0

Organizarea casei – Mama Time Out

Eram în casa unui prieten. Acolo era mizerie, acolo parcă venise cineva și presărase pe fiecare metru pătrat câte 6 gândaci de bucătărie, chiar dacă era vorba despre camere sau balcon… *De ce ai ajuns așa?* – l-am întrebat. *Cum e în casă, așa e și-n mine!* mi-a răspuns și mi-am dat seama că locul în care trăim este un ecou a ceea ce suntem noi înșine.

Și eu sunt genul de persoană care poate lucra în dezordinea-i personală, care nu prea vede că se răstoarnă casa peste ea, dar și când încep să fac ordine termin totul repede și bine în cât mai puțin timp. Mă laud că am reușit de câteva ori să aranjez într-o singură zi lucrurile după o mutare, asta însemnând pe rând să umplu patru camere, trei camere, două camere. Da, da, știu că nu înțelegeți prea bine la ce mă refer, dar cei interesați puteți afla, la un ceai. Pentru că mie nu-mi place să dau mai multe amănunte.

Ceea ce am vrut să spun, dar m-am pierdut în amintiri!, este că nu mă interesează nicio revistă despre casă, nicio idee despre organizarea casei și … nimic din ceea ce are legătură cu domiciliul. Pentru mine, casa înseamnă pereți și acoperiș – atât. Dar am ajuns la Mama Time Out (organizat de Florina Badea) pentru că cea mai bună prietenă a mea este exact inversul meu și și-a dorit să o cunoască pe Diana Mihăilă, prima bloggeriță de fine living din România.

Aici am de adăugat ceva – a participa la astfel de evenimente este în sine o bucurie, pentru că întâlnești o paletă bogată de doamne, preocupate de ceea ce e frumos și gata de a-ți zâmbi și a se împrieteni cu tine. Diana Mihăilă, însă, îmi permit să spun!, le întrece pe toate: cu debordantă energie ne-a salutat pe toate, s-a ridicat de pe scaunul ei pentru fiecare care a intrat în încăpere (Biblioteca Ion Creangă – mama tuturor bibliotecilor de tineret din București, cum îmi place mie să-i spun!) și a fost impecabilă. Cred că știu cu cine aș dori să semăn, dacă n-aș fi eu însămi, dacă ar fi s-o iau de la capăt și, evident, dacă s-ar putea 🙂 🙂 🙂 .

Pentru cei care aveți copii, organizarea camerelor lor este posibilă: regula celor 3 S.

Pentru cei care vă iubiți mașinile și le tratați ca pe iubitele voastre (sau chiar mai frumos), idei. Sau da, aceste idei ar fi pentru cei care aveți un partener care-și iubește mașina mai presus de voi și nu vă lasă să mâncați acolo, ca să știți cum puteți să-l înveseliți, cocoloșindu-i căsuța pe 4 roți.

Și ce trebuie să citesc eu, de câte ori totuși binevoiesc să mă gândesc la camera mea… aici.

Încântată am fost de această seară! Și, desigur, voi fi la fel de încântată de cea din 3 aprilie (e o seară de marți, ora 18), când la Lebbuchenhaus – librărie germană, va avea loc o întâlnire Mama Meet Up, ediția a II-a. Atunci se va vorbi despre cum să ne organizăm în bucătărie, ca să nu rămânem descoperite și nici să nu aruncăm mâncarea. Despre cum se petrece puțin timp în bucătărie, gătind sănătos. Despre cum se poate evita monotonia în ceea ce pregătim pentru mesele noastre.

Pentru înscriere la acest eveniment, până pe 30 martie, puteți scrie un mail la consultanta@florinabadea.ro. (Lebbuchenhaus este în centrul orașului, aproape de Universitate, strada Sarmizegetusa, nr. 4)

Ne vedem acolo.

 

Anunțuri
0

Brain Awareness Week 2018

Despre sănătatea creierului – toate subiectele dezbătute în cadrul prezentărilor și-au îndreptat ținta într-acolo!

