0

Ceaiul de la ora 10 și Cafea cu mămici

Aici e o nepotrivire, ia să vedem noi cum punem lucurile la punct. 🙂

Mămicile pe tocuri nu sunt niciodată ținute sub papuc. Mai mult, ele nu beau ceai, ele se mândresc pentru că folosesc numai cafea. Ce caut eu, care beau ciocolată caldă printre ele? Dar ce caut eu, care nu mai sunt mămică, printre ele? Adică da, sunt mămică în sensul că fiul meu mă are trecută în agenda telefonului ca Mamy, dar nu mai sunt mămica aceea care trebuie să urmărească fiecare pas al copilului. Nici nu aș avea cum (deși mi-ar plăcea, serios mi-ar plăcea, cum să nu vreau să fiu pe urma lui pas cu pas în Canterbury?)!!!

Am ajuns la întâlnirea organizată de Ada și Dina pur și simplu pentru că mi-am dorit să fiu alături de ele, cele care organizează de un an întâlnirea de pe Facebook, intitulată – Cafeaua de la 10. Ați priceput, da? Ceai – Ada, ciocolată caldă – eu, cafea, luni – Ada și Dina.

Acum că am explicat cine, când (azi) și de ce (vă amintiți? un an etc etc), să spunem și ce s-a urmărit cu această întâlnire. Că mămicile niciodată nu fac ceva numai de dragul de a se întâlni – ele sunt mereu puse pe treabă, mai ales când e vorba despre a le ajuta pe cele care au nevoi serioase. Alături de noi au fost și cele de la Asociația Anais care au mare grijă de femeile supuse abuzului și violenței. Dacă veți citi toate acțiunile în care sunt implicați cei de la Anais (mi se pare foarte interesant că poartă acest nume; știți despre Anais Nin, nu? – *românca* noastră) veți descoperi că există și un centru deschis non stop pentru cele care au nevoie de un refugiu.

Casa INVICTA este un centru de criza pentru primirea femeilor victime ale violentei in familie cu program 24h din 24 h.

  • Gazduire pe perioada determinata
  • Hrana
  • Produse de igiena
  • Consiliere si indrumare sociala
  • Consultatii medicale – medic de medicina generala
  • Consiliere psihologica
  • Indrumare si consiliere sociala

Datele de contact ale Centrului de gazduire “Casa INVICTA” sunt:
Telefon mobil: 0738 752 295
Telefon fix: 0371 471 194
Fax: 0372 878 008
E
-mail: casa.invicta@asociatia-anais.ro

Ca urmare a întâlnirii organizate de Ada și Dina s-au adunat 700 de lei care au fost donați Casei Invicta.

Pentru noi, cele care am fost acolo, au existat două provocări  – am fost puse la treabă, pentru ca nu cumva să uităm că suntem mămici. Una dintre problemele pe care le-am avut de rezolvat a fost să scriem pe o hârtie care a fost cea mai mare provocare pe care am întâlnit-o în educația copilului/copiilor noștri. Nici nu vă dați seama ce dificil poate fi să fii sincer în astfel de momente, pentru că nu întotdeauna cel mai dificil e să-l lași la bunici, când îi apar primii dinți sau când se ceartă cu fratele lui. Și pentru ca totul să fie cât se poate de rotund, am tras la întâmplare din coșulețul cu întrebări și pe grupuri am încercat să dăm nu un răspuns, ci trei (aceasta a fost pretenția gazdelor) la necazurile pe care le-au scris mămicile.

Despre cea de-a doua provocare sper să scrie una dintre celelalte participante 🙂 .

Eu mai adaug doar că am fost foarte încântată de sponsorul 7-th Heaven, ale cărui produse le foloseam și – ca orice persoană vizuală – sunt mereu în al 9-lea cer, nu în al 7-lea când văd culorile pe care le folosesc, atât pentru reclame cât și pentru ambalaje.

La cât mai multe sărbători alături de mămicile dornice să ajute, dar și alături de mămicile în necaz!

