9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.

Reclame
0

Cum să țin de bani? – Școala de bani

Dintre cele 144 de țări care au fost analizate din punct de vedere al educației financiare, România se află pe locul 121, alături de Sudan. Cu alte cuvinte, 20% din populație are economii, dar lucrul acesta e realizat în depozite simple sau sub saltea – adică în casă! 🙂

Cam așa arată statistica, ea, drăguța, incluzându-mă și pe mine între cei care nu au absolut nimic. Nici acumulări, dar nici datorii. (Sunt o fericită – nici nu trebuie să-mi fie frică de vreun atac din partea hoților care m-ar vedea că o duc bine, nici nu mă așteaptă la colț de stradă cămătarii!!!)

Aceste date le-am aflat în cadrul cursului Școala de bani – SEIF, organizat de BCR, în parteneriat cu Radio Itsy Bitsy (Armonie în familie – și cu privire la partea economică, da? 🙂 ). Din partea partenerului media a vorbit Luiza Ciupag – există și rubrici de educație financiară a familiei, așa că cei interesați ascultați Itsy Bitsy!

Ce înseamnă de fapt educația financiară? O planificare inteligentă a vieții economice, pe termen lung. Există o inteligență financiară înnăscută – la puțini, însă există (altfel nu se explică saltul pe care îl fac oameni fără nicio perspectivă, indiferent de câte ori cad!), dar și una care poate fi învățată.

Cei de la BCR au avut un set de materiale interesante pe care s-a lucrat efectiv – a fost interesant să urmărești nu numai cuplurile, care aveau totul la comun, dar și fiul și mama, care se consultau în unele privințe, dar în altele erau fiecare pe cont propriu. În cei 7 pași propuși de specialiști, îți analizezi situația financiară actuală, îți stabilești obiective și termene, pentru a ajunge la independență financiară. Cu cât începi mai devreme cu atât mai bine!

Nota 10 pentru un curs gratuit care a reușit să mă familiarizeze cu termenii din lumea financiară, lucru pe care soțul meu, economist, nu l-a reușit niciodată.

Eu, floarea-florilor, absolut absentă la aspecte care țin de bani, cheltuind pe bufnițe și eșarfe colorate (desigur, atunci când nu-mi iau cărți sau cadouri pentru prieteni), am fost absolut impresionată de materialele puse la dispoziție și mai ales de ceea ce am descoperit despre mine, la cel de-al treilea dintre cei 7 pași care sunt discutați în ședința de două ore.

Pasul trei îți atrage atenția că trebuie să stabilești o serie de obiective generale și financiare, îți oferă 10 posibilități, cărora le dai note de la 1 la 10. Dar nota nu trebuie să se repete. Cele mai neînsemnate mi s-au părut: să rambursez creditele (pentru că nu am!), să acumulez o avere pe care să o las moștenire urmașilor și să permit familiei să-și mențină standardul de viață, în eventualitatea decesului meu. Sigur, pot părea iresponsabilă. Dar pe locurile 1-4 stau frumos aranjate: să am bani pentru cheltuielile de rutină din prezent, să am un fond de rezervă pentru educația copilului, să public (în locul jalnicei idei 🙂 – să-mi cumpăr o casă de vacanță! 🙂 ) și să merg în vacanță în fiecare an – ideea de vacanță a fost estimată, în grup, la 8000 euro. Cum eu obișnuiesc să cheltui mai modest, dar de 3 ori pe an, prefer să păstrez acest ritm. 🙂

Poate că pe voi v-ar interesa menținerea standardului de viață la pensie, să faceți față unei perioade în care nu ați avea salariu, să aveți bani puși deoparte sau o asigurare bună în caz de îmbolnăvire.