Dr. Dan Mitrea a explicat conceptul de Neuroștiință, ajutându-ne să ne acomodăm cu un termen: DALY – anii de viață *sănătoasă* pierduți.  Căci DALY măsoară povara produsă de o boală și se exprimă în anii pierduți datorită problemei de sănătate. Folosind un filmuleț a răspuns la întrebarea ce ne face pe noi umani?

Dr. Marius Geantă a adus în discuție ideea de medicină personalizată, insistând pe crearea unui geamăn virtual. Nu cred că ar trebui să ne gândim la el ca la un fel de Superman, nici ca la un fel de clonă. Nici ca la persoanele despre care scria în cartea sa câștigătorul Nobelului pentru literatură – Kazuo Ishiguro (Să nu mă părăsești). Fiind doar o întâlnire de popularizare a științei nu s-a aprofundat subiectul, dar ar merita dezbătut.

Dr. Adella Sârbu a vorbit despre minunea care este creierul uman – are 86 miliarde de neuroni, iar Calea Lactee (cât de spațioasă este!) are 200-400 miliarde de stele… Suntem cam … o minune, nu? Chiar dacă părți din țesutul cerebral degenerează, activitatea mentală și psihică poate construi noi trasee pentru rezolvarea problemelor. Pentru a veni în plan uman, ca să putem înțelege cam despre ce este vorba – neuroplasticitatea spune că odată distruse anumite rețele neuronale, creierul se poate reface, indiferent de vârstă. Așa că mai este o speranță pentru ceea ce se întâmplă în societatea noastră: auzi că peste tot corupția este normală, apare ca și când ar fi calea sănătoasă de existență. Ei bine, ea și-a creat aceste rețele în capetele unor oameni, se pare că destul de mulți, dar șansa lor este că se poate să schimbe întrerupătorul și să se meargă pe drumul cu adevărat sănătos. Nu pe cel bătătorit de atâta vreme pentru că *se poate*, pentru că *și alții o fac*, pentru că *așa am învățat de la înaintași*. 🙂

Dr. Floriana Boghez, medic neurolog, ne-a produs un zâmbet cu faptul că există cu un site cu un nume așa de amuzant numit Somnolog.ro. Și totuși, așa de important este somnul… Culmea este că, întrebată la final care este cea mai bună terapie pentru problemele minții, răspunsul a fost: *Cel mai sigur tratament este să încercăm să fim mai buni.*

Despre NeuroTracker pot să vă spun că a părut cel mai interesant instrument pentru dezvoltarea atenției. Se poate folosi pentru copiii cu dificultăți de concentrare sau pentru maturii care încep să-ți piardă informațiile, pentru sportivii care trebuie să fie vigilenți în mai multe locuri în același timp. În 2 D este un joc prin care-ți petreci timpul, dar în 3D este de un real folos: 3 D ajută la transfer din mediul virtual în cel fizic așa că poți să-ți îmbunătățești atenția selectivă, multifocalizată pe mai multe elemente și pe cea dinamică.

The Human Link este un dispozitiv și o aplicație Alzheimer dezvoltată de George Georgescu. Cifrele care privesc această boală neuro sunt cutremurătoare: 9.200.000 persoane bolnave la nivelul Uniunii Europene și 40.000.000 persoane afectate – aparținătorii sau cei aflați la debutul ei. Având o bunică bolnavă de Alzheimer și știind ce implică pierderea acesteia, George Georgescu a creat un ceas pe care îl pot purta bolnavii, conectat la un device al aparținătorului (până la 5 persoane pot fi legate de bolnav). În acest fel, poți știi oricând unde se află cel care s-a aventurat pe stradă, fără să-și dea seama că nu poate stăpâni această situație. (Interesant mi s-a părut că inițial l-au proiectat mov, asemenea culorii folosite în campaniile Alzheimer, dar oamenii au avut obiecții, că vor fi stigmatizați când se va observa acel ceas special, ca o lesă, ca o zgardă specială. Da, trebuie să ne gândim la toate, mai ales la binele pacientului, nu numai la asortarea cu lupta împotriva bolii!)

……..

