Posts Tagged ‘adolescență’

Per Olov Enquist – Cartea despre Blanche și Marie

A fost cartea pe care am citit-o în cele 3 ore cât l-am așteptat pe soțul meu la complexul Vulcan, să-și termine filmările, pentru a putea apoi pleca spre Slatina. O aveam în geantă și mi-am imaginat că o voi termina, că timpul îmi va fi de ajuns, însă m-am înșelat. Deși  are doar 200 de pagini, nu se citește ușor pentru că întâlnești în ea orori la care nu te-ai aștepta. Spre deosebire de Pia Degermark, a cărei carte tocmai o terminasem, Per Olov Enquist nu e un om care suferă și-și scrie experiența, ci un talentat scriitor de ficțiune de tip documentar. Pia D era o femeie, o mamă, era o persoană care-și depăna amintirile. Enquist este cel care ia trei jurnale ale unei individe din care a rămas doar un tors, la înmormântare și aduce în atenția noastră viața acesteia, în strânsă legătură cu … Marie Curie, celebra deținătoare a două premii Nobel.

O carte dură, brutală, despre ceea ce însemna femeia înaintea primului război mondial; ce reprezenta ea ca studiu de caz, în spitalul de boli nervoase al profesorului Charcot și ce reprezenta ea în laboratorul de studiu, care scotea la iveală noi elemente chimice. O mamă de fată nu trebuie să scape această carte. Trebuie să o citească în așa fel încât să poată să o discute cu ea, ca preadolescentă sau adolescentă.

Când fiul meu era în clasa a 3-a, am fost într-o excursie cu clasa lui, iar 3 fete – imaginați-vă câți ani aveau acele fete! – l-au înconjurat pe unul dintre băieții din clasă – la câtă psihologie știți, cât de capabil ar fi fost el de așa ceva? – și l-au rugat să se culce cu el, că vor fi sclavele lui toată viața, dacă le face asta. Eram acolo, le-am auzit și m-am crucit. Trei fete de 9-10 ani, se milogesc de un țâșt-bâșt să le facă ceva ce ele nici nu știu ce înseamnă, până la urmă – pentru că dacă ar ști ar mai amâna puțin, până se vor putea bucura de aceasta!

Repet: cartea lui Enquist este greu de digerat emoțional. Dar credeți-mă e mai bine să trăiești experiențele negative prin personajele acestea de roman, care au existat și au purtat toate poverile, decât să le iei tu asupra ta sau să le trăiască fiica ta.

Iar cartea este un răspuns pe care îl așteptam de mult, de pe când citeam cărțile de literatură ale adolescenței mele, de pe când nu înțelegeam ce era cu istericele și epilepticele despre care scriau, în mod deosebit, francezii… În caz că vreuna dintre noi ar aluneca vreodată spre astfel de *meleaguri ale gândurilor* sau faptelor, avem modelul îngrozitor și ne întoarcem cumințele spre logica, raționamentul și respectul de sine despre care ne vorbește epoca noastră.

Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor

Dacă nu ar fi fost acest titlu, impresionant pentru o inimă de femeie, nu aș fi deschis cartea, chiar dacă era de la Humanitas. Să fiu sinceră, ca mulți dintre voi, nu știam despre Pia D – cea mai tânără actriță care a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, fiind totodată și prima suedeză care a dus premiul acolo. Filmul în care a jucat la 17 ani poartă numele Elvira Madigan și, pe cât de departe a ajuns datorită lui, pe atât de jos s-a afundat datorită neconcordanței dintre ceea ce-și dorea, ca persoană interiorizată și ceea ce trebuia să fie, ca vedetă.

Vreți să vă vedeți copiii celebri? Insistați să intre în această lume, care pare atât de tentantă, ca o poartă către viitor? Ca mulți din zilele noastre, a devenit anorexică, a luat droguri, a avut relații intime cu persoane dubioase și chiar a fost condamnată la închisoare pentru fraudă.

Amarul cel mai amar a fost faptul că autoritățile suedeze au despărțit-o de fiul săi, Robbin, afectat de *sindromul umbrei* – o formă de autism. 13 ani a luptat pentru a-l obține înapoi, iar zbuciumul acesta îl regăsim și în zilele noastre în acea zonă, unde se fac fel de fel de abuzuri cu privire la decizia despărțirii copilului de părinte și încredințarea celui mic unor străini…

Dar a venit și clipa eliberării, când statul suedez și-a recunoscut greșeala și a oferit cea mai mare despăgubire plătită vreodată unor persoane particulare.

Cartea se termină astfel: *Lacrimile care mi-au curs tot timpul liniștit pe obraji, din clipa în care președintele a început să vorbească, s-au transformat în șiroaie nestăpânite, de ușurate. Am rămas așezată în fotoliu, zguduită de plâns, zărind prin perdeaua de lacrimi cu Persoana asta caldă Se îndrepta spre mine ca să-mi aducă mângâiere. Dumnezeu îmi numărase totuși lacrimile.*

Aceasta nu este nu mai o carte pentru mame, ci este o carte pentru adolescente sau chiar preadolescente înclinate spre o viață năvalnică. Le vor prinde bine descoperirile Piei, dar mai ales vor rămâne uluite de faptul că celebritatea, în unele cazuri, nu numai că nu te apără de lucrurile rele, ci dimpotrivă te ghidează spre ele…

Cine m-a pus să scriu?

Eu am scris cărți. Dar e valabil pentru noi, toți cei care avem blog și scriem despre copiii noștri. Eu am scris doi ani la rând întâmplări din viața copilului meu și de la școala lui, cele două cărți au fost publicate și nu am avut niciodată frământări cu privire la acest subiect. Era în clasa 1, apoi a 2-a… Când copilul este mic nu-ți imaginezi că va fi și mare vreodată.

Acum are 17 ani. Se așază pe pat lângă mine și-mi spune:

  • O știi pe … , din tabără?
  • Sigur, simpatică fată. Te-a băgat în seamă pe tine, un sconcs, care ți-ai făcut treaba, dar nu ai discutat cu nimeni.
  • Mi-a scris azi pe whats… M-a întrebat dacă eu sunt personajul din povestea ta intitulată Iubitorul…

🙂

Era o poveste despre un băiețel diferit de ceilalți, care voia îmbrățișări de la părinți, voia iubire-iubire. Așa era el. Eu am scris despre el.

🙂

  • Și ce i-ai răspuns? mă uit la el, vinovată.
  • Ce puteam să răspund? Că toată cartea este despre mine.
  • Cred că a citit-o din scoarță în scoarță, râd eu.
  • Mda, ca alte mii de fete…

🙂

  • Lasă, mamă, că e bine, toate vor alerga după tine, când vor vedea ce vesel și drăgăstos ești, nu mă pot abține din râs.
  • Mda, și-ți dai seama cum mă vor privi băieții care au citit-o!

Ar trebui să nu mai scriu nimic despre fiul meu, nu? Nici acest articol, pe care ar putea să-l citească și prietenii și prietenele lui. Mă rog, fiecare face ce vrea. Eu, oricum, mă bucur că tot ce-a fost despre el a fost de bine!

Problema e că, la adolescență, chiar și faptele bune îi fac pe copii să se simtă stânjeniți în fața celorlalți…