3

Adolescenții de lângă și din noi

Mă întreb, uneori, copil de bărbat alcoolic și violent fiind, ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi avut un tată căruia să-i pese de mine. Și în copilărie și în adolescență.

Am descoperit zilele acestea un sistem al unui tată și soț care, fără a avea vicii, punea chemarea meseriei deasupra familiei și atunci era tot ca și când distanțe infinite se puneau între el și familia lui.

Inima lui nu putea să tânjească la dragoste și dor pentru familie decât atunci când el îi îngăduia. Mi-a dezvăluit și mie procedeul. În munca pe care o îndeplinea, nu-și putea permite nicio clipă ca atenția să-i fie abătută sau sustrasă de sentimentul iubirii; și își crease o metodă proprie.

Dimineața, numai dacă nu era smuls din somn de vreo alarmă militară, își consacra gândurile și sufletul familiei sale. Se gândea la fiecare, pe rând: îi vedea ca și când i-ar fi avut în față; îi mângâia, asigurându-i de toată dragostea lui. Parcă ar fi scos dintr-o vitrină niște lucruri de mare preț, unul câte unul, privindu-l pe fiecare, pipăindu-l, sărutându-l, așezându-l la loc; în cele din urmă, le adresa un scurt rămas-bun și încuia vitrina. Totul dura o jumătate de oră, dacă avea atâta timp. După aceea nu mai trebuia să se gândească la ei toată ziua. În felul acesta putea netulburat de gânduri și sentimente contradictorii să-și dedice întreaga capacitate muncii pe care trebuia s-o îndeplinească: uciderea oamenilor. Era cel mai capabil ofițer pe care l-am avut.* (John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre)

Că ai pe cineva căruia nu-i pasă de tine, că ai pe cineva care nu-și poate permite să-i pese de tine și se gândește la tine ca la un bibelou, dar în absența ta, iar tu nu vei afla niciodată despre iubirea lui – este același lucru. Iubirea tot lipsește, iubirea tot nu se demonstrează.

Îmi imaginez că unii dintre noi nu suntem nici alcoolici, nici căpitani. Suntem doar timorați de faptul că nu știm să ne arătăm sentimentele față de cei din jurul nostru – și să nu uităm că fiecare dintre noi are în interiorul său un adolescent, poate nu am rămas la mintea copilului de grădi, dar sigur suntem suspendați într-o perioadă a anilor 14-20. E nevoie să ni se dea voie să plecăm de acolo, iar lucrul acesta se poate face doar dacă ne cunoaștem bine.

Cursul pe care îl propune Oana Moraru, deci, nu este numai pentru părinții cu adolescenți sau cu perspectiva adolescenței la un an distanță, ci și pentru cei ca mine care nu se pot desprinde de cei 16 ani la care s-au întâmplat toate lucrurile frumoase și pe care nu-i poți lăsa în urmă pentru că ți se pare că acum nu mai este distracția de acum. Cursul Oanei  (organizat de Vocea Părinților) este despre maturizare proprie sau despre cum să ne ajutăm copiii să se maturizeze din timp, nu peste 58 de ani.

Dintre subiectele abordate duminică, 28 mai, când avem posibilitatea să ne întâlnim, lucru care mie mi se pare excelent:

Este adolescența doar un mit?
– să am sau nu încredere în copilul meu?
– cum mă apropii de el când nu mai comunică?
– cum să îl ajut să evite excesele?
– cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
– cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
– cum îl ajut să aibă încredere în el?
– cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
– ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
– care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
– cum îl ajut să își găseasă vocația?

Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square. 3A Nerva Traian Street, 031041 București. (incluzând prezentările și masa de prânz)

Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.

În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

4

Blândețea se învață pentru a fi oferită

Când mi-am propus să fiu blândă, indiferent de situațiile prin care trec, am avut impresia că o zi durează o săptămână. Pentru că timpul în care ești bun cu ceilalți se dilată, ajungi să simți fiecare clipă pe care o trăiești, spre deosebire de timpul în care te cerți cu oricine – odată cu sentimentele negative pe care ți le creezi, parcă ai hălpăi și orele, aducând mai repede seara, noaptea… Minutele în care ești obligat să fii blând sunt ca cele din apropierea examenului: greu de suportat!

