10

Vă propun subiecte unul și unul…

Am eu o tristețe când îmi văd prietenii că sunt disperați când trebuie să ajungă în ziua de luni la lucru. Așa că am inventat #FericireaÎncepeDeLuni , prin care tot încerc să-i încurajez. De când cu Digital Parenting, ar trebui să inventez un #DezvoltarePersonalăÎnPatruDimensiuni… De aceea vă recomand aceste articole. Sunt pe subiecte diferite, la unele râzi, la altele suspini, din unele ai multe informații de smuls.

Lectură plăcută.

https://mamicaurbana.ro/georgiana-idriceanu/ – despre scriere și a avea blog (nu a profita de blog!)

https://positivemother.wordpress.com/2017/08/03/robert-diaconeasa-despre-viata-si-echilibrul-dintre-online-si-offline/  – despre un om care trăiește la maxim și oferă din belșug celor din jur

http://blogdeparinti.info/motive/   – adolescența

http://www.viatadupabebe.ro/2017/08/04/concediu-mare-viata-dupa-bebe/

https://parintiimperfecti.ro/5-lucruri-impotriva-gurii-lumii/

http://zecelucruri.ro/nu-sunt-cea-mai-buna-mama/

 10 sfaturi pentru proaspetele mămici 

http://www.suntmama.com/2017/08/1-de-gradinita-ce-am-invatat-in-aceasta-perioada.html

http://jurnalulmeudemamica.blogspot.ro/2017/08/cum-m-am-schimbat-de-cand-au-aparut.html?m=1

https://acasacumami.ro/bicarbonatul-intrebuintari-acasa/   – ceva gospodărie, nu numai sentimentalismele anterioare

http://daddycool.ro/adevaratul-saint-tropez/ – hai la plimbare

http://www.laurafrunza.com/2017/08/04/excursie-de-o-zi-in-bucovina/  – măcar undeva aproape de casă, dacă nu așa departe…

Anunțuri
1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

0

Per Olov Enquist – Cartea despre Blanche și Marie

A fost cartea pe care am citit-o în cele 3 ore cât l-am așteptat pe soțul meu la complexul Vulcan, să-și termine filmările, pentru a putea apoi pleca spre Slatina. O aveam în geantă și mi-am imaginat că o voi termina, că timpul îmi va fi de ajuns, însă m-am înșelat. Deși  are doar 200 de pagini, nu se citește ușor pentru că întâlnești în ea orori la care nu te-ai aștepta. Spre deosebire de Pia Degermark, a cărei carte tocmai o terminasem, Per Olov Enquist nu e un om care suferă și-și scrie experiența, ci un talentat scriitor de ficțiune de tip documentar. Pia D era o femeie, o mamă, era o persoană care-și depăna amintirile. Enquist este cel care ia trei jurnale ale unei individe din care a rămas doar un tors, la înmormântare și aduce în atenția noastră viața acesteia, în strânsă legătură cu … Marie Curie, celebra deținătoare a două premii Nobel.

O carte dură, brutală, despre ceea ce însemna femeia înaintea primului război mondial; ce reprezenta ea ca studiu de caz, în spitalul de boli nervoase al profesorului Charcot și ce reprezenta ea în laboratorul de studiu, care scotea la iveală noi elemente chimice. O mamă de fată nu trebuie să scape această carte. Trebuie să o citească în așa fel încât să poată să o discute cu ea, ca preadolescentă sau adolescentă.

Când fiul meu era în clasa a 3-a, am fost într-o excursie cu clasa lui, iar 3 fete – imaginați-vă câți ani aveau acele fete! – l-au înconjurat pe unul dintre băieții din clasă – la câtă psihologie știți, cât de capabil ar fi fost el de așa ceva? – și l-au rugat să se culce cu el, că vor fi sclavele lui toată viața, dacă le face asta. Eram acolo, le-am auzit și m-am crucit. Trei fete de 9-10 ani, se milogesc de un țâșt-bâșt să le facă ceva ce ele nici nu știu ce înseamnă, până la urmă – pentru că dacă ar ști ar mai amâna puțin, până se vor putea bucura de aceasta!

Repet: cartea lui Enquist este greu de digerat emoțional. Dar credeți-mă e mai bine să trăiești experiențele negative prin personajele acestea de roman, care au existat și au purtat toate poverile, decât să le iei tu asupra ta sau să le trăiască fiica ta.

Iar cartea este un răspuns pe care îl așteptam de mult, de pe când citeam cărțile de literatură ale adolescenței mele, de pe când nu înțelegeam ce era cu istericele și epilepticele despre care scriau, în mod deosebit, francezii… În caz că vreuna dintre noi ar aluneca vreodată spre astfel de *meleaguri ale gândurilor* sau faptelor, avem modelul îngrozitor și ne întoarcem cumințele spre logica, raționamentul și respectul de sine despre care ne vorbește epoca noastră.

