2

Sperietorul – Philip Pullman

Când am luat cartea în mână, mi-am dat seama că o voi termina în 4 ore. Cel mult. Poate fi citită de la 9 ani. Și terminată într-o săptămână, dacă pe cel mic îl prinde acțiunea. Mie nu mi-a plăcut în mod deosebit atunci când am început-o, dar pe parcurs m-a prins. Pentru că, pe cât de neinteresantă mi s-a părut situația la început – o sperietoare care e de fapt bărbat, deci Sperietor, se împrietenește cu un băiețel și împreună pornesc să colinde prin împrejurimi. Sperietorul este politicos, dar absolut nerealist, băiețelul este inteligent și mereu înfometat. Un fel de cum aș vrea să fiu – ca Sperietorul, care trăiește într-o lume perfectă – și cum sunt de fapt – un individ care trebuie să tragă ponoasele atât pentru cei răi care există în lume (tâlhari, soldați, artiști ambulanți – fiecare are un anumit procent de răutate, nu?), cât și pentru cei de treabă (Sperietor).

Cartea devine dulce și pentru că de fapt este un comentariu mai mare al unei expresii pe care o folosește la un moment dat Sperietorul: *păsările trebuie să le sperii din nou în fiecare zi, dar, în cazul acestor tâlhari, e de ajuns o singură dată*.

Cu fiecare experiență, cei doi se apropiau de niște rezolvări, lăsând în urmă totul ca la carte. Pe de altă parte, în paralel cu experiența lor, mai este o întâmplare, căreia fiecare capitol îi acordă nu mai mult de o pagină – cineva îl caută pe Sperietor.

Dacă vă interesează de ce un Sperietor este în atenția oamenilor – când mai degrabă ești tentat să faci o altă sperietoare decât să te atașezi de una mai veche, nu? – citiți cartea.

 

1

Tehnologie avansată

… în 133.

Un băiețel de 9 ani stătea față în față cu mine. Era însoțit de bunică. Mi se părea ceva ciudat la el, dar era atât de ciudat încât refuzam să cred că se întâmplă. Puteți crede când aveți în față pe cineva care mângâie un cablu de date și-l duce pe obraz și și-l freacă de față, de parcă ar fi blăniță de pisică sau cățeluș? Copilul era atât de fericit încât nu m-am abținut și am vrut să aflu de la bunică despre istoria acestei iubiri.

  • Fiul meu i-a interzis să se mai joace pe telefon. Și, pentru că nu-l suportă cum țipă de la acest înțărcat, l-a trimis la mine. Eu de ce să-l suport? Nici eu nu-l suport. Dar nici să-l văd cum se perpelește nu pot. Și nici să-i dau telefonul, că am de-a face cu ta-su. Așa că  mi-a trecut prin cap să-i dau cablul ăsta. Văd că îi prinde bine. Când i-o trece de el, îi dau încărcătorul de la telefonul meu. Mai am prin casă niște cabluri, fel de fel. Sper să-i prindă bine. Și poate li s-o face dor părinților de el și-or veni să-l ia. Că numa* de căutat tipuri de cabluri nu stăteam la vârsta mea.

Vreau și eu o astfel de bunică!

… într-un fast-food

Trei adolescenți azi se luptau cu scobitorile. Nu printre dinții personali, ci … între ei. Se jucau ca niște copii micuți cu săbii. Niciunul nu avea telefonul pe masă, cu atât mai puțin să-l consulte. Nici măcar din când în când. Adolescenții discutau, râdeau, lumea era a lor. Nu-i așa că ați fi de acord cu clonarea unor astfel de ființe?

🙂