Posts Tagged ‘adolescent’

De ce să trăiești când nu mai vrei să trăiești

În relația dintre partenerii de viață avem de-a face cu două experiențe diferite, cu două entități care, în fond, nu au nimic în comun.

În relația dintre părinți și copii, ar trebui să existe o unitate care vine prima dată prin genele transmise de la părinți, apoi prin complementaritatea care s-a creat între cei doi parteneri care de la nimic în comun au ajuns la din doi suntem una și, nu în ultimul rând, prin sentimentul de recunoștință care ar fi normal să se nască într-o ființă care primește continuu de la cineva și nu poate oferi nimic în schimb, așa cum este cazul copilului, de care familia se îngrijește cu adorare și care nu are ce da înapoi.

Ai putea crede că mai ușor se lipesc părinții și copiii decât un bărbat și o femeie în căsnicie; și totuși nu este deloc așa – deși sunt trei argumente care ar putea să garanteze o relație fericită între tată, mamă și copii, de cele mai multe ori inimile sunt rănite, părerile unora sunt neluate în seamă de ceilalți și deciziile unora îi dor pe ceilalți.

Ce să mai vorbim atunci despre cât de greu se reușește să ajungi la unitate în cuget și simțire între cei doi…

Și uite-așa descoperi că, de fapt, întreaga teorie a iubirii minunate pe care o găsești în cercul familiei este de fapt un joc al puterii, al dominării sau al manipulării (nu trebuie să se întâmple mereu aceasta, dar oricum cam așa se derulează lucrurile).

Ca orice om care a trecut prin traume în copilărie, sunt fascinată de gândirea umană, de transformarea ei sau de încăpățânarea de a rămâne așa cum era de la origine, că doar ce-i moștenit e mai bun decât ceea ce propune noul – vine argumentul considerat solid. (Și da, avem nevoie de acest argument solid ca bebelușul de sarmale în prima zi de viață! 🙂 )

De aceea când am văzut lista cu filmele psihologice m-am decis să le văd pe toate. Sigur, în măsura în care rezist pentru că, deși încerc eu să pătrund misterele simțămintelor umane, când ele devin dificil de suportat emoțional, prefer să depun armele. Îmi ajunge drama din viața mea, nu o mai vreau și pe a altora – cu atât mai mult cu cât sunt doar personaje de film (deși unele dintre ele suferă mai puțin decât oamenii din viața reală!).

Am zis eu să o iau cu încetișorul și m-am oprit, doar după nume, la It’s Kind of a Funny Story, 2010. N-aveam niciun alt indiciu. Funny e hotărâtor, chiar dacă are doar un kind of… înainte…

Personajul principal? Un adolescent care, de fapt, nu o duce rău acasă. Nu e chinuit, nu are lipsuri; dar nu poate trăi cu el însuși pentru că presiunea societății și cea interioară sunt atât de mari încât nu se simte în stare să facă față.

Relația părinților pare destul de bună, starea lui ar trebui să fie măcar bunicică, dacă nu foarte bună; dar el e deprimat și gata să se sinucidă.

Și merge să ceară ajutor la specialiști. Ceea ce așteaptă el de la specialiști este o pastilă minune pe care să o ia și, datorită ei, să nu mai simtă emoțiile inerente dezvoltării lui, fizice și sufletești. O pastilă care să-l scape de confruntarea cu sine și cu ceilalți, o pastilă care să-i asigure starea de zen, dar nu pentru că lucrurile se îndreaptă (prin faptul că se netezesc asperitățile prin frecușurile zilnice), ci pentru că sunt băgate sub preșul refuzului de a simți. O pastilă care, de fapt, să-l țină departe de a trăi. O pastilă care să-l scape de responsabilitatea de a lua decizii cu privire la viitor, una care să-l scape de îndrăzneala de a înțelege ce vrea și apoi de confruntare cu tatăl său, care are cu totul alte intenții pentru viitorul lui, o pastilă care să-l facă să evite încercarea timidă de apropiere umană profundă…

Pfuuu, prin acest personaj, am de-a face cu adolescentul universal.