 

 

 

Reclame
0

Peppermint 2018

După cum nu-mi place să privesc filme *cu proști* (tineri nepricepuți, dezmățul de prin colegii), nu-mi plac nici filmele cu urmăriri în care sare totul în aer și la final câștigă cel bun. În general. Pentru că există și momente când nu mă ridic din fața televizorului deși nu mă regăsesc niciun pic din punct de vedere al valorilor în ceea ce văd acolo. Este poate curiozitatea celui care scrie și vrea să vadă cum o scoate la capăt scenaristul sau este cârligul acela de idee care seamănă cu viața mea și sunt curioasă alții cum ar proceda, știind deja cum aș vrea eu să procedez.

Peppermint a fost filmul în care am stat cu mâinile pe sus de bucurie, deși acolo ardea totul, deși era incredibil că o femeie poate face singură așa ceva, deși gloanțele o ocoleau și-i nimereau pe dușmanii ei. Poate a fost nevoia aceea de a simți că femeia poate pune lucrurile în ordine, nevoie resimțită din când în când de copilul din mine care n-a avut nimic sub control în timpul adolescenței. Sau poate că a fost satisfacția pe care o simte o persoană care reușește să-și răzbune durerea – pierderea copilului și soțului.

Da, știu, creștinește este să iertăm, nu să ne răzbunăm, da, știu, a lua în mâini viața ta și a-ți face singur dreptate duce la mai multe încâlceli decât dacă L-ai lăsa pe Dumnezeu să conducă lucrurile, tu nefăcând altceva decât să ierți. Da, știu. Dar când vezi că lucrurile oricum merg spre a nu câștiga prea des cel oropsit, te bucuri 2 ore de  o iluzie dintr-un film, apoi te întorci la atitudinea sănătoasă – cel puțin din punct de vedere emoțional, dacă nu sufletesc – de a trece cu vederea când ești nedreptățit, de a aștepta clipa când fiecare o va lua peste bot, nu de la tine, care nu ai cine știe ce putere, ci de la Dumnezeu, Care chiar știe unde să lovească pentru a durea.

Soțul meu mă privea cum jubilam în timpul filmului și la final am avut o discuție – pentru că mie Blonda Atomică mi s-a părut un film jenant: el spunea că Blonda atomică i-a adus aminte de istorie, de comunism, de modul cum se desfășurau lucrurile, deci nu i s-a părut chiar așa de rău, eu ziceam că prefer Peppermint pentru că rezolvă lucruri cu care te întâlnești zi de zi. Politica nu mă atinge atât de rapid în cei 60 de ani cât trăiesc, dar distrugerea unei relații, pierderea unui copil te pot face să simți că nu exiști, chiar dacă apuci 90 de ani.

Ei, fiecare cu gusturile și gândurile și logica și abordarea lui, doar suntem diferiți.

0

The Last Word – 2017

Când am ales filmul acesta pentru a-l privi, a contat un singur cuvânt din descrierea lui – era pe acolo o scriitoare. Orice are legătură cu cineva care scrie este imediat deschis, păstrat, respectat – în ceea ce mă privește. Filmul o aduce în atenție pe milionara Harriet Lauler, o femeie de afaceri de succes – deși a avut succes, datorită modului în care a dorit să controleze strict viața celorlalți, a fost îndepărtată de cei mai mulți. Această persoană care își trimite grădinarul la plimbare pentru că nu-i place cum tunde tufișurile și rămâne ea să facă această treabă, iar pe bucătăreasă o dă la o parte pentru că nu-i convine cum îi pregătește masam devine curioasă ce s-ar scrie despre ea dacă ar muri. Cum nu e mulțumită de ceea ce spun cei din jur despre ea, face o statistică despre cum se realizează un necrolog. Sunteți curioși? Personal, am contabilizat cele patru lucruri care trebuie să fie atinse pentru ca să se vorbească despre tine la superlativ (că se vorbește astfel și fără 🙂 , e adevărat, dar dacă vrem să fim sinceri ar fi bine să și trăim astfel)

