0

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

Există și film, pentru că această carte fiind bestseller internațional, *cartea perfectă*, cum o numesc unele cronici, era imposibil să nu se hotărască și dramatizarea ei, dar… Un mare dar… Puteți viziona filmul și nu veți înțelege pe deplin de ce este considerat un roman comic – da, joacă bine actorul din rolul lui Ove, chiar așa mi-l imaginasem, însă toată năvala aceea de cuvinte ironice și nărăvașe pe care le redă scriitorul în cartea de 428 de pagini, nu pot să fie rostite… (Aceeași problemă am avut-o cu filmul care a apărut după cartea *Castelul de sticlă* – nu, nu e corect să vezi filmul, pierzi toată frumusețea cărții. Nu mai există niciun pic de emoție cu privire la destinul fetei – filmul începe cu ea mare, realizată, cartea începe cu povestea micuței fetițe care se arde și nu știm ce îi rezervă viitorul; poate să fie o celebritate sau poate să fie la pușcărie și să-i povestească unei reporterițe care se află acolo, pentru a-și face un reportaj…)

Un bărbat pe nume Ove seamănă puțin cu Forrest Gump; încearcă sărmanul om să moară și nu reușește, pentru că cei din jur au atâta nevoie de el încât îi arată că merită să trăiești, chiar dacă ți-ai pierdut soția care era cultă, în vreme ce tu erai incult, dar cinstit…

Chiar dimineață citeam un articol despre Giuseppe Giordano, un bărbat de 70 de ani, care poartă cu el fotografie soției sale oriunde merge. Orice lucru îl face în memoria ei, zi de zi. Bătrânelul din Italia și-a pierdut soția în urmă cu mulți  ani, dar nu renunță la dragostea vieții lui. Ia rama cu fotografia soției la plajă, pentru a admira împreună apusul – cam așa făcea și Ove când era vorba despre soția lui – Îi ducea zilnic flori la mormânt, îi îngrijea piatra de mormânt cu duioșie, de parcă i-ar fi mângâiat ei umerii, îi curăța de praf poza și o privea cu dragoste, apoi așeza rama la geam să nu cumva să îl vadă când încearcă să se sinucidă, pentru că știa că nu ar fi de acord cu acest gest…

Observațiile lui Ove sunt realiste, ale unui bărbat de 59 de ani obligat să iasă la pensie – măcar lucrul îl ajuta să uite de moartea soției. După aceea, ce mai avea de făcut? Doar să observe că nimeni, dar nimeni nu mai vorbește altceva decât despre mâncare – lunch! – și niciunul nu mai știe cum să se urce pe scară, ca să facă o reparație…

Dacă tot l-am comparat până acum cu 2 persoane, să mai fac o comparație – e ca o carte pentru adolescenți scrisă în epocă: (în epoca de aur, da, nu în cea de piatră!) trebuie să arate partea frumoasă a fiecărui om, trebuie să scoată în evidență fiecare aspect al situațiilor, trebuie să bifeze toate categoriile sociale, sexuale și intelectuale, trebuie să se termine cu un bătrân care nu mai face gestul la care se gândea cu atâta convingere pentru simplul motiv că viața merită să i se cânte un imn frumos.

Decât să citesc o carte în care oamenii se luptă între ei, reprezentând corporații care vor să distrugă lumea, prefer să citesc Un bărbat pe nume Ove, pentru că scriitura este prietenoasă, ușor de înțeles, descrierile inimii sunt coerente, expresive… Este imposibil să nu intri în toate cotloanele personajelor.

Ar fi interesant dacă fiecare dintre noi ar scrie un roman despre sine Un bărbat / O femeie pe nume… 🙂

 

Reclame
1

Webstock 2018 – bloggerii sunt așteptați…

… să se acrediteze gratuit.
10 ani de la prima ediție – ediție aniversară specială… O ediție memorabilă…
Acreditarea pentru participare la Webstock 2018 se poate solicita pe site.
5 octombrie este data pe care trebuie să o puneți deoparte pentru acest eveniment.
Toți cei care au derulat în acest an proiecte personale sau de brand sunt invitați să se înscrie la Awards.
#webstockro.
2

O poveste siciliană – Sicilian ghost story

Trailerul mai mult ascunde ceea ce va veni. Mă așteptam la un thriller care se termină prin eliberare. Nu știam nimic despre istoricul filmului și că de fapt este un film-manifest, un mod prin care cele trei țări care l-au realizat au vrut să lupte prin artă contra Mafiei. Abia la final era dată o explicație – filmul este dedicat lui Giuseppe… (adică personajul principal a existat? Am alergat la net și am căutat să înțeleg despre ce este vorba.)

