0

Ziua Mondială a Oceanelor

Dintotdeauna am fost interesată de o cultură sau alta, de ceea ce gândește sau cum este o altă persoană. Am fugit de cei care consideră că doar în țara lor, doar în familia lor, doar în religia lor există Adevărul, iar ceilalți sunt stupizi, lipsiți de circumvoluțiuni și nu ai ce învăța de la ei.

Am văzut zilele trecute pe Facebook această invitație *Te invitam sa ne alaturam evenimentului mondial cu ocazia Zilei Oceanelor. Am pregatit un Shabat cu decor marin, meniu special si surprize de vacanta!* și mi-am zis că trebuie să participăm, să vedem despre ce este vorba. Comunitatea JCC (Centrul Comunitar Evreiesc) a fost locul unde s-a desfășurat totul.

Pentru început, minute de rugăciune și cântat imnuri (în ebraică – după cărți speciale care au atât literele evreiești cât și litere românești, așa, pentru cei ca noi, musafiri nepricepuți!), apoi o masă a prieteniei într-o atmosferă oceanică. 🙂

ziua mondială

Într-o lume în care se vorbesc mii de limbi și, conform ONU, există 195 de state suverane, a te preface că exiști doar tu în Univers și a-i ignora pe cei de lângă tine înseamnă să-ți parafezi un document pentru ignoranță… Iar ignoranța duce la micime – atât spirituală, cât și sufletească și emoțională.

Reclame
0

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

  • fiecare vrea să creadă că este unic
  • durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
  • o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
  • e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
  • a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
  • unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
  • uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

0

Aripi – Aprilynne Pike

Eticheta bibliotecii o caracterizează ca SFantasy… Trebuie să recunosc, citești 10 capitole și nu ai niciun pic senzația că se va întâmpla ceva anormal, pentru că e vorba despre oameni. Punct. Până în momentul în care … umanul se confuntă cu lumea plantelor.

Întrebarea este: Cum ar putea o plantă să învingă un troll superputernic?

Viclenie; viclenie și viteză. Sunt singurele avantaje pe care le am. – răspunde personajul respectiv, care mai apoi aduce un dar și, când eroina exclamă: *Încă un lucru care să-mi amintească de tine?*

răspunde emoționant: *Niciodată nu poți avea prea multe amintiri*.

Romanticii cred că vor gusta clipa, pentru că, da, din amintiri e construită viața noastră.

Cartea este pentru adolescenți. Care ar putea înțelege mult mai mult din această frază decât că cineva e pus la punct, să-și vadă de treaba lui. Ar putea să-și însușească acest gând – că e nevoie de răbdare și de așteptare până când ceea ce e normal să se întâmple va lua ființă.

*Nu ai dreptul să știi totul numai pentru că ești una dintre noi. Nu încă. Chiar și pe tărâm, zânele tinere nu au voie să intre în lumea oamenilor până când nu-și dovedesc loialitatea; asta dacă au voie. Mă rogi să-ți dezvălui unul dintre cele mai mari secrete ale speciei noastre. Nu poți să-mi ceri asta.*

Să vă spun sincer, pe mine cel mai mult m-a impresionat expresia de la final a lui David, cel care-și învață prietena: *Cred că ar fi bine să-i spui adevărul. Bine, nu chiar tot… Ar fi bine să sari peste… , dar ar trebui să știe adevărul despre tine. Nu ar trebui să te ascunzi în propria casă.*

Cum suntem noi în propria casă? – o întrebare legitimă. Ce știm despre cei din jurul nostru?

Probabil că, dacă fiecare dintre noi ar contribui cu câte ceva, viața ar fi dulce, o continuă fericire. De aceea, Laurel, eroina principală, spune spre final: *Am ceva pentru tata. Am ceva și pentru tine, mamă. Niciodată să nu pleci într-o călătorie fără să aduci cadouri, nu?*

Dacă mai adaug și că este o carte în care se prezintă o dragoste pură, drăgălașă, veți pricepe de ce o recomand adolescenților: poate vor învăța să o ia mai încet când încep prieteniile.