a. decedații trebuie să fi fost iubiți de cei dragi ai lor

b. să fi fost admirați de colegii lor

c. să fi atins ca pentru modelare viața cuiva din jur (dacă se poate să facă parte dintr-o clasă inferioară sau să fie din categorie defavorizată)

d. factorul neprevăzut

Pentru cei care nu suportați ideea unui necrolog sau sunteți superstițioși, poate fi dificil să vă gândiți la astfel de lucruri, dar eu sunt dintre cei care se duceau noaptea în cimitir și stăteau acolo, colindând pe la morminte, fără nicio teamă, așa că n-am teamă nici de moarte, nici de veșnicia ei (mai ales că veșnicia morții nici nu există, dar asta e altă mâncare de pește).

Ar trebui să realizăm o listă cu rudele (mda, unii s-ar putea să aveți rude pe care nu le-ați văzut niciodată sau cărora nu le-ați mai vorbit de 20 de ani – motivele vă interesează personal, nu dați socoteală nimănui!) și una cu cei ce ne-au fost colegi (de la grădi – da, încă am relații cu cei care mi-au fost colegi de grădi, deși îmi pare rău pentru fiul meu că el nu a mai păstrat nicio relație; ei, alte vremuri și alt atașament în epoca de aur, față de epoca de acum!). Ar fi necesar să ne reamintim dacă am făcut vreun gest frumos față de cei în nevoie sau dacă ne-am pus amprenta în viața cuiva care era la un pas de disperare ori deja era disperat și era la un pas de moarte… (cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine – nu că ne-ar aplauda cineva, dar ne-am simți noi mai plini de fericire că viața noastră a contat). În ceea ce privește factorul neprevăzut – dacă nu vă dați seama despre ce este vorba, intuitiv, vedeți filmul, ca să aveți o idee, să primiți o sugestie.

Sunt oameni care n-au auzit de acest film, deși joacă în el Shirley MacLaine și Amanda Seyfried. Sunt oameni care au spus că li se pare pierdere de timp să se uite la asemenea întâmplări. Dar sunt și dintre cei ca mine care au râs cu lacrimi, care au primit încurajare pentru momentele dificile și care au descoperit că sunt pe drumul bun, indiferent cât de mult au greșit.

P.S. Recomand acest film mai ales celor care suferă din cauza celor care sunt obsedați de control. S-ar putea să înțelegeți și punctul lor de vedere și, împreună, să luptați la șlefuire, ei să mai lase, voi să vă mai străduiți… 🙂 🙂 🙂

 

 

 

1

Redescoperă Iubirea (cu Dana Nălbaru)

