4

#Teapreciez – de unde sare iepurele

Nu știu cât cunoașteți despre copiii care cresc în familii violente. Cu părinți alcoolici. Sunt fel de fel de situații: copii care au aceleași înclinații cu ale părinților, copii care nu le seamănă deloc celor care le-au dat viață…  Sunt părinți fără nicio calitate. Sunt părinți cu o mulțime de calități, dar din care dependențele fac animale. Tata bea și citea. Și, înainte de căsătorie, i-a scris mamei sute de scrisori. Eu semănam cu el, la scris, la citit, mai puțin la băut. Și la bătut.

Ca să trăiască, unii respiră aer și mănâncă mâncare. Unii au alt oxigen și altă mâncare. Eu nu ieșeam în fața blocului, nu-mi luam covorașul și păpușica (nu am avut jucării!), ca să stau cu fetele. Citeam, scriam (asta nu prea aveam voie, dacă mă prindeau, mă băteau și-mi rupeau foile, pentru că au considerat întotdeauna pierdere de timp lucrul acesta, așa că trebuia să-mi ascund mereu caietele cu gânduri sau încercări literare!), ascultam muzică și dansam. Muzica era oxigen, dansul mâncare. Vorbeam în versurile de la melodii, toate replicile mele aveau ceva din cântece; fredonam și când râdeam și când plângeam. Mergeam la toate spectacolele de teatru, (mama distribuia bilete, special pentru a putea primi gratuit două, altfel nu ne-am fi putut permite) iar replicile din piese erau completarea discuțiilor mele cu cei apropiați, dacă nu mă puteam exprima prin muzică.

Ador faptul că au existat muzica, dansul și teatrul în viața mea. Fără ele nu aș fi rezistat în nebunia în care am trăit. Fără a fi dintre fanii care o însoțeau peste tot, trăiam pentru și prin melodiile Angelei Similea. Da, o apreciez pentru puterea pe care mi-a dat-o de a trece prin furtunile personale.

Datorită ei, l-am cunoscut pe Gabriel, căruia chiar pot să-i spun #Teapreciez, Gabriel, pentru că mi-a fost prieten de corespondență 7 ani, fără să ne fi văzut vreodată; îi scriam în fiecare zi – nu mai știu ce! și primeam în fiecare zi mesaje. Nu vă gândiți la iubire; era pură supraviețuire. El avea viața lui – bucureștean relaxat; eu aveam viața mea – mizeria mea de viață, în care doar lui mă destăinuiam, în afară de diriga.

Așa am rezistat acelor ani: cultura și o prietenie de la distanță, în care ce oare să se spună de se întâlneau scrisorile pe drum? Oricum, a fost terapie. (Vă spun asta pentru ca, în cazul în care întâlniți astfel de cazuri să puteți da niște soluții care să ajute copilul să îndure lucrurile din care nu poate ieși!)

Azi aș mai vrea să mulțumesc unor persoane, dar nu mai am cum, pentru că nu sunt în viață. Sarah și Meli – două doamne, surori, pe care le-am cunoscut absolut întâmplător și care m-au îngrijit la începutul meu în București. Toată lumea generalizează: *Evreii… știu doar să ia!* Ele două au fost evreicele care mi-au oferit adăpost, mâncare și iubire, fără niciun ban. La doamna Meli a stat și mama când, bolnavă de cancer, venea să facă tratamentul în București, la Fundeni. Doamne Meli… O luam în brațe și-o învârteam ca pe un copil, deși era masivă, dar îmi plăcea să simtă cât de mult o apreciez pentru că se poartă cu mine așa cum rudele mele nu au făcut-o niciodată.

De unde sare iepurele? De unde vine scăparea, de unde vine ajutorul? Cultura, oamenii necunoscuți…

Am fost fericită în ciuda disperării mele; acestea au fost darurile vieții mele până la 27 de ani. Au fost destul pentru a supraviețui.

Mulțumesc Cerului pentru cultură și oameni!