0

Pia Degermark – Dumnezeu numără lacrimile femeilor

Dacă nu ar fi fost acest titlu, impresionant pentru o inimă de femeie, nu aș fi deschis cartea, chiar dacă era de la Humanitas. Să fiu sinceră, ca mulți dintre voi, nu știam despre Pia D – cea mai tânără actriță care a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, fiind totodată și prima suedeză care a dus premiul acolo. Filmul în care a jucat la 17 ani poartă numele Elvira Madigan și, pe cât de departe a ajuns datorită lui, pe atât de jos s-a afundat datorită neconcordanței dintre ceea ce-și dorea, ca persoană interiorizată și ceea ce trebuia să fie, ca vedetă.

Vreți să vă vedeți copiii celebri? Insistați să intre în această lume, care pare atât de tentantă, ca o poartă către viitor? Ca mulți din zilele noastre, a devenit anorexică, a luat droguri, a avut relații intime cu persoane dubioase și chiar a fost condamnată la închisoare pentru fraudă.

Amarul cel mai amar a fost faptul că autoritățile suedeze au despărțit-o de fiul săi, Robbin, afectat de *sindromul umbrei* – o formă de autism. 13 ani a luptat pentru a-l obține înapoi, iar zbuciumul acesta îl regăsim și în zilele noastre în acea zonă, unde se fac fel de fel de abuzuri cu privire la decizia despărțirii copilului de părinte și încredințarea celui mic unor străini…

Dar a venit și clipa eliberării, când statul suedez și-a recunoscut greșeala și a oferit cea mai mare despăgubire plătită vreodată unor persoane particulare.

Cartea se termină astfel: *Lacrimile care mi-au curs tot timpul liniștit pe obraji, din clipa în care președintele a început să vorbească, s-au transformat în șiroaie nestăpânite, de ușurate. Am rămas așezată în fotoliu, zguduită de plâns, zărind prin perdeaua de lacrimi cu Persoana asta caldă Se îndrepta spre mine ca să-mi aducă mângâiere. Dumnezeu îmi numărase totuși lacrimile.*

Aceasta nu este nu mai o carte pentru mame, ci este o carte pentru adolescente sau chiar preadolescente înclinate spre o viață năvalnică. Le vor prinde bine descoperirile Piei, dar mai ales vor rămâne uluite de faptul că celebritatea, în unele cazuri, nu numai că nu te apără de lucrurile rele, ci dimpotrivă te ghidează spre ele…

2

Cine m-a pus să scriu?

Eu am scris cărți. Dar e valabil pentru noi, toți cei care avem blog și scriem despre copiii noștri. Eu am scris doi ani la rând întâmplări din viața copilului meu și de la școala lui, cele două cărți au fost publicate și nu am avut niciodată frământări cu privire la acest subiect. Era în clasa 1, apoi a 2-a… Când copilul este mic nu-ți imaginezi că va fi și mare vreodată.

Acum are 17 ani. Se așază pe pat lângă mine și-mi spune:

  • O știi pe … , din tabără?
  • Sigur, simpatică fată. Te-a băgat în seamă pe tine, un sconcs, care ți-ai făcut treaba, dar nu ai discutat cu nimeni.
  • Mi-a scris azi pe whats… M-a întrebat dacă eu sunt personajul din povestea ta intitulată Iubitorul…

🙂

Era o poveste despre un băiețel diferit de ceilalți, care voia îmbrățișări de la părinți, voia iubire-iubire. Așa era el. Eu am scris despre el.

🙂

  • Și ce i-ai răspuns? mă uit la el, vinovată.
  • Ce puteam să răspund? Că toată cartea este despre mine.
  • Cred că a citit-o din scoarță în scoarță, râd eu.
  • Mda, ca alte mii de fete…

🙂

  • Lasă, mamă, că e bine, toate vor alerga după tine, când vor vedea ce vesel și drăgăstos ești, nu mă pot abține din râs.
  • Mda, și-ți dai seama cum mă vor privi băieții care au citit-o!

Ar trebui să nu mai scriu nimic despre fiul meu, nu? Nici acest articol, pe care ar putea să-l citească și prietenii și prietenele lui. Mă rog, fiecare face ce vrea. Eu, oricum, mă bucur că tot ce-a fost despre el a fost de bine!

Problema e că, la adolescență, chiar și faptele bune îi fac pe copii să se simtă stânjeniți în fața celorlalți…