2

Filmul A decent man – Un om la locul lui

Un bărbat urcă dealul pentru a ajunge la o biserică unde îl întreabă pe popă cum să fie cu nunta. Primul semnal de alarmă în cadrul discuției a fost răspunsul la întrebarea: *Cununia civilă ați făcut-o?* – Nu. Preotul, deși ezitant când află că e gravidă femeia, de data asta este categoric: Asta trebuie făcută.

Oare de ce nu s-au căsătorit cei doi scriptic, dacă am întrebat eu, fără să-mi dau seama că tocmai acesta este subiectul filmului.

Un om la locul lui nu aș numi niciun bărbat din zilele noastre. Expresia mi se pare învechită. Aș spune că e cumsecade, despre un bătrânel de la țară și că e de treabă, dacă e unul de la oraș, ori că e deosebit, dacă este un personaj care m-a impresionat. Un om la locul lui mi se pare din start că nu-și găsește locul printre cei cunoscuți de mine, căci pare din alt timp, din altă eră. Parcă așa și este eroul principal, până ajungi să pricepi cât e de modern 🙂 – se mișcă încet, vorbește rar, se comportă chiar bătrânicios. Ai putea să zici că e de vină faptul că e inginer în pustietate sau poate frigul de afară. Dar nu, după cum afirmă articolele scrise despre film, regizorul a vrut să surprindă în eroul principal – bărbatul obișnuit al zilelor noastre. Își face treaba, are o pereche sexy, se căsătorește curând cu ea și e foarte grijuliu cu lungimea fustei ei: cum că nu ar fi prea moral să poarte atât de scurt o femeie gravidă.

Limbajul de mahala e specific românilor, filmelor românești sau constructorilor? Nu știu să dau răspuns clar, așa că voi sări peste acest capitol – dacă vă dor urechile când se rostesc organe sexuale foarte des, nu urmăriți filmul. Dacă sunteți dintre cei care căutați ceva acțiune, ziceți pass. Căci vă garantez: după cum a participat la Festivalul de Film de la San Sebastian, 2018, în cadrul secțiunii New Directors, dacă ar fi participat la Festivalul de Scenariu cu replici puține – sigur ar fi câștigat. Nu cred că am mai văzut un film atât de tăcut.

Dar vorba românului: Mutu tace și le face.

Dacă aveți totuși timp de pierdut și vă încumetați să vedeți pelicula, să știți un alt lucru: mult din acțiune se petrece pe șantier (dar nu vă imaginați că acțiune înseamnă intrigă. Nu, înseamnă numai niște discuții despre construcții și chestii care oricum nu au legătură cu subiectul filmului 🙂 ). Așa că, dacă asta nu vă place, săriți peste acest film.

Și totuși mie ceva mi-a plăcut – nu filmul, ci criza redată. (mai degrabă ar trebui să citesc romanul pe care e bazat filmul, Firesc – Petru Cimpoeșu, cred că voi căuta cartea, dar sper ca ea să fie mult mai interesantă decât scenariul.)

Zice-se că regizorul Hadrian Marcu afirma așa: „În mod instinctiv, oamenii caută afecțiune, dar afecțiunea vine la pachet cu o altă persoană, ceea ce poate face situația complicată. Câteodată e de preferat singurătatea, dar aceasta nu este o opțiune pe termen lung. Această contradicție creează pentru unii dintre noi o permanentă stare de conflict. Filmul încearcă să redea lupta interioară a unui bărbat și eșecul acestuia de a se înțelege pe sine. Eșecul de a evolua pe plan personal și degradarea cauzată de repetarea inconștientă a greșelilor.” (Un interviu cu regizorul aici.)

“Petru este om singur. Este un om care se autoizolează, un om al cărui adevăr interior este în conflict cu convenția socială și atunci caută locuri mai retrase, unde poate fi lăsat în pace, să fie așa cum își dorește. Laura îi oferă lucrurile care îi lipsesc – căldură, casă, emoție –  în timp ce Sonia îi oferă un alt tip de relaționare, să fie lăsat în pace atunci când are nevoie de asta. În Sonia găsește un prieten și, în același timp, un partener, în timp ce în Laura găsește o femeie și un partener.”, spune Bogdan Dumitrache în ziarul Metropolis despre personajul pe care îl interpretează în filmul “Un om la locul lui”.