Cu un tată alcoolic, nu am avut parte de blândețe. Privirea lui îmi reproșa de câte ori greșeam: proasto, ți-am spus eu… tot la vorba mea ajungi. Cuvintele celor care-l disprețuiau se răsfrângeau asupra mea, pentru că eram neputincioasă, nimeni nu avea curaj să îl înfrunte pe el. De exemplu, tataie îmi striga: Treci și culege prune. Țuica nu o beau eu, ci tac-tu. Când aveam nevoie de câte ceva și mă duceam să cer, maturii îmi întorceau spatele, fără măcar să spună că nu au lucrul respectiv. Mă întrebam dacă m-au auzit și, pentru că nu-mi puteam răspunde întrebării de ce să nu răspundă dacă au auzit, repetam întrebarea. Ce-mi auzeau apoi urechile… De la ce-mi pasă mie? la dacă n-am chef să vorbesc cu tine, cum de îndrăznești tu să te ții de mine? A, și să nu uit: atitudinea maturilor, în general, mi se adresa în mod agresiv: de la trântit telefonul în nas la reproșat prin telefon că nu fac nimic pentru a le fi viața mai frumoasă. (Oare un copil e răspunzător pentru ca părintele lui să aibă viața interesantă sau invers? Și dacă eu, copil fiind, am totuși soluții pentru părintele meu, iar el le refuză, se pune că nu-mi pasă de el sau că el este prea mofturos și poartă consecințele alegerilor lui, nu ale nepăsării mele?)

Nu în ultimul rând, lipsa de blândețe a celor din jur se manifesta prin disprețul față de modul meu de a-mi manifesta iubirea. Aveam lucruri care-mi erau foarte dragi și mă lipseam de ele, pentru a le oferi celor mai apropiați. Aceștia, pentru că nu le păsa de mine!, le dădeau mai departe, dar nu atât de departe încât să nu le găsesc eu: prin casele prietenilor, prin casele cunoștințelor. Acest gest îmi spunea că ceea ce pot eu oferi nu e destul pentru cei iubiți, iar eu mai mult de atât nu puteam da…

Voi cum și când ați resimțit lipsa de blândețe? De la cine?

Se spune că nu poți să fii blând pentru că ești luat de prost, pentru că, în societatea noastră, dacă nu ești lup, te mănâncă cei ce pot fi lupi, pentru că nu ai un model, pentru că ai temperament iute și acesta nu poate fi schimbat, pentru că nu te-a iubit nimeni, pentru că nu și-a făcut nimeni timp să te educe. Se spune adevărul, dar dacă ai un scutec murdar în mijlocul casei n-ai să-l lași acolo pentru toată viața, nici măcar pentru două ore, pentru că nu se mai poate respira. Și, dacă nu respiri, îți dai duhul. La fel este și fără blândețe: te stingi.

Eram și eu în oraș, într-o criză de identitate, căutând un răspuns la întrebarea veșnică: există un rost al vieții pe pământ – atât al vieții în general, cât și al vieții mele în particular. Eu îmi desfășor crizele de identitate în biblioteci sau librării 🙂 , așa că ochii mi-au căzut pe un carnet pe care scria: Blândețea este un alt nume al iubirii.

Ați îngrijit vreodată un surd? Tendința celui care n-a stat niciodată în preajma unui surd este să strige, când are ceva să spună. Rezolvarea însă nu vine prin răcnet: laringele obosește, tu ești isterizat de lipsa răspunsului. Primești răspuns doar dacă privești omul în față și i te adresezi cât mai expresiv, pentru a-ți putea citi de pe buze. Poți chiar să spui în șoaptă ce ai de zis, vei fi înțeles rapid.

În situații dificile, nu răutatea, nu agresivitatea, nu disprețul dau rezultate pozitive, ci blândețea. Blândețea propune pacea – discutăm mai târziu, bine? Blândețea oferă o îmbrățișare – și se știe că, dacă reușești să strângi pe cel nervos la piept, după 20 de secunde va ceda emoțional, se va liniști și disperarea nu se va mai manifesta furtunos, ci se va ajunge la înțelegere. Blândețea invită la cunoaștere: Te ascult. Nu cunoaște replica: Tu vorbești, mă? Blândețea aduce umorul în prim plan și joaca. Acestea două detensionează atmosfera și în curând se depășește conflictul.