Workshopul *Despre sănătatea creierului* s-a desfășurat sub egida Federației Europene a Asociațiilor de Neurologie (EFNA) și a fost organizat de Asociația Pacienților cu Afecțiuni Neurodegenerative (APAN România). Săptămâna Internațională de Conștientizare a Creierului are ca scop dezvoltarea personală a reprezentanților asociațiilor de pacienți din domeniul neurologiei din România, pusă în folosul organizației și implicit a pacientului pe care aceștia îl reprezintă.

 

0

Căutând-o pe Alaska – John Green

Cartea este foarte interesant construită – un anumit moment din experiența eroului principal constituie punctul de reper și primele capitole sunt datate *Cu 136 zile înainte*, *Cu x zile înainte*, pentru ca la final să existe capitolele *După o zi*, *După 136 de zile*… Miles consideră că Alaska – da, este o fată, nu un continent și nici o cățea! – este punctul culminant al istoriei lui, așa cum și istoria pământului are două părți înainte și după Hristos.

Doar că Alaska lui nu are nimic din puritatea Fiului lui Dumnezeu 🙂 , cred că nicio mamă nu și-ar dori o astfel de noră, dar eroul principal este atât de fascinat de năstrușnica lui colegă încât nu se gândește la nimic altceva decât la cum să fie a lui, chiar dacă are pe altcineva.

Alaska are, însă, o istorie zbuciumată care pusă în cuvinte populare românești ar putea fi redusă la simplul: *trage rău*. Adică se vede că nu se va sfârși bine vârtejul în care se află ea. Alcoolul, tutunul, sexul nu pot echivala faptul că ei îi plăcea mult să citească. Instinctele necoordonate de creier, emoțiile aflate sub impulsul beției îi curmă viața.

O carte despre sentimente apăsătoare, de la vină la dragoste neîmpărtășită și vinovată. O carte din care aflăm ultimele cuvinte ale unor persoane importante ale istoriei, pentru că aceasta era pasiunea eroului pricipal. O carte pe care, dacă o citesc părinții și-și văd copiii în rolurile celor 4 liceeni, îi bagă sigur la homeschooling, încercând să evite statul la internate și găștile destructive.

Poți înțelege tensiunea labirintului prin care trec adolescenții, dar nu-ți poți permite să-i lași și pe ai tăi să ajungă acolo!

2

Empatie. Încredere. Comunitate.

Stăteam de vorbă cu un psihiatru și spunea că știrile de la ora 5 îi oferă cazuri ca niciodată până acum, pentru a studia tipologiile bolilor psihice. Uimirea cea mai mare în ochii tuturor este când o mamă își ucide copilul – de fapt, chiar și în pușcărie, femeile o izolează pe cea care a făcut lucrul acesta și o exclud din comunitatea lor, devenind pentru ele exemplul de cea mai josnică persoană. Dacă în societatea noastră nu se mai dezvoltă nici instinctul matern, ce să mai vorbim despre empatie – care este cea mai rafinată dintre treptele de relaționare umană?

……..

Knud Ejler Logstrup, faimos filosof și teolog danez, care a avut o puternică influență asupra gândirii daneze, credea că părinții au responsabilitatea de a alimenta mintea copiilor cu mai mult decât distracție și transfer de cunoștințe. Aceștia ar trebui să le hrănească și abilitatea de a fi empatici. El considera că poveștile pe care le spunem despre alții sau cuvintele pe care le folosim sunt esențiale pentru a-i învăța pe copii cum să se pună în locul altcuiva.

Să te pui în locul altcuiva.

Ce ar înseamna aceasta? Să ajuți pe cineva care nu mai poate să-și ducă sacoșa, să dai locul în autobuz cuiva care arată că e obosit, chiar dacă nu este o gravidă sau o persoană în vârstă, să întrebi persoana care trece pe lângă tine pe stradă, plângând, dacă-i poți fi de folos, să te străduiești să găsești răspunsul cuiva la întrebarea: Știți cumva unde este strada X – în ciuda faptului că nu cunoști zona, să ai bunăvoință față de o femeie care ridică tonul la tine pentru că poate nu pe tine te are în vedere când e nervoasă, ci multe alte necazuri o copleșesc…

Să te pui în locul altcuiva.

