #ParentingPR ) la spinning, m-am întors la vechea iubire. Și nu mă mai desparte nimeni de ea.

Andreea m-a rugat să scriu un articol despre cel care ne păstrează în formă, dacă suntem înțelepți și-l integrăm în viața noastră. L-am scris și ea l-a publicat aici.

Citiți-l pentru a afla care au fost cele 8 scuze ale mele de a nu face sport, de-a lungul anilor, evident!, și spuneți-mi care este scuza voastră. Iar dacă faceți sport – ce sport practicați?

La mulți ani, Mișcare Fizicăăăă!

Jonas Jonasson – Bărbatul de 100 de ani…

…care a sărit pe fereastră și a dispărut. Editura Trei.
Când mi-am propus să citesc literatură suedeză în luna aprilie, odată cu Nano Camp, am făcut-o datorită acestei cărți. Aflasem despre ea că în 2010 a fost cea mai bine vândută carte a Suediei, cam 6 milioane de exemplare, rapid s-a făcut și film după ea (am văzut filmul, dar nu are farmecul cărții!) și înțelesesem istoria scriitorului cărții: după o carieră lungă de jurnalist, consultant media și producător TV, JJ a decis să înceapă o altă viață. Se mută pe malul Lacului Lugano, din Elveția, aproape de granița italiană, și produce acest fenomen de piață suedez…
Cartea este despre Allan, un bătrân de 100 de ani, genul lui Forrest Gump, dar mai mut și mai subtil decât acesta. Trecând prin mâna controversatului Bernhard Lundborg, specialist în biologie rasială, care decide că unul ca Allan nu are dreptul să se reproducă pentru că nu e perfect, Allan se bucură de viață mai departe pentru că este atașat profund de dinamita lui care sare în aer și îl răzbună sau îi aduce contracte cu fel de fel de firme.
Incult, dar calculat, total apolitic, se implică totuși în cele mai dificile momente ale secolului XX, fiind alături de Franco, Stalin, Truman sau Mao, așa cum și tatăl său a fost lângă Faberge și un ou de-al acestuia, ajuns în Suedia a fost complet desconsiderat, pentru că cine știa despre importanța creației lui *Fabe*?
Punctul forte al cărții este rapiditatea cu care se întâmplă totul, deși personajele principale au 100 de ani, 70, iar celălalt e … mort. Pentru cei care scriu, volumul este un exemplu de conciziune și mai ales de ceea ce înseamnă să ai de spus o sumedenie despre lucruri care par a nu putea fi descrise și care-ți ocupă totuși 460 de pagini.
Da, zâmbiți, cartea are cel puțin 3 observații hâtre pe pagină. Vă va însenina fiecare minut cât o veți păstra deschisă în fața dv.
Pe de altă parte, zâmbetul va fi și amar, și trist, și dureros, și disperat.
Allan făcea totul conform principiului mamei lui: Lucrurile sunt cum sunt și vor fi cum vor fi. *Asta înseamna printre altele că nu trebuie să faci prea mare caz de nimic. Mai ales dacă n-ai încotro. Când a venit telegrama despre moartea tatălui, Allan s-a comportat potrivit tradiției din familie: s-a pus pe tăiat lemne, chiar dacă le-a tăiat poate mai tăcut și mai încet decât de obicei. Atunci când i-a venit timpul mamei să se ducă, el a scos-o din casă, a așezat-o în dricul care aștepta afară, iar Allan a rămas în picioare, în bucătărie, urmărind totul pe fereastră. Și-apoi a șoptit ca să nu audă decât el: La revedere, mamă. Și cu asta și-a încheiat un capitol din viață.
Acum înțelegeți de ce unii oameni, din Scandinavia sau din oricare altă parte se poartă astfel? Pentru că ei cred că așa e bine, că așa este înțelept. Că așa este.
Urmăriți-l pe Allan cum se distrează în felul lui redus, lipsit de cuvinte și veți fi fericiți că ați descoperit o carte – document, atât despre inima unei categorii de oameni pentru care el este prototip, dar și o carte – monument, în care se îmbină atât de multe tehnici de scriere încât ar putea fi un manual pentru cei ce aspiră la titlul de *scriitor român*.

Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor

Dacă nu ar fi fost acest titlu, impresionant pentru o inimă de femeie, nu aș fi deschis cartea, chiar dacă era de la Humanitas. Să fiu sinceră, ca mulți dintre voi, nu știam despre Pia D – cea mai tânără actriță care a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, fiind totodată și prima suedeză care a dus premiul acolo. Filmul în care a jucat la 17 ani poartă numele Elvira Madigan și, pe cât de departe a ajuns datorită lui, pe atât de jos s-a afundat datorită neconcordanței dintre ceea ce-și dorea, ca persoană interiorizată și ceea ce trebuia să fie, ca vedetă.

Vreți să vă vedeți copiii celebri? Insistați să intre în această lume, care pare atât de tentantă, ca o poartă către viitor? Ca mulți din zilele noastre, a devenit anorexică, a luat droguri, a avut relații intime cu persoane dubioase și chiar a fost condamnată la închisoare pentru fraudă.

Amarul cel mai amar a fost faptul că autoritățile suedeze au despărțit-o de fiul săi, Robbin, afectat de *sindromul umbrei* – o formă de autism. 13 ani a luptat pentru a-l obține înapoi, iar zbuciumul acesta îl regăsim și în zilele noastre în acea zonă, unde se fac fel de fel de abuzuri cu privire la decizia despărțirii copilului de părinte și încredințarea celui mic unor străini…

Dar a venit și clipa eliberării, când statul suedez și-a recunoscut greșeala și a oferit cea mai mare despăgubire plătită vreodată unor persoane particulare.

Cartea se termină astfel: *Lacrimile care mi-au curs tot timpul liniștit pe obraji, din clipa în care președintele a început să vorbească, s-au transformat în șiroaie nestăpânite, de ușurate. Am rămas așezată în fotoliu, zguduită de plâns, zărind prin perdeaua de lacrimi cu Persoana asta caldă Se îndrepta spre mine ca să-mi aducă mângâiere. Dumnezeu îmi numărase totuși lacrimile.*

Aceasta nu este nu mai o carte pentru mame, ci este o carte pentru adolescente sau chiar preadolescente înclinate spre o viață năvalnică. Le vor prinde bine descoperirile Piei, dar mai ales vor rămâne uluite de faptul că celebritatea, în unele cazuri, nu numai că nu te apără de lucrurile rele, ci dimpotrivă te ghidează spre ele…

Povestiri terapeutice pentru mângâierea adolescenților

Când Oana Moraru a vorbit în martie despre #aniidegratie, am păstrat în minte o idee pe care ea a avansat-o cu multă siguranță: basmele sunt povești terapeutice din care, de la mic la mare, avem ce învăța.

Pe Oana o puteți reîntâlni în cadrul unui eveniment organizat de Prințesa Urbană, dar și pe 27 mai 2017, când va fi un seminar dedicat părinților sau profesorilor de adolescenți.

Pornind de la această idee, am scotocit prin Biblioteca Municipală Hașdeu și-am găsit o carte din 1995, intitulată Basme din lumea întreagă. Da, da, există și basmele frumos ilustrate, cartonate, pe care dai 70 de lei, dar sunt prea stilizate pentru a mai ajunge mesajul neaoș la *consumator*.

Recomand această carte  de la Editura Niculescu (nu, nu cred că mai există pe piață, dar sigur o găsiți la bibliotecă, asemenea mie) tuturor copiilor de la clasa a III-a, pentru că are povestirile scurte, concise, literele sunt mari, personajele te amuză sau te învață fără să te simți amenințat cu bățul (așa cum mai fac, uneori, părinții, din păcate!)

Faptul că se specifică de unde este luat basmul respectiv, țara de proveniență, dă posibilitatea părinților să explice copiilor și ceva geografie, atâta câtă pot pricepe copiii lor (educație personalizată, nu?). Eroii principali sunt în strânsă legătură cu țările din care vin – nu se vorbește despre urs în Africa, ci în Suedia! Desenele, fiind alb-negru, nu perfecte ca la desene animate 7D 🙂 , oferă încurajarea copilului de a reda prin propria mână ideea principală a basmului.

O carte simplă, de acum 22 de ani, pe care poate o mai găsiți la un anticariat, poate fi mai de folos decât multe dintre cărțile moderne, care izbesc ochii copiilor, fără a-i ajuta în dezvoltarea personală.