După o perioadă în care s-a retras din viaţa publică pentru a-şi dedica energia aproape exclusiv familiei, Dana Nălbaru vine alături de publicul ei în această toamnă, pe 30 octombrie, la Bistro Cava din Bucureşti, într-o întâlnire de suflet.
În cadrul acesteia, Dana va împărtăşi celor prezenţi experienţe din viaţa ei, va răspunde întrebărilor şi va povesti paşii pe care i-a făcut pentru a-şi găsi echilibrul interior.
Alături pe psihoterapeuta Diana Luana Frazzei vor fi încurajate demersurile de redescoperire a puterii interioare, pornind de la povestea de viaţă şi resursele fiecăruia.
“Primesc zilnic întrebări online despre viaţa mea de familie, despre modul în care am reuşit să fac trecerea de la viaţa agitatată din lumina reflectoarelor, la viaţa de mamă, careia m-am dedicat cu drag în ultimii ani. Cele mai multe întrebări vorbesc despre iubire, iubirea de sine, iubirea în cuplu, iubirea de parinte şi despre cât de greu este să păstrezi această iubire vie în viaţa prea agitată a multora dintre noi. Voi răspunde acestor întrebări, dar mai ales vă invit să găsim împreună resurse şi răspunsuri pentru a ne face toţi o viaţă mai bună.“ declară Dana Nălbaru
Întâlnirea din Bucureşti este începutul proiectului
Redescoperă iubirea cu Dana Nălbaru,
care va include în lunile viitoare alte întâlniri cu publicul, atât online cât şi în mod direct, dar care va aduce şi noi surprize muzicale, atât de aşteptate de fani.
Pentru a participa la această primă întâlnire cu Dana Nălbaru accesează pagina ei oficială de facebook şi rezervă-ti loc pe evenimentul Redescoperă iubirea cu Dana  Nălbaru, care va avea loc pe 30 octombrie de la ora 18:00, la Bistro Cava. Intrarea este gratuită, locurile fiind limitate.
Invitata specială a Danei Nălbaru este psihoerapeuta Diana Luana Frazzei. Cu studii şi
experienţă de practică clinică în România, Statele Unite şi Australia, Diana Luana Frazzei este alături de cei care îşi doresc relaţii mai bune cu cei din jur, cu lumea, dar mai ales cu ei înşişi. Implicată deseori în proiecte dedicate publicului interesat de psihoterapie, ea oferă informaţii bazate pe dovezi ştiinţifice, cât şi pe experienţa din practica cu clienţii ei de psihoterapie.
Evenimentul Redescoperă Iubirea cu Dana Nălbaru este sustinut de Itsy Bitsy FM.
Urmăriți evenimentul pentru o nouă programare – căci locurile la prima întâlnire s-au ocupat, dar Dana a promis că astăzi va fixa o dată ulterioară pentru cei care mai sunt interesați.
1

MiniArtShow să startul stagiunii de toamnă

 cu spectacolul Caragiale Express – 6 octombrie, ora 12.

Godot Cafe Teatru

MiniArtShow by Ioana Ginghină vă așteaptă pe 6 octombrie la Godot Cafe Teatru, la spectacolul Caragiale Express. Piesa este o plimbare prin schițele lui Caragiale, adaptată stilului contemporan. Cu toate că personajele reprezintă comportamente și tipologii descrise acum mai bine de 100 de ani, le regăsim și azi fie la oamenii de rând, fie la persoane publice. Regizoarea Diana Păcurar a pus într-un singur spectacol trei schițe: ”Bubico”, “D-l Goe” și “C.F.R. 42”.

Caragiale Express este un spectacol dinamic, ingenios și super modern, pe un text clasic, care să satisfacă pretențiile copiilor din grupa de vârstă a preadolescenților și adolescenților.

Spectacolul oferă o imagine realistă a societății românești, plină de umor. Inedit pe scena teatrului pentru copii este faptul că Bubico, D-l Goe și celebrele doamne ale epocii se întâlnesc cu toții într-un decor multifuncțional, care anulează limitele dintre scenă și sală.

Din distribuție fac parte:

Andreea Mera

Andrei Nedelea

Cezara Munteanu

Vlad Nicolici

Ana-Maria Pop

Daniel Marcu

Regia: Diana Păcurar

Coregrafia: Mariana Gavriciuc

Scenografia: Corina Boboc Giorgescu

REZERVĂRI: 

Online: https://goo.gl/m27WTZ

Tel: 0736 414 244

 

2

Poveste pentru timpul prezent – Ruth Ozeki

Mi-am zis eu: ce tot citesc aceste cărți pentru adolescenți (mda, am un argument forte – ele sunt documentarea mea!), eu, care sunt o ființă atât de profundă și care ar trebui să citesc acele romane grele, care aduc probleme dificile în discuție… Bine, am decis, să mă întorc la lucruri de ținută – o carte de la Polirom ar intra între cele pline de sobrietate? Da, mai ales că se pare că are o premisă grozavă – o persoană între două lumi: biculturală, birasială, crescută într-o societate unde domina albul, dar cu gândul că e japoneză, pentru ca apoi când a ajuns în Japonia să aibă certitudinea că e americancă. Deși nu e cazul nostru – să fim așa de rupți în două, de cusuți din atât de dificile bucăți – este vorba, poate, și despre noi, pentru că ne mutăm în regiuni diferite ale României, avem prieteni care trebuie să se ducă în alte țări și nu știm cum să mai păstrăm legătura cu ei, cine vor deveni ei.