Cât de des o faceți? Ce vă împiedică să o faceți? Cunoașteți pe cineva care procedează astfel?

A te pune în locul altcuiva înseamnă a vedea nevoia celorlalți, dar și binele din ei, ca un element de bază pentru viitor. Încrederea devine un lucru normal. Se întâmplă foarte rar să auzi un danez vorbind de rău un alt copil în fața propriilor copii. În schimb, încearcă să le explice comportamentul ciudat al celorlalți. Le dau idei despre ce s-ar fi putut întâmpla cu cei care i-au întristat, pentru ca să gândească lucrurile din altă perspectivă decât din a supărării proprii. Poate era obosită. Și dacă îi era foame? Cred că acum îi pare rău, dacă s-a purtat așa fără motiv.

Astfel se ajunge la formarea abilității de schimbare a cadrului mental. A avea capacitatea de a ne imagina cu ușurință că cineva trece printr-o perioadă grea ne face capabili să vedem comportamentul persoanei respective într-o altă lumină. În loc să exagerăm, generalizând și etichetând negativ, ne putem îndulci perspectiva cu empatie. Asta ne face și pe noi să ne simțim mai bine, pentru că economisim o mulțime de timp care, altfel, ar fi fost risipit pe energii negative.

Logstrup nu era naiv când spunea că încrederea în alții va fi mereu recompensată. El pur și simplu credea că acea încredere, ca și alte expresii suverane ale vieții, precum sinceritatea, iubirea și compasiunea reprezintă o parte fundamentală a ceea ce înseamnă să fii uman. *A arăta siguranță și încredere în alți înseamnă să te eliberezi de tine însuți.* Și e adevărat: încrederea este eliberatoare.

Pe de altă parte, încrederea se creează și făcând acțiuni împreună, acțiuni care ar putea să te arate celorlalți vulnerabil. De la jocuri până la cântat, aceste activități în societate te pun în dificultate dacă ești un personaj care vrea să pară cel mai isteț și de neatins. Cum să te joci? Doar ești om mare! Cum să cânți? Doar la grădiniță ai făcut asta și, a, da, poate pe la banchetele din adolescență. Și totuși, o metodă garantată care creează starea de bine este să cânți în compania celorlalți. Nu numai la ocazii (nuntă, aniversări), ci în orice ocazie te întâlnești cu cei cunoscuți. Melodiile pe care le cântă sunt adesea special scrise pentru această ocazie. Aici este aici: ele sunt transmise prin viu grai, versurile sunt relaxante și toți se detașează de realitatea imediată, în vreme ce cântă împreună. Că au sau nu voce! Ca să înțelegeți cât de important și de necesar este considerat acest aspect, danezii au o carte de cântece naționale – Hojskolesangbogen. Ați fi interesați să cumpărați o astfel de carte dacă ar apărea în România? Dacă ar exista în fiecare casă, cu siguranță că am folosi-o des. (Tradiția daneză a cântatului se trage din serbările nobilimii și aristocrației din Evul Mediu, dar de-a lungul timpului s-a răspândit și acum este mai des întâlnită ca niciodată. Într-un fel, acest lucru este ușor de înțeles dacă observi comportamentul protestanților practicanți, care în bisericile lor au astfel de cărți pe care le folosesc atât acasă cât și la biserică, acordând muzicii o importanță deosebită, atât în închinare cât și în relaționarea dintre ei.)

Nick Stewart, de la Universitatea Oxford Brookes, a făcut o serie de studii asupra cântăreților de cor și a descoperit că interpretarea împreună a melodiilor nu-i face pe oameni doar mai fericiți, ci și să simtă că sunt parte a unui grup, a unui colectiv. Sincronizarea mișcărilor și respirațiilor din timpul cântatului împreună creează un sentiment puternic de interconectare. Mai mult, studiile au arătat că grupurile muzicale și-au putut sincroniza, în timp ce cântau, chiar și bătăile inimii. Interpretarea melodiilor împreună eliberează hormonul fericirii – oxitocina – ce reduce stresul și amplifică sentimentele de încredere și de apropiere. Pentru a simți aceste efecte puternice nu trebuie decât să încerci să cânți în grup, înlăturând senzația că ești caraghios dacă faci așa ceva.