Părerea mea despre filmul în sine (cazul lui Petru, sărmănuțul bărbat cu fundul în două luntre, ar trebui analizat în altă parte, psihologic!) se aseamănă cu a celor care au scris acest articol.

Cert este că unuia ca Petru numai titulatura de un om la locul lui nu i se poate pune. Poate mai degrabă – un bărbat iresponsabil sau un bărbat ce tărăgănează sau un bărbat pe care nu ai vrea să-l cunoști.

Despre film – ziceți ce vreți.

 

 

1

Zi după zi – David Levithan

Dacă-i dai omului să mănânce, zi de zi, omletă și șuncă ajunge la una dintre cele două reacții posibile: ori va rămâne obsedat că acesta este micul dejun perfect, ori va urî atât de mult aceste două ingrediente încât nici măcar cuvintele *găină* și  *porc* nu le va mai rosti vreodată. Noi suntem ceea ce suntem și gândim cum gândim pentru că privim viața prin aceiași ochi, ne e dificil să ne gândim la alte perspective – nici nu avem posibilitatea să le accesăm, nici nu avem forța emoțională necesară (uite-așa ne place nouă să ne scuzăm lenea!).

Cartea de la Editura Trei, surprinzătoare poveste abordată (un personaj A se trezește zilnic în alt corp și trăiește viața acelei persoane pentru 24 de ore), este fascinantă pentru că-ți oferă posibilitatea să treci prin gândirea mai multor persoane și să începi să înțelegi că lucrurile nu sunt numai cum le vezi tu.

Personajul principal ajunge să obosească de acest stil de viață, totuși povestea lui nu i se pare tristă în totalitate.

*Știu că pare un mod îngrozitor de a trăi, dar am văzut foarte multe lucruri. E foarte greu atunci când ești într-un singur corp să-ți dai seama cum e de fapt viața. Ești foarte ancorat în cine ești. Dar când în fiecare zi ești altcineva… intri mai mult în contact cu Universul. Vezi că cireșele au gust diferit pentru oameni diferiți. Albastrul arată diferit. Vezi toate ritualurile ciudate prin care băieții își arată afecțiunea fără să o recunoască. Înveți că, dacă un părinte îți citește la sfârșitul zilei, e semn că e un părinte bun, pentru că ai văzut foarte mulți părinți care nu au timp. Înveți ce mult valorează o zi, pentru că toate sunt diferite.Dacă îi întrebi pe cei mai mulți oameni care e diferența dintre luni și marți, s-ar putea să-ți spună ce au avut la cină în fiecare seară a acestor zile. Nu și eu. Văzând lumea din atât de multe unghiuri, îmi dau seama mai bine de proporțiile ei.*

O încercare fascinantă de a-i ajuta pe cei tineri (și nu numai pe ei!) să înțeleagă că e nevoie de empatie și că pot rămâne ei înșiși, dacă le dau voie celorlalți să fie ceea ce sunt. Sau că se pot cizela intrând în contact, dacă aceasta este decizia pentru că au ajuns la concluzia că ceea ce văd e mai bun. Pentru mine, capitolul în care trăiește în corpul unui dependent de droguri a fost uluitor. Cred că am putea avea multe de învățat dacă i-am întreba pe cei de lângă noi ce simt, ce le place, cu ce putem să-i ajutăm.

David Levithan se adresează tuturor celor care vor și se străduiesc pentru a trăi în societate, nu celor care vor să fie regii societății, să fie slujiți și să se erijeze în stăpânii (fără niciun argument!) celor din jur sau grupului din care fac parte. (Dar eu nu aș recomanda-o decât celor de peste 18 ani. Cei care au citit-o știu de ce!)