Obiectivele oricui sunt așezate frumos în tabel, în dreptul căsuțelor cu termen scurt, mediu (3-5 ani), lung (5-10 ani) și foarte lung (mai mare de 10 ani). Cui îi plac tabelele să știe că planificarea financiară este o adevărată splendoare, pe luni și ani. Eu prefer să nu privesc splendorile în ochi, așa că voi evita ciocnirea frontală cu acest departament, însă oricum instruirea de azi m-a învățat câteva lucruri de care voi ține cont:

  • Să rezist la presiunea că nu am ceea ce-mi doresc (hm, nu simt nicio presiune a societății, ci mai ales internă – de exemplu, îmi doresc tot timpul să-mi dezvolt colecția de bufnițe și am făcut o socoteală: în această iarnă, bufnițele m-au costat mai mult decât hainele, în contextul în care hainele mă învelesc, pe când bufnițele nu răcesc stând aliniate pe etajere, când eu dârdâi!)
  • Să ajustez cheltuielile acolo unde pot – se vorbea despre o persoană care, renunțând la țigări, a reușit cu banii din primul an să meargă într-o vacanță pe care și-o dorea de multă vreme, dar care îi era inaccesibilă. (referitor la lucrul acesta, chiar ar fi interesant de citit acest articol )
  • Să scot banii de pe card și să-i văd cum se duc, pentru că dacă tot folosesc de pe card nu realizez că se strâng cheltuielile și se golește avutul.

Prezentatoarea cursului, referent bancar Adriana Istrate, a dat dovadă de răbdare și a așteptat până când cei prezenți au dus calculele la final, și-a luat timp pentru întrebările fiecăruia (dar dacă nu aveați întrebări nu era obligatoriu să găsiți una!) și a pus accent pe ideea de *sacrificiu*. Fiind maratonistă, știe despre ce vorbește atunci când aduce în discuție faptul că sunt lucruri la care trebuie să renunți, că este necesar să discerni între ceea ce e necesar și ceea ce e doar un moft și că poți avea doar dacă te străduiești să ai și te străduiești să și păstrezi ceea ce ai acumulat.

Felicitări pentru inițiativă, iar pe cei care sunt curioși să ajungă la cursurile organizate de Itsy Bitsy și BCR îi încurajez să facă lucrul acesta! Merită să vă țineți finanțele sub control!

6

Concurență, competiție versus prietenie în scrierea de toate felurile

Ia să vorbim noi despre un subiect spinos. (Spinos mai este și un purcel, despre care se spune că, atunci când se enervează, își încordează țepii și aruncă în dușmani cu ei. Spusa e falsă, dar în ce privește subiectul nostru cam așa e – trebuie să te ferești de țepi!)

Cât de mult vă place să aveți concurență? Nu în dragoste. Ci concurență în ceea ce faceți!

La locul de muncă sau în manifestarea talentelor dv. Cât de mult vă doriți să fiți înconjurat de oameni care realizează același lucru, toți dorind să câștigați bani din această activitate?

Cred că nu se repede nimeni cu mâna pe sus. Poate doar cei care au fost învățați că într-un mediu concurențial te poți dezvolta. Dar chiar așa să fie? Comparația te face să te simți nepregătit – ca începător, penibil – dacă realizezi altceva decât marea masă, deși în același domeniu, inadecvat – dacă nu păstrezi ritmul celorlalți. Concurența nu te face mai bun, ci te sperie. Îi vezi pe ceilalți ca pe un Bau-Bau care îți va lua premiul spre care aspiri, căci sunteți mii pe o singură bucățică de tort!

Am participat anul trecut la un cenaclu literar căruia am promis că nu-i voi mai călca pragul. Erau acolo oameni care au publicat sau care doreau să publice, în special poeți. Când unul dintre ei începea să citească, ceilalți nu se puteau abține din critică: *nu trebuia folosit cuvântul ăla, rima aia nu era potrivită, nu îmi spune nimic imaginea creată de tine*. Cei care la început se pupau – că nu se văzuseră de o lună! –  în timpul discuției se bălăcăreau, negăsind nimic frumos în ceea ce auziseră, pentru ca la final să se ia din nou în brațe, la un pahar de vin. Evident că, în luna care urma, niciunul nu-l căuta pe celălalt, pentru că nu erau prieteni și nici nu se ajutau între ei. Dar se pupau și se certau cu ardoare. Interesantă a fost reacția lor față de mine – mi-au aplaudat poveștile citite. Nu că ar fi fost bune sau că i-ar fi mișcat. Pur și simplu, nu concuram cu ei, nu aveam același domeniu. Să fii un neînsemnat de scriitor de povești între poeți e, oricum, o pedeapsă destul de mare așa că ce să mai dea și cu țepi în mine – îi păstrau pentru cei pe care i-ar fi văzut că le-o iau înainte pe domeniul lor, pe tărâmul poeziei (a, cei care visați când citiți o poezie, întrebați-vă cât a fost de urât, de confrații săi!, omul care a scris-o!).