Filmul are bază reală, doar că este realizat sub forma unei povești de dragoste, pentru ca adevărul să fie și mai dureros, și mai trist. Să fie înfiorător. Pentru niște copii de 13 ani, peste care trec apoi 2 ani, să înfrunte lumea absurdă a adulților – fata pe mama ei elvețiancă fără sentimente și băiatul pe cei care au lucrat alături de tatăl său în Mafie – este un blestem. Care poate fi îndepărtat doar prin vis, prin refugiul în imaginație și în scrisori; prin căutare și capitulare – fata capitulează în două forme (prima dată prin îmbrățișarea apei, apoi doar prin îmbrățișarea apei cu privirea).

Băiatul nu poate face nimic altceva decât să îndure. Filmul nu vorbește despre căutările statului, despre implicarea poliției, despre gesturile părinților – mai ales despre atitudinea tatălui, în situația dată (fost participant la activitățile Mafiei și prins, a semnat un acord prin care trăda ce știa – lucru care i-a împins pe ceilalți la gestul batjocoritor de a-i răpi fiul și a-l ține în pădure ca pe un cățel, timp de mai mult de doi ani, după care l-au ucis și l-au dizolvat în acid).

Realitatea, atât cât poate fi lăsată să se vadă, o redă articolul acesta.

Mă întrebam dacă arta este o formă prin care să lupți cu răul. Până la urmă, fiecare departament al statului ar trebui să-și facă datoria pe care o are și atunci s-ar presupune că răul nu ar triumfa. Dar ori undeva este o fisură, ori – chiar și fără fisură – răul se propagă. Poate tocmai pentru că aceasta este natura lui, de rău! Poate pentru că, și dacă europenii propun erosul ca rezolvare, și dacă americanii propun super-eroii ca eliberatori, nu de aici vine salvarea. Nu dinspre oameni, căci răul e mai presus de ei; e doar pactul unora dintre ei cu distrugerea, iar restul trebuie să îndure consecințele.

După ce vezi un astfel de film, singurul lucru pe care ți-l dorești este să fii cinstit, pentru ca să nu provoci celor din jur rău, prin minciunile tale. Dar uneori ești prins în capcană și atunci îți justifici răul cu faptul că ești la mijloc sau te strâng nevoile cu ușa… Nimic nu merită să te determine să perpetuezi răul. Mai bine rupi totul din start decât să îndure cei din jur repercursiunile faptelor tale – fie ele rele sau venite din remușcare.

P. S. Nu-mi place faptul că am folosit de atât de multe ori cuvântul *rău*, dar am preferat să îl aduc în discuție, o dată pentru totdeauna. Nu mai revin asupra lui și de foarte puține ori apare în textele mele. Tocmai pentru că nu mă las biruită de el.

1

Parenting PR – de 15 luni pentru educația celor ce educă părinți

Lucrez de 26 de ani în radio, iar lucrul acesta este o mare bucurie pentru că simt mereu că sunt aproape de oameni. Da, sunt jurnaliști care lucrează pe teren și jurnaliști care stau la birou – fac parte dintre cei din ultima categorie. Oare cum pot să simt astfel că sunt aproape de oameni? Prin simplul fapt că merg în grupuri pe care le respect sau de care sunt interesată. În felul acesta, cunosc gândirea unora și am despre ce să scriu mai apoi.

Unul dintre evenimentele care mi-au dat posibilitatea să cunosc oameni, dar și să înțeleg ce înseamnă bloggingul și social media este cel organizat de Parenting PR – pentru comunitatea Digital Parents Talks: Scrierea textelor care generează engagement.

În cadrul ediției cu numărul 15 (da, atât de multe au fost, lunar se desfășoară!), au fost mai multe invitate care să vorbească decât de obicei pentru că a fost vorba despre două dezbateri: din prima am aflat cum se scrie, din cea de-a doua – cum să fii pentru a putea să scrii pentru social media.

