2

Să simți că ești viu

Mai multe persoane, cu de toate și cu motive de fericire, mi-au spus că nu înțeleg ce este viața… 🙂 Nici eu.
Uneori și eu mă las pradă ideii că nimic nu are rost, sens… Atunci îmi aduc aminte de sfatul ca, la greu, să bagi o capră în casă…
*Păi, a zis omul nostru de la țară, tocmai m-am plâns că stau cu 5 copii și soacra în aceeași cameră și …*
*Bagă și capra, adu și vaca, adună și gâștele, stați toți… Apoi scoate câte una, rând pe rând. Te vei simți mai eliberat. Ce trăiești acum, ți se va părea simplu.*
N-am vacă… Ce să zic, nu am nici capră. Sunt, uneori, capră, dar uneori 🙂 .
Gâștele chiar nu se lipesc de mine. 🙂
Așa că n-aș avea cum să pun în practică acest sfat. Dar l-am adaptat, profitând și de o altă replică a unei prietene: *Îmi spun mereu – sunt un magnet pentru bani.*
Ce am putut să inventez? Metoda personalizată *simți că ești viu* constă în a pune o monedă de 10 bani în pantoful stâng – este piciorul cel mai sensibil, datorită căruia am mers un an întreg în cârje. Aveam 5 ani!
Banul sub picior – nu numai că sunt magnet pentru bani, sunt chiar stăpână pe ei (pentru că trebuie să recunosc, eu îi cam pierd printre degete!). Banul sub picior – te incomodează atât de tare, uneori, încât chiar realizezi că ai simțuri, strâmbi din nas, îți aranjezi degetele în așa fel încât să nu se mai îndoaie din cauza lui, cauți poziții în care să ții piciorul în așa fel încât să alunece moneda spre părți mai moi, pe care nu le supără atât de rău… 🙂
Uneori, mai scot moneda, ca să văd cum e fără ea… apoi mă apucă râsul și o pun la loc…
Nu știu ce e viața, dar un lucru știu cu siguranță: dacă nu e amuzantă și dacă nu îți creezi stări plăcute, dacă nu faci din cele mai triste situații – unele trăznite, care să te dinamizeze pentru a merge înainte – chiar nu simți că ești viu.
Cei din jur nu știu tot timpul ce anume ne dă nouă un sens în viață sau o sensibilitate pentru a putea să trecem prin timpul greu. Dar noi știm cu ce ne putem alina apăsările inimii. Suntem singurii care putem avea grijă de noi.
Concluzia? Simți că ești viu când îți pasă de tine, când ești prieten cu tine. Inclusiv, distrându-te, chiar și în clipele dificile.
4

De sezon

Noi nu mai avem mașină de ceva vreme. Dar avem loc de parcare plătit în continuare, în speranța că *ne-om mai lua și noi vreodată o chestie pe patru roți*. Locul nostru de parcare e vânat des în timpul zilei, ignorat complet în timpul nopții.

Ce să-i faci dacă a nins odată cu lăsarea serii și nu era o mașină acolo? S-a pus zăpada. A doua zi, niciunul dintre tipii care se bat pe locul respectiv n-a vrut să dea la lopată, așa că parcarea a devenit impracticabilă. Vecinii noștri – stânga, dreapta – au plătit niște persoane să le dea jos zăpada de pe mașini și persoanele au aruncat zăpada pe locul neocupat. 🙂

Iată că suntem de mare folos: datorită lipsurilor noastre, zăpada are unde să stea, dacă tot n-o ridică mașinile primăriei.

Privind pe geam, m-am gândit că aș scrie o povestire scurtă despre o ninsoare cumplită, despre o domnișoară singură care stă în casă și se gândește cum va scoate ea a doua zi mașina din parcare. În mintea ei, confruntarea cu zăpada ar putea deveni un coșmar – despre lucrul acesta și visează, oricum, groaza accentuându-se odată cu trezirea din somn. De spaimă, nici nu are curaj să se uite pe geam. Știe că ar putea să observe care e situația în teren, dar teama de a descoperi o realitate crudă o face să refuze asta. Dimineața, se îmbracă în costum de ski, ia lopata și când ajunge în fața mașinii rămâne perplexă – se întreabă cine oare a avut grijă de ea, când toate celelalte erau abandonate de stăpâni: nu făcuseră față la a da zăpada și plecaseră, care cu ce apucase… Uluită, nu-i poate bănui pe vecini, deși erau unii pe care i-ar fi dorit ca salvatori, (dar cum să-i crezi în stare de atâta bunătate, dacă ei nu sunt în stare să aibă grijă de ale lor?) așa că începe să se gândească la un admirator ascuns. Îi urmărește pe toți cei pe care i-ar vrea interesați de ea 🙂 , dar niciunul nu dă niciun semn că ar avea de făcut această confesiune, cu ochi de îndrăgostit: *Eu ți-am purtat de grijă.*

Sărmana, rămâne cu întrebarea în minte, mai ales după a doua ninsoare când se așteaptă să fie curată mașina și o găsește înzăpezită, ca toate celelalte. Se întreabă cu ce a greșit, cum l-a îndepărtat pe cel care i-a făcut bine prima dată…

Și cu obsesia greșelilor ei rămâne, fără să știe că, la prima ninsoare, 4 puști jucaseră cărți pe perechi, doi dintre ei pierduseră și au primit ca poruncă – să ia zăpada de pe o mașină, oricare dintre cele din prima parcare care le iese în față, iar cei care câștigaseră îi filmaseră și puseseră clipul pe internet – mă rog, erau două pedepse aici, dar așa e între tineri, se iau cu poantele și nu văd că sunt unii exagerat de umiliți și alții excesiv de șefuleți… (Ea oricum nu are timp de petrecut pe youtube, iar, dacă aș pune-o să deschidă totuși linkul și să vadă deszăpezirea mașinii ei, aș spune că cei doi care filmau au ocolit numărul mașinii, iar ea era indiferentă la ceea ce se petrecea sub ochii ei pentru că voia să creadă că unul singur, unul special s-a ocupat de *Drumărica* ei, în niciun caz 2 puști de 13 ani.)

Am stat și m-am gândit dacă e corect să scriu o asemenea povestire și mi-am dat seama că lumea ar rămâne cu un gust amar, chiar dacă eu aș vrea-o amuzată. Toți s-ar gândi cu durere că, da, nici pe ei n-o să-i ajute cineva de dragul lor, ci dintr-o prostie, dintr-un pariu, dintr-o întâmplare… Și, poate, mulți dintre cei care ar citi-o ar ajunge la concluzia că ei fac parte dintr-o categorie neglijată, că ei nu au niciun loc pe pământ, că trăiesc fără sens…

Cred că, dacă toți scriitorii ar sta să-și imagineze modul în care sunt afectați cititorii de ceea ce scriu ei, 78% dintre cărți n-ar fi scrise. Și m-a apucat tocmai pe mine lucrul acesta! Dar ce să-i faci, unii sunt creați să țină cont de ceilalți, alții, nu!