2

Responsabilitatea la volan

Trăind printre adolescenți în ultimele 3 zile, dacă mi-ar cere cineva să-i definesc printr-un verb acesta ar fi – a brava. Cum oamenii fac tot felul de conexiuni, acest verb mi-a adus aminte de Victor Beda și ale lui *Secunde și vieți*.

Las deoparte adolescenții din viața mea și rămân în atmosfera acestei cărți pe care orice persoană trebuie să o citească atunci când decide să dea examenul pentru a fi șofer. Este titlul unei cărți pe care am citit-o în 1985, atunci când a apărut și pe care eu o consider un fel de *Supă de pui pentru suflet* românească, doar că nu se adresează sănătății emoționale, ci sănătății fizice. Pentru că din acea carte am înțeles ce înseamnă să te afli la volan și ce înseamnă să nu fii conștient de responsabilitatea pe care o ai când te urci pentru a conduce.

Azi ne întorceam din tabăra de la Brașov și eu mă aflam pe unul dintre scaunele din spatele șoferului. El conducea atent, grijuliu – așa cum nu am întâlnit niciun alt șofer! –  și ne povestea nouă, celor din jurul lui care îl puteam auzi, despre accidentele pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului pe șosea.

Unul dintre ele m-a lăsat fără grai: un bărbat conducea o balastieră cu nisip, cu 80 Km/h, pe un drum cu gropi. Cum anume și de ce nisipul a început să se scurgă deodată nu s-a putut stabili, cert este că tonele din interior s-au revărsat deodată pe autovehiculul din spate, în care se aflau patru medici care mergeau la un congres medical. Oamenii au murit pe loc, striviți de unitatea firelor de nisip, pe care, dacă le privești, luate în parte, nu dai doi bani și de care nu te temi.

Pe scaunul de lângă mine, în autocar, se afla un bărbat care trecuse printr-un accident îngrozitor: o mașină mică a intrat pe sensul lui de mers, ciocnindu-l frontal. Era o oră din noapte, iar eu a doua zi îl așteptam să lucrăm la o emisiune pe care o realizăm împreună de … 12 ani. Când am ajuns la radio, am început să mă impacientez, n-am înțeles cum de întârzie, el fiind tot timpul punctual. Încă 4 luni avea să nu calce pe acolo pentru că nu se știa dacă poate fi recuperat – la început fiind în comă indusă, apoi cu incertitudinea că va scăpa cu viață.

Îl priveam acum, după această discuție, așa cum l-am privit în fiecare săptămână după ce s-a reîntors la serviciu, ca pe o minune a lui Dumnezeu, ca pe un Lazăr întors dintre morți, un om neînsemnat, dar care a avut această șansă de a fi Lazăr, pentru că au fost destui care s-au dus, fără a mai ști nimic din ceea ce a rămas după ei. Unul dintre aceștia ar putea fi, de pildă, fiul omului care a intrat cu mașina în colegul meu: se afla în dreapta tatălui său, nu purta centură de siguranță, iar în urma impactului a trecut prin parbriz, murind pe loc. Șoferul mașinii scăpate de sub control, vizitându-și victima la spital o singură dată după coliziune, cel care era să ucidă un necunoscut și care și-a omorât fiul, a găsit de cuviință să spună: *Ce pot face eu acum? De obicei conduc mai bine decât atunci. Și-apoi, am plătit destul că mi-a murit copilul.*

Da, chiar așa, cum să mai ai vreo pretenție să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut, dacă deja a plătit… altul pentru el, cineva apropiat, și era cât pe ce să plătească și un oarecare?

Mi-l amintesc pe tata, care conducea doar beat. Deși am cumpărat cu greu mașina, în 2 ani, mama a decis să vândă mașina pentru că se temea pentru viața noastră. Nu i-a păsat că avea să fie dificil să ne deplasăm de colo-colo. Mai bine stăm într-un perimetru de 1 km și suntem în siguranță, decât să ne plimbăm și să fie ultima noastră clipă, datorită imposibilității tatălui meu de a trăi fără alcool.

Vezi o mașină și te gândești ce bine este că a fost inventată pentru ca apoi să-ți dai seama că o asemenea binecuvântare trebuie însoțită de asumarea responsabilității – cel ce a inventat-o nu a dat și asigurarea că totul va fi în ordine, indiferent de starea ta. Tu trebuie să ai permanent o stare de luciditate care să te ajute să ajungi întreg acasă și să-i salveze și pe ceilalți, cărora le-ai putea face rău prin neatenția ta.

O mașină este necesară, dar și tu ai obligația de a te privi ca pe un salvator când o folosești, nu ca pe unul care e gata să dea pe spate participanții la trafic. Pentru că oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși ca să fie dați pe spate, metaforic vorbind, iar viața ta este prea scurtă pentru a o irosi dincolo de gratii, dacă-i dai pe spate, la propriu.

A brava în cuvinte, așa cum fac adolescenții, nu-i mare păcat; constituie o etapă. A brava în fapte când te urci la volan este o imprudență pentru care ești taxat.

