De 19 ori Katherine – John Green

O poveste trebuie să aibă dragoste, aventură, morală – acestea înseamnă totul. Da, noi știam că o poveste trebuie să conțină introducere, cuprins și încheiere, dar se pare că în fiecare dintre acestea trebuie să se afle cele trei aspecte – totul! – pentru ca să fie interesantă. Cel puțin așa susține Lindsey, prima prietenă de-a lui Colin pe care nu o cheamă Katherine.

V-ați făcut vreodată inventarul prietenilor/prietenelor? Au avut ceva în comun? De regulă, fizicul – se pare că ne cam uităm după același model. Dar la Colin, copilul-minune (nu ca Adi, căruia nu știu de ce-i zice astfel, Colin chiar știa limbi străine și toată materia de la școală de pe când era la grădiniță!), ceea ce contează e numele – a fost de 18 ori cu o Katherine… De ce zice totuși de 19 ori? Vor afla cei care vor citi cartea. 🙂

Recunosc: în ultimul timp sunt inspirată mai mult de umor decât de crize; pe vremuri urmăream filmele franțuzești ca să învăț ceva, acum prefer să citesc ceva scris ironic sau amuzant. Lucru pe care îl reușește de minune John Green, dând naștere unor personaje ca cele amintite anterior sau ca Hassan. Sunt autentice; poate nu foarte obișnuite pentru noi – doi adolescenți care vin din familii cu bani și nu sunt populari, dar autentice pentru că trăsăturile lor sunt bine schițate conform  descrierii inițiale.

În zilele noastre, când în vreme ce unii tineri intră în depresie pentru că nu iau la facultate, există și dintre cei foarte buni cărora li se întâmplă ceva și nu mai vor să meargă mai departe cu învățatul. Un personaj care ar vrea să fie geniu, să facă ceva pentru a nu fi uitat de oameni și unul delăsător (Colin și Hassan) reușesc să ne instruiască prin discuțiile lor și despre istorie (primul război mondial) și despre matematică (teorema Părăsitorilor și a Părăsiților) și despre… schimbare.

Dacă n-aș avea principiul de a nu citi de două ori aceeași carte, cu siguranță că pe aceasta aș reciti-o!

P. S. Este cartea pe care trebuie să o citească și cei care sunt pe cale de a deveni părinți. Nu de alta, dar vor afla (și vor descoperi) că diferența dintre un copil – minune și unul care învață într-un ritm obișnuit nu este foarte mare după 20 de ani. Mai ales în ce privește fericirea!!! Nu-i stânjeniți pe copii cu îndemnul de a face și a drege (cei care aveți această înclinație exagerată! Nu e vorba despre cei care îi încurajați să se pună pe treabă pentru că ei sunt puturoși 🙂 !) , căci veți regreta. Și ei!

Publicitate

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am urmărit niște discuții între adolescenți care-și recomandau unii altora cărți. Aceasta a apărut în mod deosebit între preferințele băieților. Ieri am auzit de ea, azi am luat-o de la bibliotecă și da, cu siguranță că nu numai băieții, dar și tații, bărbații, o pot considera una dintre puținele cărți adresate lor.

Așa că tați, știți ce carte să vă cumpărați și ce carte să le oferiți băieților voștri.

Este o carte scurtă, dar profundă, parcă scrisă dintr-o suflare: o scrisoare de la un tată pentru fiul său (v-ați săturat, nu, de scrisorile mamelor pentru copii, siropoase și lungi. Să vedem ce are de zis un bărbat în fața morții!)

Un fragment simplu și pătrunzător din carte – *Un cerb se ivește deodată dintr-un crâng și te privește intens o secundă, apoi dispare. Ce suflet pune animalul în mișcare? Ce forță colosală decorează pământul cu flori în toate culorile curcubeului și împodobește cerul nopții cu o dantelă somputoasă de stele scânteietoare?

Nu veni să-mi spui că natura nu e un miracol. Nu veni să-mi spui că lumea nu este o aventură. Cel care nu a înțeles acest lucru este în pericol să înțeleagă numai în momentul când aventura este pe punctul de a se termina. Atunci are o ultimă șansă să se frece la ochi de uimire, o ultimă posibiltate de a se abandona acestui miracol de la care acum își ia rămas bun, pentru că îl va părăsi.*

Și nu mă pot abține să nu-l redau și pe al doilea – *Viața este scurtă pentru toți cei care reușesc într-adevăr să înțeleagă că într-o bună zi întreaga lume se isprăvește de tot. Nu toți oamenii înțeleg acestea. Nu toți au capacitatea de a pricepe ce înseamnă în realitate să dispari pentru totdeauna. Este prea multă zarvă și trudă oră de oră și minut de minut, pentru ca oamenii să-și dea seama de aceasta.*

Cu siguranță că fetele și mamele vor citi cartea, din inerție, datorită numelui, dar nu uitați – trebuie să ajungă la băieți și bărbați.

P.S. Treceți peste copertă! Poate dv nu vi se pare urâtă, dar mie chiar mi se pare. Și asta era să mă determine să n-o citesc… Dacă reușiți să depășiți imaginea, cartea vă va fascina.

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.