Subiectele abordate au fost interesante, dar și foarte multe, așa că nu poți să te referi la toate acele lucruri într-un articol simplu – mai ales că, pe lângă gândurile celor care vorbesc în față, le mai ai și pe ale tale care vin să confirme sau să infirme ceea ce auzi.

Cum ne place nouă să alcătuim sau să citim liste cu număr de ordine – de parcă nu ne-am săturat să fim niște numere și-n viața de toate zilele, vrem să fim și formați în doi timpi și trei mișcări, prin etape clare și ordonate, am ales să scriu despre 5 idei. Și să vă invit să le citiți pe toate celelalte prietene care au participat la evenimentul organizat de Parenting PR.

  1. A avea blog înseamnă a scrie. De ce scrii? Pentru că îți place, pentru că dorești să transformi pasiunea într-o posibilitate de a face bani. Uneori, îți iese, alteori, nu. Te-ai împăcat cu ideea că, de cele mai multe ori, nu? Atunci fă lucrul acesta cu talent – dacă nu-l ai, e dificil (dacă nu ai studii, nu e mare lucru, dar talentul trebuie să existe!) și vei fi fericit pentru că, și dacă nu ai bani din ce scrii, sigur îți faci prieteni. Și prietenii sunt mai valoroși decât banii.
  2. Întotdeauna vei avea success dacă vei înțelege vremurile pe care le trăiești – lumea nu are răbdare să citească un milion de cuvinte pentru ca tu să ajungi la miez. Blogul cere să scrii scurt și pe înțelesul omului – nu te gândi că te citesc doar doamnele rasate dintr-un oraș mare; pe lângă ele pot fi 39878 de puștoaice de la țară, că și ele au net.
  3. Articolele care apar pe aceeași nișă pornesc de la aceleași nevoi – a crește un copil este într-adevăr un lucru unic – pentru părinte, dar foarte comun – pentru societate! E minunat să fii prietenă cu toate celelalte mame care scriu despre educație, dar dacă vrei să fii citită trebuie să ai ceva aparte. (Că e vorba despre stilul de-a scrie, despre umor sau despre imagini, că e vorba despre emoție sau despre scurtimea textului ori despre rubrici Știați că… e decizia ta!)
  4. De unde iei idei? Sigur că din experiența ta, dar trebuie să fii atentă și la ceea ce e în jur, la ceea ce dezbate pe forumuri, la ceea ce spun știrile că se mai întâmplă prin țară – cam care sunt problemele oamenilor.
  5. Te ajută sau nu cariera din jurnalism? A fost o întrebare. Eu nu am făcut Jurnalism, ci Filologie, dar am urmat o sumedenie de cursuri. Voi spune că dacă e ceva care îi determină pe oameni să arunce cu pietre în cei din nișa de parenting este tocmai întrebarea: ce-mi pasă mie ce-mi spune X, dacă nu e documentată. Ori jurnalismul îți spune că trebuie să existe surse – și nu una, ci trei – care să confirme. Atunci când vorbești doar ca mamă și nu ai un specialist (a, nu, trei!) care să te secondeze – lasă-i pe ei să se bată cap în cap și cele ce vor citi se vor dumiri ce vor să aleagă! – s-ar putea să fii considerată apă de ploaie.

Mai jos aveți articole foarte cuprinzătoare despre ce înseamnă a scrie, a avea blog, a putea ieși în social media cu rezultatul creațiilor voastre:

https://prescolar.ro/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

https://mamicaurbana.ro/social-media-si-comunitati/

https://mamicaurbana.ro/cum-sa-scrii-articole-care-sa-genereze-engagement/

https://meritopoveste.ro/2018/07/22/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

http://iulianaroca.ro/scriu-pentru-voi-din-suflet-nu-dupa-o-reteta/

https://www.revistamargot.ro/digital-parents-talks-15-o-captivanta-calatorie-informationala/

https://casutaoliviei.ro/2018/07/25/cum-sa-scrii-texte-care-sa-genereze-engagement/

https://plecinlume.ro/2018/07/despre-texte-frumoase-si-povesti-la-scoala-de-blogging-pentru-parinti-digitali/

https://carmenradu.ro/recomandari/cum-si-pentru-cine-scriem/

http://www.simoneciel.ro/digital-parents-talks-15/

Evenimentul la care au participat peste 50 de bloggeri a fost sponsorizat de Lidl, Lupilu și OK Center.