Cartea are 450 de pagini cu litere mici, ai putea zice că citești 900 de pagini, dar nu acesta este lucrul cel mai dificil. Dacă poveștile nu ar fi atât de intense, atunci cu siguranță că te-ai bucura de cele *900* de pagini, însă ele chiar te dor – eu când citesc așa ceva mă străduiesc să-mi caut un loc într-un spațiu unde nu apar oameni, unde nu mă deranjează nimeni, pentru că devin atât de impresionată de ceea ce este scris încât pot fi tare sconcs pentru cei care ar îndrăzni să îmi adreseze o întrebare în acele momente.

O avem pe Nao, care se mută din America în Japonia și devine a nimănui – pentru că nici părinții nu o mai iau în seamă, nici cei din școală nu o acceptă, nici celor pe care i-a lăsat în urmă nu le pasă de ea. (aici aș putea să vorbesc mult despre invidia pe care o simțim când alții vin din locuri unde noi nu vom ajunge niciodată sau despre cât de prost crescuți sunt cei care consideră că a tăia cu forfecuța sau cu unghiera din carnea cuiva înseamnă a se răzbuna pentru cât de prost trăiesc ei!)

Și o avem pe Ruth, care se află pe o coastă a Canadei, găsind jurnalul lui Nao și citind ce i se întâmplă acestei fete de nici 16 ani, descoperind o cu totul altă cultură, de care nu se simte atrasă, din care ar vrea să o scoată pe micuță… I se pare că jurnalul a ajuns la ea datorită curenților care au purtat toate lucrurile japonezilor de după celebrul cutremur japonez, cu toate implicațiile lui…

În carte se vorbește mult despre ecologie, despre influența omului în natură și despre singurătatea omului în societatea mai mică sau mai mare, despre faptul că un om poate distruge atât de mult din interiorul cuiva, făcându-l să se simtă mic, mic, în vreme ce altul poate să-ți aducă eliberarea, nu numai de sub puterea malifică a celor din jur, ci și din spaimele proprii. (în cele din urmă, este o carte despre influența spitualității asiatice asupra omului, în ciuda agresivității lui și a faptului că este agresat)

Trebuie să recunosc, amândouă lumile în care se desfășoară cartea – Tokio, insula Canadiană – au specificul lor și dau ochelarii de cal de pe ochii noștri la o parte. Al treilea loc unde se întâmplă cele mai importante schimbări este templul unde slujea bunica lui Nao și care s-a prăbușit la cutremur…

Una dintre cele mai importante teme este despre maturizare. Bunica avea 104 ani. Fetița, care spera să reușească să scape de violența colegilor și lipsa de responsabilitate a tatălui, o întreabă pe bunică la ce vârstă se maturizează omul, la care mucalita ei rudă îi răspunde – 105. Nici chiar ea, chiar dacă îi dădea cele mai bune sfaturi, nu se considera matură.

Pe de altă parte, doar gândul la vortexul planetar te macină emoțional (lăsând tensiunile umane deoparte!) – există 11 curenți mari pe planetă, doi dintre ei ajungând în Canada din Japonia și apoi își schimbă cursul în apropiere de zona de coastă din British Columbia. Cel mai mic dintre ei, Curentul Aleutin, se îndreaptă spre nord, cel mai mare o ia spre sud. El se numește Curentul Țestoaselor pentru că acestea se lasă purtate de el pentru a migra din Japonia către Baja… Curentul Țestoaselor se deplasează în sensul acelor de ceasornic, Aleutin în sens invers. Pe lângă curentul Kuroshio, care are și el ceva impresionant, acestea două sunt ca un inel de șerpi, fiecare mușcând coada celui din față. Kuroshio este doar unul dintre cei 4-5 curenți ce formează vortexul Țestoaselor… Fiecare vortex se deplasează cu propria lui viteză, iar lungimea traiectoriei orbitale pe care se deplasează se numește ton, ca muzica sferelor. Cea mai lungă perioadă orbitală este de 13 ani și stabilește durata fundamentală a tonului. Vortexul Țestoaselor durează un semiton – 6 ani 1/2. Curentul Aleutin – o pătrime dintr-o măsură de 3/4. Resturile plutitoare care se lasă antrenate de curenți și rămân pe orbitele lor sunt considerate parte din memoria curenților. Rata de evadare de pe orbită determină jumătate din viața unor resturi plutitoare…