…..

Aceste informații sunt desprinse din Metoda daneză de educație a copilului – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, care a fost publicată la Editura Litera.

0

Tinerețile lui Daniel Abagiu – Cezar Paul-Bădescu

Când am aflat că în această carte se prezintă adolescența în comunism, am fost dornică să o citesc. Îmi place să-mi amintesc de vremea de atunci. Nu de aspectele negative ale comunismului, despre lipsuri, ci despre atmosfera aceea. Pentru că au fost anii în care am crescut, pentru că nu e vorba despre 2-4 ani, ci despre 18. Nu poți da deoparte 18 ani din viața ta pe motiv că, istoric, au fost un eșec. Ce-i pasă codrului dacă din el rupi o rămurea, vorba poetului? Dar omului chiar îi pasă dacă-i iei 18 ani. Unii poate nici nu au reușit să atingă această cifră, alții au depășit-o cu 5 și și-au pierdut viața. Cum să nu conteze 18 ani?

Imaginați-vă un personaj inocent ca mine, intrând în toate librăriile capitalei și întrebând de acestă carte. Foarte dornic (personajul) de a citi ce scrie acolo. Rostind rapid cuvintele, pentru că doamnele care vând la librării, nu știu cum se face, dar mai mereu sunt pe grabă, nu au niciodată chef să ridice ochii din fondul de carte pe care îl tot mângâie cu privirea. Se pare că s-au atașat emoțional de el și nu vor să-l vândă. 🙂

Una dintre vânzătoare, însă, m-a privit cu un zâmbet foooooarte larg și atunci am încremenit. Ce i-a venit? Apoi a chicotit ca o adolescentă și nu înțelegeam ce o gâdilă. *Pe Labagiu ăsta l-am avut acum ceva vreme, dar nu mai e.*

În acel moment, am realizat *șmecheria* titlului și mi-a fost jenă că sunt chiar așa de nepricepută la *șmechereze*. Din acest moment, nu cred că mai trebuie să explic ce puteți găsi în carte… – eu am împrumutat-o de la bibliotecă, până la urmă.

Oricum, ideea e că se merge mult pe penibilul anilor – nu comunismului :-), ci adolescenței. Mă întreb dacă există vreun om care să-și amintească despre adolescență ca despre o perioadă a biruințelor. 🙂 A, bine, îmi dau seama că, totuși, s-ar putea să fie astfel de persoane. Dar, cu siguranță, nu se vor apuca să scrie cărți pentru că liniștea și seninătatea din fiecare zi nu prea-ți dau subiecte de dezvoltat în romane. Mda, dacă aveți un exemplu de povestire pașnică despre viață, sugerați-mi-l și mie.

Întrebat fiind dacă ar sugera această carte copiilor – că doar despre ei este vorba, nu? 🙂 (să nu uităm că în ultimul timp specialiștii spun că adolescența se întinde până la 24 de ani – iată de ce mi se pare crimă și pedeapsă să te căsătorești la 19-20 de ani – în câțiva ani vei gândi altfel… ) – autorul a răspuns categoric NU. Este o carte pentru cei care au trecut de vârsta zvârcolelilor adolescenței; poate chiar pentru masochiștii care în loc să uite cât de prostuți erau se reped la imaginile respective (evident, totul impregnat cu multă curiozitate cu privire la sex și un adevărat tratat despre fumat și țigări, de zici că trebuie să-ți dai licența în acest subiect!)

 

0

Secrete scriitoricești – Monica Ramirez și Oana Arion

În spațiul strâmt, dar plăcut de la subsolul librăriei Mihail Sadoveanu, a avut loc acest seminar – dezbatere, savuros prin faptul că cele două scriitoare s-au purtat ca niște veritabile autoare (adică persoane care scriu pentru public) nu ca niște vedete (care sunt undeva unde nasul oamenilor, oricât de mult s-ar ridica, nu ar ajunge! 🙂 ).