 

1

Inferno – Escape my room sau Dacia de lângă casă

În agresivul stil adolescentin sau învățatul stil dramatic de familie în care alcoolismul distruge orice emoție, auzeam des * tu ești nenorocita sorții*. Erau cuvintele care-mi dictau traiectoria pe care voi umbla – doar rele voi aduce în calea mea și a celor din jur. Ei, lăsați, nu mai căutați în trecutul meu dacă s-a împlinit această profețit – ideea e că pe 20 iulie am reușit, e drept, alături de alți 4, să salvez omenirea.

Ați auzit bine. Și dacă nu aveți încredere în urechi, când vă povestesc eu, puneți accent pe ochi, citind aici https://joculdeavatiascunselea.com/2018/07/21/lumea-a-fost-salvata/

Să spun drept, totul a început cu o glumă – nu sunt eu bună de detectiv, așa că oricum nu am nimic de pierdut – și am participat la concursul de pe blogul mai sus amintit. Am mai trimis de câteva ori copiii (adică pe fiul meu și prietenii lui, căci îmi plăcea să le fac surprize uneori) la camere de evadare și au venit încântați de acolo. Ce-ar fi dacă de data asta merg eu cu soțul meu și copilul?

Acolo a mai sosit o familie. O, ce bine este să împarți dificultățile cu ceilalți, așa cum am făcut noi, căci cei doi se pricepeau și ei, ca și fiul meu. Doar eu și soțul eram puțin pierduți în spațiu din cauza lipsei ochelarilor (la mine) și luminii slabe (la soțul meu).

Însă jocul în sine este unul inteligent. Se spune că există comedii pentru oameni normali și comedii pentru proști. Așa e și la Escape room, în general. Unele sunt prin apăsare de buton, mamă, ce bun ești că ai ochit, altele sunt pentru cei din prima categorie – jocuri de litere, de cuvinte, străduința de a ajunge să înțelegi niște versuri, niște idei filosofice… Aha, mai venim și noi de acasă, trăim la Escape my room ca într-un cerc de cultură, nu ca într-un simplu bar unde ai totul la degetul mic pentru că, de fapt, tot ce-ți trebuie e pus pe raft, nu ceea ce ai tu în cap.

Mulțumesc pentru concurs, dragă admin de la https://joculdeavatiascunselea.com/ – scriitoare și persoană de cultură. Mulțumesc gazdei pentru atmosfera plăcută! Și le mulțumesc celor doi alături de care am jucat pentru savoarea replicilor și pentru ghidușiile lor.

Sigur vom reveni!

P.S. De ce am spus în ultima parte a titlului Dacia de lângă casă? Mda, e o poveste… Stând la 300 m de acest loc de vis și de incitare la gândire, habar nu aveam că acolo se află ceva așa de valoros. Pe bulevardul Dacia trec de 4 ori pe zi, cel puțin, cu autobuz sau troleu, văd minunea de poartă care pare că ascunde un castel și niciodată nu m-am dat jos să mă interesez ce e acolo, deși în mintea mea ziceam de fiecare dată: *Acesta ar da o poză bună pentru Instagram!*… Așa că, dacă bulevardul Dacia, colț rapid cu Moșilor vă e aproape, nu stați pe gânduri. Iar dacă vă e departe, puneți cap la cap o excursie, de parcă ați pleca în străinătate și nu ezitați să o faceți pentru că acolo astfel de experiențe ar costa de 3 ori, sau chiar 5!, mai mult.

0

Maria by Callas

Trebuie să spun că am văzut reclama la film în vreme ce așteptam să intru la Mamma mia 2 și singurul meu gând a fost – trebuie să ajung și la Maria! Curând. Nu știu ce mi-am imaginat că va fi, dar nu este nimic din ceea ce ați crede că veți vedea – nu e opulență, nu sunt culori, nu sunt povești de dragoste între personaje superbe. Sunt întâmplări de viață – tumultoasă și tristă.

Lipsa culorilor de pe peliculă, din unele momente vorbește de la sine despre sentimentele încercate. Scrisorile citite dau emoții cum nici la examene nu ai. Sigur că poți citi despre ea – un singur exemplu este articolul de aici – dar cu totul altceva să urmărești totul din ceea ce se numește mărturisire personală.

