De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!

Tot felul de daruri…

pentru sărbătoriții mei dragi.

Nu pot eu da prea multe în această viață, dar dragoste pot oferi – mai ales prin faptul că mă apropii de oameni și ne bucurăm împreună de viață.

I-am oferit de ziua ei Rahelei ceva despre care ea a scris aici.

Dacă vă doriți ceva ce pot să scot rapid din mânecă, vă rog să-mi spuneți. Nu voi ezita să o fac 🙂 .

Adolescenții de lângă și din noi

Mă întreb, uneori, copil de bărbat alcoolic și violent fiind, ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi avut un tată căruia să-i pese de mine. Și în copilărie și în adolescență.

Am descoperit zilele acestea un sistem al unui tată și soț care, fără a avea vicii, punea chemarea meseriei deasupra familiei și atunci era tot ca și când distanțe infinite se puneau între el și familia lui.

Inima lui nu putea să tânjească la dragoste și dor pentru familie decât atunci când el îi îngăduia. Mi-a dezvăluit și mie procedeul. În munca pe care o îndeplinea, nu-și putea permite nicio clipă ca atenția să-i fie abătută sau sustrasă de sentimentul iubirii; și își crease o metodă proprie.

Dimineața, numai dacă nu era smuls din somn de vreo alarmă militară, își consacra gândurile și sufletul familiei sale. Se gândea la fiecare, pe rând: îi vedea ca și când i-ar fi avut în față; îi mângâia, asigurându-i de toată dragostea lui. Parcă ar fi scos dintr-o vitrină niște lucruri de mare preț, unul câte unul, privindu-l pe fiecare, pipăindu-l, sărutându-l, așezându-l la loc; în cele din urmă, le adresa un scurt rămas-bun și încuia vitrina. Totul dura o jumătate de oră, dacă avea atâta timp. După aceea nu mai trebuia să se gândească la ei toată ziua. În felul acesta putea netulburat de gânduri și sentimente contradictorii să-și dedice întreaga capacitate muncii pe care trebuia s-o îndeplinească: uciderea oamenilor. Era cel mai capabil ofițer pe care l-am avut.* (John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre)

Că ai pe cineva căruia nu-i pasă de tine, că ai pe cineva care nu-și poate permite să-i pese de tine și se gândește la tine ca la un bibelou, dar în absența ta, iar tu nu vei afla niciodată despre iubirea lui – este același lucru. Iubirea tot lipsește, iubirea tot nu se demonstrează.

Îmi imaginez că unii dintre noi nu suntem nici alcoolici, nici căpitani. Suntem doar timorați de faptul că nu știm să ne arătăm sentimentele față de cei din jurul nostru – și să nu uităm că fiecare dintre noi are în interiorul său un adolescent, poate nu am rămas la mintea copilului de grădi, dar sigur suntem suspendați într-o perioadă a anilor 14-20. E nevoie să ni se dea voie să plecăm de acolo, iar lucrul acesta se poate face doar dacă ne cunoaștem bine.

Cursul pe care îl propune Oana Moraru, deci, nu este numai pentru părinții cu adolescenți sau cu perspectiva adolescenței la un an distanță, ci și pentru cei ca mine care nu se pot desprinde de cei 16 ani la care s-au întâmplat toate lucrurile frumoase și pe care nu-i poți lăsa în urmă pentru că ți se pare că acum nu mai este distracția de acum. Cursul Oanei  (organizat de Vocea Părinților) este despre maturizare proprie sau despre cum să ne ajutăm copiii să se maturizeze din timp, nu peste 58 de ani.

Dintre subiectele abordate duminică, 28 mai, când avem posibilitatea să ne întâlnim, lucru care mie mi se pare excelent:

Este adolescența doar un mit?
– să am sau nu încredere în copilul meu?
– cum mă apropii de el când nu mai comunică?
– cum să îl ajut să evite excesele?
– cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
– cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
– cum îl ajut să aibă încredere în el?
– cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
– ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
– care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
– cum îl ajut să își găseasă vocația?

Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square. 3A Nerva Traian Street, 031041 București. (incluzând prezentările și masa de prânz)

Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.

În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂

Varekai – Cirque du soleil

În urmă cu ceva ani, pe când locuiam în Constanța, cu noi în casă, în toiul nopții, ne-a vizitat un hoț, pe care am avut tupeul să-l chestionez ce caută acolo și care a avut bunăvoința să-mi răspundă în timp ce se îndepărta. Când a venit poliția și am fost chestionată cu privire la cel care ne-a călcat casa fără a fi invitat, am spus:

  • Omul respectiv era rrom.
  • De unde știți, dacă nu i-ați văzut fața?
  • După modularea vocii.