Unul dintre subiecte a fost despre cât de mult spun sau nu adevărul bloggerii de carte. A fost singurul moment în care am luat cuvântul. Eu mă simt liberă să spun despre o carte atunci când vorbesc despre ea pentru că mi-o cumpăr sau o împrumut de la o librărie. Bloggerii care primesc gratuit cărțile de la o editură nu vor spune adevărul despre o carte, care nu le place – pentru că le convine să primească, pentru că – și dacă nu au nevoie personal de acea carte! – o vor da cadou învățătoarei, șefei soțului sau doctorului stomatolog. Sau de 8 Martie, mamei, cu un șnur de mărțișor prins cu o bucățică de *bandă adezivă* – sigur, de mare calitate, de la cine știe ce firmă renumită 🙂 .

Bine, nu văd de ce aș scrie rău despre o carte, dacă nu-mi place – sunt foarte multe pe care le-am început și le-am lăsat deoparte, însă nu m-am repezit la computer să spun despre ele. Dar dacă prezint o carte, atunci știu sigur ce am … în favoarea ei.

Pe de altă parte, culmea!, chiar în acest moment, trec printr-o situație în care nu mi se pare drept ca cei ce fac recenzii să arunce cuvinte mari… Wahington Post Book World scrie: *Te prinde… nu te poți opri din citit din momentul în care Kathryn deschide ușa.*

Am continuat să citesc o carte datorită acestei promisiuni, deși nici până la pagina 200 nu am fost sigură că e genul de roman pentru care să fac pasiune. Nu, deloc. Deși era scris de Anita Shreve, pe care mi-am dorit să o citesc fiindcă alte cărți de-ale ei au avut ecou în inima mea. Dacă cineva cu specializare se uită pe carte și depune o mărturie de acest fel *nu te poți opri din citit*, te simți prost (în adevăratul sens al cuvântului, nu în sensul de *inconfortabil*) pentru că nu ești așa de deștept ca celălalt, cum de nu vezi partea excepțională a lucrurilor, ce e cu tine, de nu te ridici la cultura celor de la Washington Post Book World? *Soția pilotului* este o carte de aproape 300 de pagini din care afli cum soția de aproape 20 de ani a pilotului, datorită morții lui, descoperă că el avea o altă familie, de patru ani jumătate, cu doi copii micuți, în Londra. Am scris intenționat așa de alambicat fraza precedentă 🙂 pentru că așa vrea să pară cartea, pe când ea este absolut simplă. Chiar slabă!

Ei bine, am zis de rău de o carte – nu aș fi amintit-o pe blog, aș fi dat-o deoparte, frustrată că am pierdut cu ea 6 ore. Dar pentru că tot s-a vorbit despre cât de sinceri suntem când împărtășim părerile noastre, am vrut să se vadă cât de rău fac niște păreri ce se vor sincere, dar sunt mai mult pompoase.

Revenind la Monica Ramirez și Oana Arion, a fost o plăcere să le ascult. Mi s-au părut autentice – și da, am reținut ideea de a nu mai privi romanele comerciale ca pe un bau-bau. (Sincer, celebrele cărți motivaționale, după care se dau în vânt toți tinerii, sunt comerciale! Și psihologia explicată maselor este tot comercială! Chiar și medicina, tehnica și  🙂 Și literatura poate fi acceptată așa, fără a fi judecată că este așa 🙂 !!! )

Să nu uit că tocmai citesc noua carte despre scriere a Monicăi, despre cum se poate realiza un roman de succes! (e un cadou de la Marina.)

La un nou anunț al Librex Publishing despre un nou seminar ar merita să fiți prezenți! Veți fi fericiți să vedeți două autoare din România, frumoase, vesele și inteligente. Așa cum v-ați dori, poate, să fiți și voi – deci merită să mergeți să vă priviți în oglindă! 🙂 🙂

0

Despre vise destrămate. Sau împlinite altfel

Imaginea realizată de AMG

Ilustrație realizată de Ana-Maria Gălețeanu

Aș vrea să fiu un val de mare, îi zice Vulpis prietenei lui Jderița și ea îl privește uimită.