Charlotte Lowenskold – Selma Lagerlof

Cartea se citește ușor, pentru că nu are multă filosofie în ea, nici urmă de idei asupra cărora să meditezi. Ea urmărește un destin, al lui Karl-Artur, fiul iubit al unei mama pline de savoare atât în conversație cât și în atitudine, o mamă de multe ori mai preferată decât fiicele ei, care erau lipsite complet de personalitate. Fiul este eroul principal, deși primele capitole se ocupă în mod deosebit de mama lui, dintr-un motiv foarte simplu: pentru a scoate în evidență curăția sufletească a acestuia. Greșește față de ea folosind un ton ridicat, nu-și cere iertare, dar pentru că are un examen și se teme că nu-l va lua pentru că Dumnezeu e supărat pe el pentru acea atitudine față de mama lui, pornește spre casă, preferând să piardă examenul, dar să se împace cu ea decât să se prezinte și să nu-l ia, din cauza vinovăției sau să îl ia, fără să fie în pace cu cea care îi dăduse viață.

Acesta este momentul când înțelegem că, de fapt, există un misticism ciudat în cei doi, iar Karl îi va da curs mult mai adânc: va merge pe calea arătată de prietenul lui, pietistul, și va deveni preot, își va găsi o logodnică și va dori să fie cu ea toată viața, dar…va afla că aceasta l-a refuzat pe un mare bogătaș, nu pentru că nu era interesată de el, ci pentru că își imagina că mult mai departe va ajunge Karl – decan, episcop, așa că va fi mult mai importantă în societate decât ca soție de industriaș…

Din acest moment, Karl ia decizia să se căsătorească aleatoriu, cu prima fată necăsătorită care-i va ieși în cale.

Vă las să descoperiți care sunt posibilitățile de care va avea parte, vă invit să vă puneți în situația lui și să răspundeți cu mintea voastră… Dacă ați fi în aceste zile și ați avea orgoliul lui Karl, rănit de așa declarație de iubire din partea Charlottei, ce ați face?

Vă avertizez, însă, că tot ce pare că o acuză pe eroina principală este doar în mintea lui Karl, că ea nu are nicio vină, iar lipsa de comunicare dintre ei este cea care stârnește și mai mult disprețul lui Karl pentru ea.

Îmi vine să râd, dar voi folosi această întrebare pentru a vă motiva să citiți cartea: Vi se pare că relația cu partenerul de viață este luptă cu morile de vânt, pentru că una spuneți și alta înțelege? Ei bine, cartea despre aceasta este, deci citiți-o – și, dacă se poată să o faceți împreună, cu atât mai bine. Mai ales după mijlocul romanului – ce se întâmplă până atunci, povestiți-i. 🙂

Eu vă spun sincer că am un capitol preferat intitulat Dorințe, un capitol pe care mi l-am copiat special, pentru că aduce în discuție foarte multe idei omenești despre cât de potrivite sau nepotrivite sunt dorințele, despre cât de mult se joacă omul cu focul, crezând că, dacă e la adăpost, într-o căsuță de fier, focul n-o să ajungă niciodată la el…

Stephen Arnott – Antologia proverbelor ciudate

Traducere  – Radu Paraschivescu, Editura Humanitas.

Mi-a atras atenția prin umorul ei. Și știți că se spune că, pe noptiera celor mai triști oameni, celor care și-au pierdut copiii, celor care au rămas fără nimic, trebuie să se afle o carte cu poante. Dacă nu avem poante, ne bucurăm din plin de proverbele ciudate, care sună cam așa:

Nu-ți zăvorî ușa cu un morcov fiert. Irlanda

Cuvintele sunt doar bulbuci de apa, pe când faptele sunt stropi de aur. – Tibet

Presari zahăr mai mult unde s-a ars tartina. – Olanda

Nu te înjunghia singur numai pentru că ai un cuțit de aur. – India

Cel ce-și petrece noaptea în mlaștină se trezește văr cu broaștele. – Tunisia

După ce-ai primit un topor în cap e o adevărată plăcere să fii învinețit cu o bâtă de lemn.

E mai nobil să fii mâncat de un crocodil mare decât să fii ciugulit de peștișori.

Pisica șchioapă e mai bună decât calul iute când șobolanii mișună prin palat. – China

Deși există mii și mii de subiecte pentru conversațiile elegante, unii oameni nu se pot întâlnic cu un schilod fără să vorbească despre picioare.