 

Anunțuri
0

Camp NaNoWriMo 7 iulie 2017

Fiecare scriitor cu programul lui; în care intercalează scrisul! Cred că sunt foarte puțini care au șansa să trăiască doar din scris. Și îi bănuiesc de mare tristețe, dacă nu ies și ei la o ciocnire cu mulțimea în autobuz (de unde să-ți iei personajele 🙂 ), ori de o mare singurătate, dacă nu au colegi pe care să-i întâlnească zilnic.
Poate că minunatele personaje sunt interesante, dar, vorba Angelei Similea, *dar viața, dar viața, noi cum ne-o trăim?* .
V-ați alcătuit vreodată propriile citate despre ce înseamnă să scrieți și cât de mult înseamnă aceasta pentru voi, indiferent de locul de muncă pe care îl aveți?
„Today I abandon old habits, procrastination, overwhelm, and self-sabotage in exchange for new, more positive habits, consistent action, acceptance, perseverance, and self-love.”
Author Heidi Heilig
Have you eaten lately? Rested? Taken time to relax and let your mind wander? Sometimes we get so focused on putting words on the page that we forget to take care of ourselves. But remember, those words come from inside you, and if you’re empty, you’ll have a very hard time trying to be productive!
Prepare your writing ritual. When are you most creative? Are you a morning person? Do you feel the words at your fingertips after you’ve had a cup of coffee? Figure out what helps to put you in a productive head space, and make sure to get your affairs in order for this Saturday.
8

Regăsire tulburătoare

După ce trec anii, devii un părinte relaxat. Înțelegi că sunt unele lucruri care nu se pot schimba, înțelegi că ceea ce ai făcut tu și a fost rău l-a marcat pe copil și în afară de a-ți cere iertare nu poți face mai mult, înțelegi că ceea ce ai făcut bun nu ți se va considera niciodată punct în plus și pentru aceasta nu ți se va da bonus pentru că erai dator să faci asta, nu?, doar de aceea ai adus un copil pe lume.
Însă câtă vreme copilul tău e bebeluș sau mic, ai o povară de vinovăție pe care o resimți la fiecare pas greșit al odraslei. (De parcă tu nu ai făcut boacăne, de parcă tu nu ți-ai dezamăgit părinții, de parcă ție nu ți-au dat avertismente profesorii!)
De aceea când le văd pe prietenele mele sau când observ cunoștințe care suferă pentru că nu sunt perfecte, caut cuvinte prin care să exprim nu numai înțelegerea mea, ci și încurajarea că viața nu se sfârșește aici și că lucrurile n-au intrat pe un făgaș al nenorocirii numai pentru că a fost o prostioară în comportamentul lor sau al copiilor.
Pe grupul Digital Parents Talks, ea ne-a întrebat dacă am putea realiza niște articole despre mamele care recunosc faptul că nu sunt perfecte și totuși acceptă că e în regulă să fie așa – nu în sensul că sunt iresponsabile, ci că nu sunt perfecționiste, lucru care le-ar răni în primul rând pe ele, apoi i-ar pisa și pe ceilalți! M-am oferit cu mare drag. Am scris articolul în aceeași seară (m-aș bucura dacă l-ați citi și v-ar fi de folos, mai ales ca fii și fiice, nu neapărat ca părinți), l-am trimis și a doua zi au fost niște discuții pe FB: numele articolului? Autorul – cu ce nume… Am preferat să rămână articol anonim, sunt adminul de la despresufletulmeu.com și asta-i tot. În aceeași seară, articolul a fost publicat, iar eu, pentru că am avut senzația că mai pot completa la el, am adăugat primul comentariu…
*Am uitat să spun că, în paralel cu mine, sora mea era prima la toate materiile, avea de ales în fiecare an la ce olimpiadă merge pe țară – de la chimie la engleză, pentru că participa la toate și la toate câștiga inclusiv pe județ…
Aveau cu cine să mă compare ceilalți… Era mai mică, dar determinată și perseverentă.
A, da, știu, unele sunt perfecte, iar eu, nu!
Dar viața mea a fost frumoasă, așa cum a curs ea, după cum a altora, perfecți, a fost sau nu a fost frumoasă.
Cum îți așterni așa dormi.*
Când m-am trezit, am văzut un mesaj: Nu cumva pe sora ta o cheamă Adriana?