  • Știi că nu se poate, nu?
  • De ce? se miră Vulpis, uimit că Jderița nu îl încurajează, așa cum face ea de obicei.
  • Pentru că noi suntem animale, nu apă…
  • Aș vrea să fiu ca pământul acesta, de aici, clipește des Vulpis, arătând spre niște bulgări de lut albăstrui pe care furnicile îi pierduseră pe drum, pe când ridicaseră furnicarul.
  • Glumești, nu? îl întreabă Jderița.
  • Deloc.
  • Știi că asta nu se poate.
  • De ce?
  • Pentru că noi suntem din carne și oase. Și blană, da, și blană, își amintește Jderița. Nu suntem țărână!
  • Aș vrea să fiu ca cerul de acolo, indică Vulpis un colț senin de cer, a cărui culoare Jderița o admiră îndelung, apoi îi spune:
  • Știi că nu se poate…
  • Nu știu, dar bine că suntem prieteni, pentru a-mi explica tu.
  • Păi, da, noi nu suntem aer. Doar folosim aerul. Și vezi, eu sunt maro, iar tu ești roșcat. De unde atât albastru deschis, ca cerul?
  • Aș vrea să fiu o stea, rostește la sfârșitul zilei Vulpis, pe când stelele începuseră să apară și sclipirea lor îl fascina.
  • Și mie îmi plac stelele, mărturisește Jderița.
  • Stea aș putea să fiu vreodată?
  • Știi că nu se poate! Stelele nu mănâncă, iar tu alergi după mâncare toată ziua…
  • Cred că le-ar fi și rușine stelelor să știe că unul care ronțăie șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe și iepuri își dorește să fie ca ele, se întristează Vulpis.
  • Ei, nici chiar așa, îl contrazice Jderița. Oricum, ești mai tare decât ele: tu detectezi prada chiar și fără să o vezi, după miros sau după sunet, și nici măcar nu te străduiești să o alergi. Doar sari asupra ei, cu labele din față. Ca pisicile, e drept. Dar e ceva ce stelele nu pot face.
  • Chiar! Am și eu calitățile mele, se consolează Vulpis, dând din cap cu speranța că e totuși bine să fii și vulpe.

Pentru seară, cei doi prieteni se despart.

  • Ne vedem mâine! promite Jderița. Dar puțin mai târziu, poate chiar după prânz.
  • Ai ceva treabă? se interesează Vulpis. Te pot ajuta?
  • Nu, îi zâmbește Jderița. Adică, da, am treabă, revine ea cu răspunsul, dar nu, nu mă poți ajuta. Știi că sunt lucruri care nu se pot face și lucruri pe care le pot face doar anumite persoane.

Vulpis murmură ceva, dar Jderița nu mai aude cuvintele lui. E deja departe, poate chiar acasă și scotocește în dulapul unde se aflau ghemele de lână ale bunicii. Ia de acolo tot ce găsește în nuanțe de albastru și tricotează pentru prietenul ei valuri de mare, bulgări de pământ, linia cerului și stele. N-a închis niciun ochi toată noaptea. Când se luminează, Jderița doarme puțin, apoi se trezește pentru a termina o mânecă și gulerul, care mai rămăseseră de realizat. Coase totul într-un pulovăr pe care i-l oferă lui Vulpis când, la ora stabilită, dă ochii cu el.

  • Unele lucruri nu vom fi niciodată, dar tot ne putem bucura de ele, chicotește ea, când vede cât de frumos arată prietenul ei îmbrăcat cu pulovărul pe care i l-a dăruit.

Vulpis se cam supărase ieri pe Jderiță când îl tot atenționa ce nu poate face, dar azi a descoperit că tot ceea ce-și dorise el – ea împlinise, pentru el. Și nu putea decât să-i mulțumească și să se gândească la o surpriză pe care să i-o facă și el, în curând.