Până la urmă, începi să vii la realitate – habar n-avem ce se întâmplă cu noi, dar în jurul nostru… Ca să știm ce se întâmplă cu noi, ar fi necesar să ne controlăm, să ne gândim la supelputelea noastră – a, nu știți ce este aceea? Superputerea! Căci fiecare om are o superputere atunci când încearcă să-l ierte pe cel ce-i greșește sau să-l lase să trăiască pe cel de care nu-i place…

Și de aici toate ritualurile cu specific budhist, zen etc…

Pentru cei interesați de aceste amănunte, dar și de mecanica cuantică – despre care se vorbește atât de mult în ultima parte a cărții, despre visul care poate să influențeze realitatea, despre lucrurile magice ce pot întoarce lucrurile din rău spre bine… Pentru cei care știu despre război și care nu au înțeles cât este de destructiv nu numai în victime umane sau în culcarea clădirilor, ci la multe alte niveluri – cartea este un bun prilej de meditație. O, nu, nu am vorbit despre restul lucrurilor care mai sunt abordate dintr-un singur motiv: mai trebuie să aveți și surprize. Unele vor fi grotești, cele mai multe absurde – poate vreo două vă vor bucura. În rest – o carte despre viață și rușinea care e atât de incriminată în Japonia, despre iresponsabilitatea conducătorilor și umilirea oamenilor.

Dificilă carte! Nu la citit, că pentru unul învățat cu literele se poate termina și într-o săptămână, ci la acceptarea ideii că viața poate fi atât de ridiculizată când este o minune!

 

2

Copacul vrajbei noastre

Film islandez. Merg la cinema de cartier, pentru că biletul este ieftin, iar filmele de acolo sunt nu numai dintre cele comerciale, ci și premiate pe la tot felul de festivaluri de artă. Titlul m-a atras mai mult decât orice, pentru că mi-am amintit de Iarba vrajbei noastre, care mi-a plăcut cum rar îmi place ceva.

Dacă ar fi să mă uit strict la scenariu, ar trebui să spun cuvintele Eclesiastului – nimic nou sub soare, ce a fost va mai fi și ce este acum a mai fost cândva… Absolut previzibil ca o relație care începe cu sex nebunesc să ducă la nașterea unui copil, fără cunoașterea dintre cei doi, iar după aceea fiecare dintre cei doi să-și găsească refugiul în te miri ce. Oricăruia dintre noi i s-a întâmplat să-i lipsească ceva și să dea vina pe cineva care i se pare suspect, pentru ca apoi să descopere obiectul sau să-și dea seama că în niciun caz cel bănuit nu era vinovat. Nimeni n-a scăpat de dispariția cuiva care i-a fost drag, fără să fie marcat și să tot aibă impresia că ar putea oricând să revină.

Cam acestea sunt ideile din cadrul filmului, dar finalul este atât de sângeros și de dement încât singura concluzie este *hai să comunicăm. Las de la mine, chiar dacă sunt în pierdere, pentru că e preferabilă această stare decât să-mi pierd viața…*

Nu știu de câte ori se va zice în fața unor astfel de expresii… *las de la mine* – ce a fost va mai fi. Poate că se exclamă asta așa de rar, de aceea există și atâta neînțelegere și tristețe…