Când l-au prins și a fost judecat, fiind nevoie și de mine la proces, m-a felicitat pentru că am avut dreptate.

  • Era și greu, m-am gândit eu atunci. Poți închide ochii și-ți dai imediat seama auzind 10 voci de la 10 oameni care știu româna, dar ca limba a doua – ce fel de naționalitate au. Nu e vorba despre altceva decât de realitatea că, așa cum mâinile au amprente, vocea are amprenta sa, influențată de locurile pe unde treci și mai ales de structurile limbilor pe care le vorbești.

Ajungând la Varekai, și dacă n-ai fi știut despre ce e vorba, ți-ai fi dat seama, după primele imagini, după stilul muzicii, după dansuri…

Pentru cei care nu știu, aș vrea să subliniez că, deși îi spune cirque, Cirque du soleil e diferit de circul cu care suntem noi obișnuiți. Prima dată, că nu există dresură de animale, apoi că va oferi momente profunde de-a lungul reprezentației, momente tulburătoare de introspecție, emoționante. (Este bine ca acest aspect să fie reținut de cei care au copii. Într-un articol citeam că cei mici s-au tăvălit de râs – da, dar a fost un singur moment cu clovni. În cadrul reprezentației la care am fost eu, cel puțin 5 din jurul meu au cerut să plece acasă pentru că se plictiseau, neînțelegând de ce apar creaturile acelea, speriindu-se… (depinde și de vârsta copilului, dar și de modul cum își trăiește el emoțiile. Dacă este unul care se sperie din orice, garantat că nu se va liniști văzând acea luptă continuă între alb și negru.)

Ideea e că Cirque du soleil nu este ceva distractiv, ci mai degrabă de atmosferă. Nu știu ce înțelegeți prin *atmosferă*, dar eu cred că în mintea noastră nu rămâne altceva decât întâmplarea în care a existat magie, originalitate, creativitate… Toate acestea alcătuiesc *atmosfera*. Sigur că unii se străduiesc să aibă parte de așa ceva în fiecare clipă a vieții lor, dar trebuie să nu uităm că pentru asta este nevoie nu numai de implicarea noastră, ci și a oamenilor din jur, a locurilor în care ne aflăm, a stărilor fizice prin care trecem. Dar despre asta mai vorbim, cu atât mai mult cu cât citesc de zor o carte pe care o recomand celor ce vor să-și înfrumusețeze zilele: Mica enciclopedie Hygge – rețeta daneză a fericirii.

Revenind la Varekai, pentru cei interesați, iată și informațiile pe care le-au primit cei care au cumpărat bilete:

Decorurile, scena și aria de antrenament din backstage cântăresc aproape 2,5 tone. Scena are 540 mp2, iar zona din spatele său include o cameră de fizioterapie dedicată, catering, garderobă și birouri administrative. Echipamentele și tribunele ajung în România cu 30 de camioane, iar amenajările durează aproape o săptămână. Impresionanta garderobă Varekai conține astăzi peste 600 de costume, pantofi, peruci, pălării și accesorii. Pentru finalizarea costumelor originale, au fost necesare 33 000 ore de muncă minuțioasă. Costumele sunt realizate preponderant din lycra, la care se adaugă materiale speciale, precum tije de titan. Săptămânal, sunt necesare 250 de ore de curățătorie pentru le păstra impecabile în turneu.Toate costumele sunt fabricate la comandă, majoritatea fiind produse în atelierul propriu de la sediul central al Cirque du Soleil din Montreal, Canada. Singurul de acest gen din America de Nord, atelierul are peste 300 de angajați cu normă întreagă, specialiști în domenii precum încălțăminte, design textil, dantelărie, perucherie, imprimerie și pălării de damă. Cu atenția pentru detalii caracteristică, artizanii  modelează pălăriile exact pe capetele celor care le poartă. Ei fac mulaje de gips pentru fiecare acrobat care intră în echipa circului, lucru care le asigură o precizie milimetrică. În adânc de pădure, pe vârful unui vulcan, există o lume extraordinară, o lume în care orice altceva e posibil. O lume cu numele de Varekai. ”Varekai” înseamnă „oriunde” în limba rroma, limba hoinarilor universali. Regizată de Dominic Champagne, această producție aduce un omagiu sufletului nomad, spiritului și artei tradiționale a circului, precum și celor care-și caută mereu, cu o pasiune infinită, calea către Varekai.

Despre ce se întâmplă înainte de spectacol aici.

O prezentare cu imagini din abundență aici.

Coloana sonoră a reprezentației aici.