Aveți șefi la locul de muncă? Atunci când se fac greșeli din cauza lor, mergeți în biroul lor și le bateți cu pumnul în masă, le aruncați acuzații, deși aveți dreptate? Nuuu! Dar dacă veniți plini de supărare de la lucru și vă iese în cale un membru al familiei, mare sau mic, fie că a greșit, fie că doar vi s-a părut, urlați? Daaa…

Blândețea este un dar pe care îl primesc din partea noastră cei ce nu merită și pe care nu li-l oferim celor care au nevoie de el.

Dacă nu sunt singura care caută blândețea, ca pe Paradisul pierdut, atunci cu siguranță că vei dori să o înveți, într-un fel sau altul. Poate evenimentul de pe 13 mai este o ocazie bună pentru ca tu, om, prieten, prietenă, soț, soție, mamă, tată, bunic, mătușă să cruți farfuriile din bufet și să-i tratezi pe cei din jur cu mai multă tandrețe.

Dacă vrei să afli mai multe despre aceasta, accesează aici.

Blândețea este un alt nume al iubirii? Chiar dacă ești dur sau nesupusă, s-ar putea ca blândețea să fie răspunsul la dorința ta de a face o schimbare.

5

Prietena din copilărie

Am avut o … colegă de grădiniță și școală, pe care am regăsit-o după… 27 de ani.

Ea nu a fost de fapt, doar o colegă, ci cu mult mai mult – era o prietenă la care ne refugiam când tata ne dădea afară din casă, când el ne bătea.  Deși ne-am regăsit și ne-am tot promis să ne întâlnim, au mai fost 10 luni până am reușit să ne vedem, deși stăm la 5 stații distanță (cinci!).

Iar când ne-am întâlnit, era ca și când am existat dintotdeauna una în viața alteia… Probabil că există un dat al omului, ca să se poarte de parcă n-au existat pauze în relație sau poate că este vorba despre sentimentele în sine…

La un moment dat îmi povestea despre un praf de sucuri pe care l-a lansat firma la care lucra ea, prin 97, și am exclamat încântată… *Da, de câte ori îl beam, mi se părea că avea gust de copilărie, dar nu pot înțelege de ce, pentru că ai mei erau prea săraci ca să ne cumpere și prea fără pile ca să aibă parte de așa ceva. *

Atunci a venit, explicația ei care demonstra și faptul că petrecusem mult timp împreună și aveam amintiri comune: *Păi, ai băut la mine, din plicurile pe care le aduceau ai mei din Libia, pentru că asta a fost și senzația mea, că sucul este ca-n copilărie.*

Spuneam că la ea ne adăposteam când tatăl meu, alcoolic fiind, ne bătea și trebuia să fugim de acasă. Ani de zile ne duceam acolo. Dar a venit și ziua când, în urma unui accident, mama ei s-a îmbolnăvit și îi era imposibil să mai fie o gazdă perfectă. Atunci, mă duceam doar eu la ea, iar mama și sora mea la o prietenă de-a mamei. Pentru că avea din Libia jocuri de ping-pong pe televizor – acestea erau atunci la modă! – și pentru că era singura mea șansă să mă joc, uneori, ajungeam să mă gândesc… *Poate că azi o să ne bată tata, ca să pot merge la ea… *

Sunt 28 de ani în care ne-am văzut, dar acum am început o nouă numărătoare.

Mi-a rămas în minte expresia ei: *V-ați făcut un drum în viață, fără niciun ajutor. N-am crezut că veți ajunge departe. Mi-a fost mereu teamă pentru voi. *

I-am mulțumit pentru trecut, dar și pentru că se mai gândea la mine, chiar dacă nu mai știam una de alta și chiar dacă nu-mi dădea prea multe șanse, știind situația dificilă, în care în mod normal un copil nu se dezvoltă.