Ba da.

Înseamnă că a fost cu sora mea la olimpiadă.

E vorba cumva despre Simona?
Vă garantez că, dacă vedeați așa întâmplare într-o telenovelă ziceați: Du-te, mă, de-aici, cum să se întâmple asta?

Dar revin la ideea că viața bate filmul și că filmul este doar o mică imagine a realității noastre. Sora mea și Simona s-au împrietenit la olimpiadă și-au hotărât să petreacă Revelionul împreună. Așa că eu și ea am luat trenul din localitatea noastră, într-un miez de iarnă de acum 30 de ani și am ajuns în localitatea respectivă, din creierii munților. Am fost așteptate la gară cu sania trasă de cai și am trăit cel mai frumos timp din adolescența mea, într-o familie în care oamenii erau veseli și binevoitori. Acolo, în Maramureș, tradițiile de Crăciun mi s-au întipărit pe retină – colindătorii erau atât de determinați în interpretarea lor încât am crezut că se va prăbuși casa pe noi. În vreme ce la noi se cânta cu sorcova, la ei erau fel de fel de personaje, pe care le-am reîntâlnit apoi doar în cursul meu de Folclor, de la Universitate, pentru că doar amintirea a rămas de ele… Satul era înconjurat de munți, totul era nins, ba nu nins, ci acoperit de zăpadă, de la vârf de munte la șosea. Atunci lansase Angela Similea o melodie care pentru mine era de sfârșit de lume și chiar acolo găsisem un sfârșit de lume foarte … primitor. De atunci de câte ori ascult melodia aceea, revăd imaginile hibernale din Ilva. Este imposibil să le despart. Nu m-a întrebat niciodată nimeni ce este cu fobia mea la zăpadă: ei bine, acolo a fost singurul loc unde, deși era zăpadă peste tot, nu am avut nicio indispoziție, nicio supărare. Și tot acolo a fost locul unde am aflat despre dună – nu cea de nisip, despre ea știam de la geografie. În Oltenia exista doar plapuma, la Ilva era dună și, pentru că eu eram friguroasă, mi-au oferit gazdele cele mai călduroase dunițe… De atunci le alint, de atunci nu mai folosesc altceva decât dunițe…
Personajele principale în acel moment erau sora mea și prietena ei, ele au fost cele care au legat totul, anii au trecut și nu știu cum s-au derulat lucrurile, dar cert este că acum, odată cu proiectul Mama Imperfectă, ne întâlneam noi, personajele secundare, într-o colaborare despre care nici nu bănuiam că ne-ar putea aduce aproape. De fapt, nu bănuiam nici că mi-ar produce surprize, dar că ar fi revoluționară?
Cred că singurul lucru care-mi rămâne de făcut este să mulțumesc Celui Bun că știe când să ne facă daruri și când să ne răpească ceea ce aveam… Primim oameni în viața noastră, alții ne sunt luați. Cei care sunt cu noi în acest moment sunt cei mai potriviți, pentru că există Cineva Care știe mai multe decât noi și e interesat de binele tuturor, nu numai de binele unei singure părți.
Avea Angela Ciochină, într-o melodie, un vers: Două drumuri paralele se întâlnesc adeseori. Povestea pe care o duce fiecare se va întâlni la un moment dat cu povestea celorlalți, dragi sau nu, și se va putea comunica; se vor putea relua sau repara relații.

De aceea e relaxant să știi că nu ești singur în Univers – ești sigur că, în clipa potrivită, ceea ce pare imposibil de realizat devine realitate, în cel mai haios mod, iar lucrurile vor merge în această direcție, chiar dacă tu vei vrea să spui răspicat NU.
Sper să se mai alinieze astrele și altădată pentru astfel de situații emoționante.

P.S. De pe blogul Alinei, cel mai important articol, pentru mine, a fost acesta http://mamaimperfecta.ro/2016/03/09/cum-m-a-schimbat-pe-mine-maternitatea/

S-ar putea să aveți nevoie de el!!! 🙂 Sau să vreți să mai adăugați ceva!!!! 🙂