Mi-a plăcut că a fost sinceră: nu poți fi fericit dacă, fiind copil, ești pus pe treabă ca un om mare și nu de propria alegere, ci de cea a mamei. Mi-a plăcut că era realistă: nu poți împăcat și capra și varza – unde capra este capacitatea de a fi mamă și varza este capacitatea de a fi celebră. Mi-a plăcut că a recunoscut că a suferit și că a avut un drum deloc ușor – poate ar fi vrut să facă altceva, dar intervenția unui părinte care nu admite să faci ce vrei, ci ce trebuie…

Eu i-aș trimite la acest film pe toți părinții care își mână de la spate pe copii, ca pe oi, boi, capre… spre câmpia de pe care ar mânca ei, nu spre ceea ce le-ar face copiilor bine.

Am o cunoștință care mi-a spus că, discutând cu soțul ei, tot dădea înainte că, dacă vor avea copii, îi face alpiniști. Copii nu au avut, dar a auzit, după 40 de ani, că ceea ce-ți place ție ai vrea să recuperezi prin cei cărora le dai viață. Și atunci a mers la cățărat… Și de atunci viața ei s-a schimbat. Nu, nu are copii, dar este fericită cu hobbyul ei de care nu era conștientă…

Mergeți la Maria, cea pe care toți o consideră italiancă, dar ea este născută în SUA și de la 7 ani întoarsă în patria părinților – Grecia. Merită să vedeți filmul. Veți descoperi multe despre efemeritatea vieții și cred că viața vă va fi altfel.

 

0

Mamma mia 2

Când ai de-a face cu *monștrii* sacri ai ecranului și ai muzicii nu poate ieși decât ceva bun. Așa am sperat, așa a fost și în acest caz (că la Ocean 8 nu a fost pe măsura așteptărilor. A fost așa, să treacă vremea, dar nu să te ducă în vârtejul pasiunii).

De regulă merg la cinema la Mall, dar de data aceasta am fost la un cinema de cartier. Ca o paranteză, biletul costă 10 lei la 2D și 15 lei la 3D, iar marți – țineți-vă bine, prețul este de 7, respectiv 10 lei. Dacă vă numărați printre cei care jinduiesc după filme și au impresia că prețurile sunt prea mari (la fițe!), căutați prin alte părți pentru că veți găsi, cu siguranță.

Altă regulă: filmele de acest gen sunt parcă destinate femeilor (ca și Book Club). În sală din 30 de persoane, doar 2 erau bărbați și aceia cred că veniseră unul de gura nevestei și celălalt pentru că se plictisise în casă în această duminică – locuia deasupra cinematografului, cred că nu iartă nimic, la cei 80 de ani ai lui…

Amănunte despre cum a fost realizat filmul aici.

Filmul este mai interesant decât primul, chiar dacă lipsește Meryl Streep; sunt alte lucruri care pot să te acapareze, nu mai e nevoie de o asemenea prezență impunătoare. În sine, faptul că e muzica legendară a celor de la ABBA, era imposibil să nu-ți placă, dar să mai vezi și atâta tinerețe și nesăbuință, recunoscându-te sau gândindu-te că tu n-ai fost așa la vârsta aceea și te-a apucat acum, la bătrânețe… 🙂

Eu o ador pe Cher, îmi place cum cântă, este dintre cântărețele mele preferate, rolul ei are farmecul lui, însă – cu atâtea operații – părea un fel de momâie superbă (cool!) . Dar, da, a avut farmecul ei, iar de când am văzut filmul ascult Fernando doar în interpretarea ei, bye, bye, ABBA… 🙂

Partea fantastică, de excepție, vine prin două dintre melodiile pe care le știam mai puțin și care sunt dedicate relațiilor foarte intime, ceea ce evident că te emoționează: prima și a doua. (a, nu știu la ce v-ați gândit când am spus despre relații foarte intime, dar 🙂 eu știu o singură astfel de relație – cea dintre mamă și copil! 🙂 ) Cea dintre bărbat și femeie poartă alt nume.

Acestea fiind zise, dacă vă e dor de tinerețe sau dacă nu știți cum să struniți tinerețea – nu faptele ei v-ar putea atrage atenția, ci consecințele și responsabilitatea de care a dat dovadă!, dacă vă e dor de copilul care a crescut și a ajuns la 19 ani, iar în el nu se mai vede nimic din bebelușul de altădată… dați fuga la cinema 🙂 🙂 🙂 ….