Mai rău, sunt eu, la vârsta lui. Și mai rău, sunt eu, la vârsta mea.

De fapt, este omul de-a lungul timpului vieții sale, pentru că niciunul dintre noi nu e atât de bătăios încât să fie tot timpul gata să lupte; ce ne-am mai deoparte, să se întâmple lucrurile în lipsa noastră și noi doar să intrăm în ele după ce au ajuns pe un făgaș sigur… (Mă rog, dacă vreunul dintre voi e așa de curajos încât să nu aibă nimic în comun cu micuțul 🙂 nu vă uitați la film!)

Interesant este că, deși noi credem că medicamentele ne vor salva – sau Spiderman, ori Catgirl – nu ceva din exterior aduce rezolvarea, ci înaintarea spre inima celor din jur. Secretul este, însă, următorul: cei la ușa cărora batem noi acum s-ar putea să nu ne fie cei mai potriviți profesori. Pe oamenii din jurul nostru trebuie să-i schimbăm; cu alții! Pentru că aceștia de acum au ușile închise în fața nevoilor noastre și vom bate fără încetare, dar și fără rezolvare…

Mie mi-a plăcut mult It’s Kind of a Funny Story

În plus, mi-a fost de folos.

Așa cum îmi este de folos și cartea pe care o citesc acum Supă de pui pentru suflet în proces de reabilitare. Da, nu am înțeles niciodată de ce americanii consideră că supa de pui e vindecătoare, titlul mi se pare penibil (numai când mă gândesc la supa de pui rece îmi vine rău!), dar conținutul este atât de necesar societății noastre plină de dependențe încât ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă această carte în casă. Culmea, eu am împrumutat-o de la prietena mea din Belgia, care a dus-o cu ea acolo, atunci când a decis să rămână definitiv în acel spațiu. Deci a considerat-o atât de bună încât să merite să o treacă granița. Dar am decis să o caut pentru mine la Bookfest, care – cred că știți – începe miercuri, pe 24 mai (2017, evident!).

Sper să treceți pe acolo, măcar pentru o vizită scurtă, dacă nu aveți timp de zăbovit prea mult!!!

Cum să te înțelegi cu adolescentul tău?

Google m-a informat că datorită acestei întrebări sunt vizitată des. Dar eu nu am niciun articol despre așa ceva. Ei, nu-i nimic, de acum înainte părinții nu vor mai fi dezamăgiți. Mi-am amintit ce am făcut eu pentru ca să mă înțeleg așa de bine cu fiul meu și am așternut acele gânduri aici.

………..

Priviți un copil care învață. (Mda, mai rar astfel de specimene, dar haideți să ne imaginăm că avem unul în față!) O face pentru că îi place să știe mai mult, el a cerut să i se arate cifrele, el a prins din zbor literele, scrie fără dificultate, memorează poeziile fără să petreacă prea mult timp sau rezolvă exercițiile la matematică de parcă ar fi boabe de struguri pe care le mănâncă, una după alta…

Ce merit are părintele lui pentru această atitudine față de nou?

Niciuna.

Să ne gândim acum la un copil care se înțelege cu părinții, ascultă de părinți, chiar dacă mai există și momente dificile în relaționare. În acest caz, părinții au vreun merit? Este copilul înclinat spre ascultare prin ADN sau părinții au reușit să-l determine să aibă o astfel de atitudine pozitivă față de 🙂  vechi?

Fiul meu scria cu greu tema în clasa I, nu a vrut să se apuce de tabla înmulțirii vreo 2 ani, nu are patima cititului (nici măcar politețea de a socializa cu lectura!), dar a fost un copil cu care m-am putut înțelege permanent. Și eu spun că nu e meritul lui, că a fost un copil bun și supus, ci al nostru, pentru că am știut cum să ni-l apropiem și să-l păstrăm alături.

În modul cel mai clar, nu am avut un model în familia mea despre ce înseamnă educația – mâncam bătaie și când plângeam și când râdeam, pentru că un părinte alcoolic nu are nevoie de explicații pentru ceea ce face. În plus, nu am avut acel instinct matern dezvoltat pe care îl au femeile care de mici au visat să fie mame, să-și legene copiii și să le facă pachețele pentru școală și pentru excursii.

