1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

Anunțuri
2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.
5

După Gala Folk *Om bun*

De cum am văzut afișul, am decis să fiu prezentă, dar nu oricum. De regulă merg la spectacole cu o prietenă sau soțul meu, chiar soacra, dar de data aceasta am considerat că trebuie să-l iau alături și pe fiul meu. Motivul e simplu: el cunoaște cultura urbană a acestor ani, el mai știe muzică despre care îi explic pentru că o întâlnim pe parcursul zilei, prin magazine, pe la tarabe, dar despre trecut nu prea știe mare lucru.

Când a fost cu noi la duelul formațiilor Bonney M și BZN, a fost foarte entuziasmat de primul B. Atât de impresionat încât a decis să păstreze biletul printre amintirile lui dragi, ca să nu uite niciodată ce debordanți erau tinerii voioși din trupă – mă rog, cea care avea cel mai mare zvâc era, culmea, singura din vechea formație, dar tocmai ea ieșea în evidență, fără a-și trăda vârsta.

Cu folkul, însă, e altceva – e un fel de mângâiere pe care n-o prea acceptă adolescenții. Nu orice adolescenți. Cei care au ridicat mâna că au chitară – s-a pus aceast întrebare de pe scenă, cei impresionați de sunetul corzilor, da, pot accepta frumusețea lui. Fiul meu are chitară, dar s-a atins de ea de vreo 4 ori și oricum nu stă să asculte folk. Așa că am considerat că e timpul să cunoască și această manifestare artistică.

I-a plăcut trupa SPAM și, da, i-a plăcut atât de mult încât a făcut un filmuleț ca să le arate colegilor – mă scuzați, dar nu orice li se arată colegilor, adică dacă ai impresia că ar râde de tine, mai bine nu le pui în față așa ceva. Pe de altă parte, e atât de ciudată presiunea aceasta a adolescenței – își iau telefoanele unul altuia și se inspectează prin ele, așa că nu poți să faci nici pentru tine un clip sau să salvezi o poză mai duioasă pentru că ceilalți oricum vor descoperi și vor râde de tine… *Ie-te și p-ăsta! Așa ceva îți place ție?*

Eu trăiam o senzație ciudată, că mă aflu lângă aparatul nostru Gloria, în serile când se transmitea Cenaclul Flacăra și, cum niciodată nu am reușit să luăm bilete pentru așa ceva – eram și mici, n-aveam nici bani- stăteam cu urechea lipită de radio și-i ascultam pe Imre, Șeicaru,  Bertzi, Vintilă, Alifantis, Bațu, Baniciu…

Am amintit despre bilete. În epoca de aur, conducerea dorea să culturalizeze poporul (adevărul este că avea cu ce, erau interpreți și actori unul și unul) și existau persoane care se ocupau, pe lângă meseria lor, de distribuirea de bilete la spectacole. Cum oferta era bogată: (la noi veneau mereu cei de la Craiova, Pitești și București, nu mai spunem despre trupele de mai departe, care ajungeau și ele, pentru că știau că au asigurată Sala de Cultură plină în orașul nostru), existau mereu cumpărători. Mama era unul dintre distribuitori și, pentru munca de convingere sau doar pentru faptul că trebuia să poarte de grijă banilor până când îi preda la casieria Casei de Cultură, primea două bilete – pe un scaun stătea ea, pe un scaun eu și sora mea. Așa se face că am văzut piese de teatru, balet, muzică ușoară, folk, rock…

Într-un mod ciudat, din toată sala aceea, am avut bilete chiar în spatele unei mame cu două fiice de 8 și 10 ani, care știau toate melodiile. Nu numai că mi-am amintit de copilăria mea – atunci era normal să te îndrăgostești de muzică și pentru versuri și pentru că nu aveai alternative 🙂 ! – dar m-am întrebat cum de copiii din ziua de azi pot ști melodiile perfect – vorbim despre folk, da? Că pe cele cu înjurături le învață imediat și nu se miră nimeni.

Ce să spui despre preferații tăi, care-au îmbătrânit sau au vârsta ta, dar, pentru că au cam făcut excese, nu sunt în cea mai de invidiat formă fizică. Mă întreba copilul: *Cum să fie sala plină la acești indivizi?* Nimeni nu-i cunoaște, credea el, iar sala a cântat continuu că, vorba lui Baniciu, nimeni nu a venit să debuteze azi, eram într-o familie în care ei se auzeau mai tare doar pentru că aveau microfoane, dar noi eram o forță, prin faptul că știam cuvintele, linia melodică…
Deși nu e preferatul meu, Bertzi a fost cel mai inspirat în alegerea pieselor, în așa fel încât nu te-a obosit și ți-a părut rău că pleacă. (Spectacolul a durat până la 23.30, așa că cei care au cântat după ora 22, deja ar fi trebuit să fie atenți cum ne vor mai ține în sală!) Mircea Vintilă nu știu de ce a vrut să treacă neobservat, dar adevărul e că, deși îmi place cum cântă, nu-mi aduc aminte de minutele petrecute cu el. De excepție, datorită legăturii sufletești pentru mine, a fost Nicu Alifantis – Baniciu are locul 2 în inima mea!

M-a întrebat cineva – de ce te duci la spectacol dacă același cântec îl poți asculta pe youtube cu imagini din natură, nu ești obligată să vezi un om cu un costum mai mare decât poartă sau o burtă revărsată? Cred că deja eu nu mai merg la spectacole pentru ca să mă bucure ei pe mine, ci ca să-i bucur eu pe ei. Nu puteți să vă imaginați satisfacția de pe fața lui Bațu când toți îi cântau melodia despre vrabie sau de pe a lui Șeicaru când nimeni nu greșea niciun cuvânt, niciun sunet…

Trăind emoțiile mele, emoțiile lor (rezultatul muncii lor de o viață, nu? Unii dintre noi nu-l pot  contoriza – nu mai au piesele la care au lucrat sau dosarele pe care le-au format…) a fost o seară de vis.

Da, se va uita greu această seară. Adică, de ce să se uite?

🙂