Cel care tace primul într-o ceartă e de familie bună. Slovacia

Nu vorbi despre lucrurile secrete pe câmpiile pline de movilițe. – Israel.

E ușor să fii isteț în contul zilei de ieri. Rusia.

La un capăt al pieței a spus o minciună la celălalt a ajuns s-o creadă.

Oamenilor le plac adevărurile care le lovesc vecinii. SUA

Cine cântă la scripca adevărului primește un arcuș în cap. – Germania

 

Acestea sunt câteva exemple. Râzi și cazi pe gâduri. Care v-a plăcut cel mai mult?

Poate le veți citi pe toate, îmbogățindu-vă umorul inteligent.

Spor(t).

🙂

Cum am câștigat ce-mi doream

…dar nu mă așteptam.

Sunt genul care când se pregătește ocupă ultimul loc, iar dacă nu se pregătește sigur rămâne de căruță încă un an. Aveam prietene care găseau pe jos obiecte de aur, care câștigau la loto, care din orice se îmbogățeau. Eu sunt persoana care, atunci când împrumută, nu mai primește banii înapoi, cu atât mai puțin să mai primească de la cineva ceva, așa, de drag că există…

Dar azi am participat la un concurs pe acest blog http://idriceanu.com/concurs-care-povestea-serilor-voastre/ pentru că mi s-a părut nostalgică senzația dată de întrebare… Care-i povestea serilor voastre, de mamă și copil? Eheiiii, la cât de repede trece copilăria (copilului tău, că a ta trece ca melcul, de supărare că nu poți face lucrurile pe care și le permit cei mari!), am vrut să adaug și eu acolo experiența mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ar fi o chestie serioasă, că aș avea eu vreo șansă de câștig. Răspunsul meu a fost cam așa… *Cel mai dificil îmi era când nu aveam cărți – de inventat, inventam poveștile, dar a doua seară îmi cerea povestea din seara trecută, iar eu nu mai țineam minte nimic, nimic. Atunci făceam pe neîncrezătoarea… *A, de fapt, tu nu ai ascultat și acum vrei să o auzi…* Iar el nega: ÎȚI cer pentru că îmi place mult, mult, mult… *Atunci spune-o tu* – ziceam eu. Și se apuca să povestească, iar dacă nu-și mai amintea un detaliu îmi dădea dreptate: uite, aici nu o mai știu… Iar eu, care nu o mai știam deloc, dădeam o pistă falsă… ce-mi trecea atunci prin minte … și el se burzuluia la mine: Mami, vrei să mă încerci…. Sigur nu asta ai spus, pentru că nu se poate ajunge nicăieri de la chestia asta…*

Atât de sigură am fost că nu voi câștiga încât am semnat cu pseudonimul acesta EuMieAlMeu, iar când m-am trezit dimineața și era chemat EuMieAlMeu să dea un semn de viață pentru a se afla cum se intră în posesia câștigului am crezut că e o glumă de 1 aprilie…

Le mulțumesc celor de la #Sofiaman și am un gând bun pentru Georgiana Idriceanu. Cuvintele înțelepte de pe pijamaua fiului meu merită să ne fie motto în viață… că doar viața asta a cam devenit o junglă de aceea… aventura e cea mai bună replică.

*Life is either a daring adventure or nothing.*

So… adventure… 🙂

P.S. Cam acesta a fost mesajul când am fost informată că am câștigat… *E o poanta de 1 aprilie? Sau vrei să-mi stea inima de emoție și mai ales de fericire? N-am câștigat niciodată nimic și acum sa ajung în posesia a ceva ce chiar îmi place? Uite, as vrea sa spun o poveste, povestea despre cum am descoperit eu pijamalele Sofiaman. Prietena mea din copilărie era în spital, trecand prin operație după operație, 11, iar la atât stat în spital, la atât sânge și la asa situație dificila, avea o frumusețe deosebită datorită garderobei ei, alcătuită din aceste pijamale și cămăși de noapte. Prietenoase, colorate, material bun, erau o încântare, îți dădeau un confort emoțional și ca pacient și ca însoțitor. Pentru mine Sofiaman înseamnă să poți învinge starea negativă, chiar când ești singură, pt că ești încântată de tine și pusă în valoare de ceea ce porți. P. S. Și dacă nu am câștigat și e o păcăleală, părerea mea rămâne aceeași.