Totuși, am reușit să am o relație bună cu fiul meu datorită cărților, din care am învățat câteva principii:

  1. Am râs mult cu el. Am povestit despre lucrurile penibile din viața mea, care l-au făcut să-și dea seama că cei care greșesc pot să îndrepte situația. Nu am discutat despre gafele lui ca despre chestii care ne fac de râs pe noi, ca părinți, ci ca despre ceva care îl oprește pe el din creștere – așa că și-a dorit să nu mai repete faza aceea. Când refuza să facă ceva pentru că i se părea greu, aduceam muzică sau începeam să cântăm și izbuteam să ducem totul la capăt. Am căutat prin biblioteci sau pe net cântece sau poezii amuzante pe care i le dădeam ca replică atunci când era încăpățânat; odată, am cumpărat un magnet de frigider pe care sunt un elefant pui și unul mare. Cel mic merge în urma celui mare și cel mare exclamă: Pentru că sunt mama ta, de-aia! De prisos să adaug că de fiecare dată când întreba: De ce trebuie să te ascult? îl trimiteam la magnet sau mă prefăceam a fi un elefant (făceam dintr-un obiect de îmbrăcat o trompă) și spuneam: Pentru că sunt mama ta, de-aia!
  2. Amânarea lucrurilor pe altă zi. Bine, înțelepciunea populară zice: *ce poți face azi, nu lăsa pe mâine* , dar eu vă garantez că nu există AZI rezolvare pentru problemele cu adolescentul. După un șir lung de experiențe, copilul va ajunge să-și dea seama că la el e doar lipsa de maturitate cea care îi dă impresia că are dreptatea de partea lui. După ani, poate, va înțelege că modul lui de abordare a situațiilor era exaltat și nu se potrivea, că ceea ce el credea că e ușor de aranjat ia mult mai multă vreme decât se așteaptă… După multe parlamentări cu părinții, va pricepe că ei aveau dreptate și că el privea dintr-un punct de vedere simplist, pe când ei observau lucrurile în ansamblu. Așa că, știind aceasta din propriul comportament 🙂 , de pe când eu însămi eram mică, atunci când ajungeam la încrâncenare, la eu nu vreau, eu nu fac, eu nu pot spuneam: haide, e cazul să lăsăm toate astea așa cum sunt și să ne apucăm de altceva. Sau mergi la tine în cameră și mai discutăm altădată – eu speram că le vom discuta într-un viitor apropiat, dar el chiar atunci venea, după ce se liniștea puțin, și, chiar dacă nu-mi dădea dreptate, cel puțin ne împăcam și ziceam că așteptăm ca timpul să decidă cu privire la problema noastră.
  3. Lipsa ambiției. Când spun aceasta mă refer și la faptul că nu mi-am dorit să rup gura târgului cu propriul copil și nici nu mi-am dorit să mă împlinesc prin el. În plus, nu am dorit nici măcar să-i demonstrez lui că are o mamă fantastică, din aceea care-l pune cu botul pe labe sau una care se luptă cu toți pentru a-i facilita lui înaintarea, în timp ce el își cultivă lenea. Am lăsat ca totul să curgă de la sine în dezvoltarea lui: așa cum a putut el să facă – așa a făcut. N-am purtat cu el discuții de genul: *Nu ești în stare să… * *Tu nu te uiți la ceilalți care… * *Am și eu pretenții de la tine, că eu m-am sacrificat pentru tine…* *M-ai făcut să sufăr ca un câine din cauza greșelilor tale…*  O astfel de abordare, care mă punea pe mine în prim plan și care pare teatrală pentru copii, atât de teatrală încât nici nu-și mai face efectul, mi s-a părut fără rost, după ce am citit cel mai important principiu în educație. Acesta sună bătrânicios, dar adevărul este că are și vreo câteva mii de ani în spate:  *Nu întărâtați pe copiii la mânie ca să nu li se piardă nădejdea.* Decât să-mi vărs nervii pe el ca să mă răcoresc, am preferat să privesc lucrurile din perspectiva lui: dacă arunc acele cuvinte care-mi fac mie duș rece în mijlocul caniculei, cum se va simți el, în toiul gerului prin care trece? Decât să-i dau senzația sau, mai rău, certitudinea că nu e nimic de capul lui, numai pentru ca să mă eliberez eu de nervii acumulați, am tăiat așteptările mele din rădăcină. În felul acesta, el a avut mereu bucuria că are pe cineva de partea lui, că el este ceea ce mi-am dorit, chiar dacă nu execută exact ceea ce-i cer eu, cum vreau eu și când vreau eu.