Și așa și trebuie, chiar dacă nu ai intenționat, chiar dacă nu ai premeditat… Ideea e că ai o responsabilitate și trebuie să ți-o asumi!

4

Descoperă ingredientul … – Todd Kashdan

Sunt sigură că nu v-ați gândit nicio clipă măcar că aș da o rețetă culinară! 🙂 Prietenii știu de ce!

Ingredientul despre care vorbește cartea apărută la Editura Trei este cel care-ți lipsește pentru o viață împlinită. Sunteți curioși ce ingredient este? Haideți, aveți trei posibilități pentru a ghici. Până vă gândiți, eu vă garantez celor fricoși, celor care vi se face frică să trăiți sau să schimbați ceva, celor care închideți ochii de câte ori e ceva care vorbește despre dificultăți, preferând să treceți pe lângă decât să le înfruntați, că această carte este pentru voi. Nu numai despre voi (de fapt, noi, că eu sunt în această categorie, de aceea și citesc o astfel de carte! 🙂 ) , ci și pentru voi. Adică are soluții! Hm, poate spun prea mult – soluții. Are o logică ce curge cursiv și combate toate gesturile noastre refractare la nou.

*Curiozitatea creează posibilități; nevoia de certitudine le îngustează. Curiozitatea creează energie; nevoia de certitudine o consumă. Curiozitatea duc la explorare; nevoia de certitudine duce la încheiere. Curiozitatea înseamnă evoluție; nevoia de certitudine se referă la reluarea unor evenimente. Curiozitatea creează relații; nevoia de certitudine creează o atitudine defensivă. Curiozitatea înseamnă descoperire; nevoia de certitudine înseamnă să ai dreptate.*

Da, ingredientul respectiv este curiozitatea. Atenție aici: *Dacă suntem convinși că trebuie neapărat să înțelegem totul, să fim în stare să prezicem cu certitudine viitorul și să deținem controlul, atunci vom aluneca spre stagnare*.

Poate nu e o carte pentru adolescenți – pentru că ei au entuziasmul specific vârstei (ei, aș, e și pentru ei, că entuziasmul lor e mai degrabă pentru a trăi clipa, nu pentru a avea viziune!), dar sigur este pentru cei blazați, pentru cei care și-au pierdut locul de muncă sau de ceva vreme nu mai ies din depresia care i-a cuprins de când cu … (chestia aia!)… E o carte pentru cei care la fiecare pas zic: aș face, apoi adaugă – Mâine! Dacă! Dar! Când s-o putea!

Este o carte pentru cei îngrijorați, cu anxietate, cu atacuri de panică, pentru cei nemulțumiți de ei înșiși și invidioși pe situația altora, este o carte pentru cei care s-au cam plictisit de viață și se apropie prea mult de dulapul cu medicamente sau de linia de cale ferată, este pentru cei care se plâng, pentru cei care descoperă că sunt plictisitori și cei din jur îi ocolesc… Este o carte absolut necesară pentru cei care nu mai văd lumina, deși soarele pripește și toți poartă ochelari de protecție!

Este o Carte!

P.S. Nu m-am putut abține să nu citez și asta:

*Lipsa de curiozitate este un teren propice pentru

  • stereotipie și discriminare, care, duse la extrem, se transformă în ură și chiar violență,
  • siguranță de sine exagerată și ignoranță, care se soldează cu decizii neinspirate,
  • dogmatism și gândire rigidă, care sunt opusul flexibilității psihice.*
10

Discuții în autobuz, între adolescenți

1. Doi băieți

  • Bă, ce-mi place cum cantă Enrique. (Iglesias, cred că v-ați dat seama)
  • Auzi, bă, dar stai să-ți spun una și mai tare: știi că tata lui Enrique s-a apucat de cantat? L-am auzit eu zilele astea. Și știi că nu cantă rau nici el?

2. Două fete:

  • Uită-te la pantofii ăleia. (erau portocalii)
  • Îi văd, îmi plac.
  • Îți spun eu ce țipă pantofii ăia? *Vrem să fim scoși din picioare…. Vrem să fim scoși din picioare… Și dacă se poate să ne scoată un bărbat.*

3. Între doi băieți:

  • Băi, am descoperit o trupă nouă de muzică pop.
  • Serios?
  • Da, sunt cam expirați ei, ca varstă, dar cantă bine pentru început. Le zice Modern Talking.

4. Între două fete

  • Ți-e frig?
  • Nu.
  • Atunci de ce te zgribulești așa?
  • Cum să-ți zic… Știi starea aia cand, chiar dacă nu ți-e frig, ai vrea să simți o mană pe umărul tău și-apoi să te strangă cineva în brațe?

În autobuz, m-am săturat de discuțiile telefonice ale maturilor care se plang sau care încearcă să rezolve probleme. Se pare că tinerii sunt mai simpatici: ori naivi, ori puțin răutăcioși, ori delicați; cel puțin le simți umanul de dincolo de cuvinte.

Mă pregătesc să iau și azi vreo 8 autobuze 🙂 . Oare ce voi mai auzi?