  4. Cultivarea prieteniei cu cei de vârsta lui. Nu l-am ținut numai pentru mine și nici nu l-am pedepsit pentru ce nu făcea (practic, dacă mă luam după principiul *să plătească pentru ce nu-mi convine la el* – era mereu pedepsit!  🙂 că mereu ai ceva de obiectat la stilul adolescenților), ci dimpotrivă. Mergea oricând pe la cei care îl invitau, dormea acolo sau ei erau oricând bineveniți la noi, pentru orice perioadă de timp. Veneam cu fel de fel de surprize neașteptate – printre care mersul în oraș pentru amuzament: la golf, camera misterelor, parc de aventuri și distracții.
  5. Comunicarea. Nu am întrebat: ai făcut ceva sau când faci ceva, ci *Tu cum crezi că ar trebui să faci acel ceva*? Și și-a dat timpul lui, în ritmul lui (aici, repet, cele două nu cred că ar fi acceptate de mulți dintre părinții cu pretenții pentru copiii lor, dar eu am preferat să fie pace și să am o relație frumoasă cu el decât să mă cramponez, să-i dictez ce și cum să facă!)
  6. Activități fizice împreună. Acestea au început de pe când era mic și-l duceam pe țărm la mare, din aprilie până în octombrie, târziu. Eu îmi luam o carte și citeam, el și prietena lui se jucau cu pietricele, cu nisipul, cu scoicile, iar când nu mai aveau chef de nimic alergam după pescăruși – sau de frica lor, nici nu mai știu, că erau așa de mulți câteodată că aveai impresia că se filmează iar Păsările. Când era iarnă și eu mă urcam pe bicicleta medicinală, el țopăia pe lângă mine, când a crescut și mergea pe stepper, eu îi citeam din cărțile pe care nu voia să le citească, dar trebuia să le știe a doua zi la școală. Apoi am fost la echitație, în parcuri de aventură, ne-am urmărit cu tiroliana… (Ultima noastră activitate împreună a venit la sugestia lui Radu Restivan, în cadrul unui proiect Secom Romania #MSM desfășurat alaturi de echipa Parenting PR . El ne-a încurajat pe toate bloggerițele care am participat la clasa de spinning, să ne luăm copiii în aer liber, afară, nu numai pentru o plimbare, ci și pentru exerciții fizice. Din experiența lui, recomandă oricărui părinte – sportul, pentru a se apropia de copilul său! În ceea ce-l privește, el a fost cel care a avut această inițiativă în relația cu mama sa. În ce ne privește, putem facem lucrul acesta, ca părinți, pentru că societatea noastră este mult mai deschisă la ideea de mișcare fizică decât era înainte. Spre deosebire de colegele mele care au copiii mult mai mici, eu am reușit să-l aduc pe al meu la dat din pedale, fără să trag de el, doar propunându-i scurt, răspunsul fiind și mai scurt: când?) Dacă vi se pare că toate sporturile enumerat de mine anterior cer prea mulți bani pentru a putea să puneți în practică asta, nu uitați că alergatul este gratis, așa că nu avem nicio scuză să nu acumulăm endorfine împreună cu cei pe care îi vrem ascultători. 🙂 Colaborarea este sigură când agitația organismului se duce odată cu efortul fizic depus pentru o oră de sport! 🙂

Acestea au fost primele lucruri care mi-au venit în minte la întrebarea: cum să te înțelegi cu adolescentul tău? Pentru orice altă nelămurire – despresufletulmeu@yahoo.com.