Am vorbit despre lumea celor ce scriu și publică, folosind tiparul. Cum este în lumea celor care scriu și materialul lor nu se materializează în cărți, ci rămâne pe internet, pe un blog, pe un site? Oamenii se invidiază la fel de mult, se urăsc, se ironizează, se lovesc?

Oare cum este în lumea acelei nișe intitulate de *parenting*? Cel mai mult scriu mamele! Fiecare mamă blogger e îngrozită de ideea că cealaltă îi poate lua locul, fiecare se teme de creativitatea celor din jur, fiecare se ascunde de restul, cu realizările sale, pentru ca nu cumva să dea idei și să nu mai poată profita doar ea de ele?

O competiție în acest domeniu ar face ravagii. Comparația într-o lume în care fiecare este unic (inclusiv în slăbiciunile sale care chiar îl recomandă pentru un anumit public – asta este, lumea noastră e diversă, nu suntem toți pe același calapod!) ar fi lipsită de sens. Lucrul acesta a fost conștientizat și de aceea s-a născut ideea #DigitalParentsTalks .

În fiecare lună, toată lumea care scrie despre ce înseamnă să ai copii și ce înseamnă să crești un copil poate participa la seminarele organizate de Parenting PR. Subiectele cele mai interesante sunt dezbătute pentru ca fiecare să fie ajutat să-și ducă la capăt *chemarea*. Unele au nevoie să priceapă cum se rezolvă lucrurile la care s-au înhămat fiind bloggeri. Altele doresc socializare. Oricare ar fi dorința se ține cont de ea și nimeni nu e nemulțumit când se termină o astfel de întâlnire; nemulțumirea este că se termină! 🙂

Mi-ar plăcea dacă și copiii noștri ar crește într-o atmosferă de cooperare, nu în aceea de concurență. Nu, concurența nu aduce nimic bun, ci *tuflește* personalitatea celor mai mici și nesiguri (dar asta nu înseamnă că nu sunt buni de nimic). Prietenia este atitudinea cea mai bună pentru că e loc pentru fiecare pe marele internet, pentru că fiecare are farmecul său și originalitatea sa, pentru că fiecare își va găsi metoda potrivită pentru un contract sau pentru o sponsorizare.

Felicitări celor care au înțeles aceasta și lucrează împreună.

0

Feminitate

Curs despre feminitate. Toată viața m-am simțit un băiețoi sau o tipă sport. Ia să vedem ce poate însemna feminitate. Sala frumos ornată, în stil oriental, că doar nu-și imaginează nimeni că se ocupă occidentalii de așa ceva. Occidentalii au în centrul atenției lor  feminismul, nu feminitatea.

Îmi iau o salteluță și urmăresc totul din exteriorul exteriorului. Am apreciat-o pe prezentatoare pentru că dacă observa că cineva nu se poate plia pe ceea ce spunea ea nu era ca o învățătoare descreierată care să te ia de ureche și să te arunce dintr-un colț al clasei în celălalt. Și mi-a mai plăcut pentru că atunci când a oferit cursurile de 1560 și 550 lei a adăugat: dacă v-a ajuns ce ați învățat azi, mă bucur și ne mai vedem la alte oferte…

🙂

(Spre deosebire de ceilalți mentori care urlă în microfoane 30 de minute ca să convingă și pe cel care nu are un ban în buzunar să facă împrumut la ….dent pentru că această investiție merită!)

Feminitate – mi-a plăcut cum o definea. Să poți fi înțeleaptă fără a fi masculină și să fii tu însăți fără să-ți fie teamă să-ți exteriorizezi emoțiile. Mi-am luat fetița  🙂 disprețuită din interiorul meu și-am întrebat-o dacă-și mai aduce aminte de ce nu suportă să fie feminină și alege să fie complet băiețoasă…

Cred că răspunsul e simplu, ținând cont de trecutul meu, dar, cum niciodată nu e prea târziu, mai stau eu de vorbă cu fetița și poate aflu cum se poate vindeca…

Însă nu cu atât de mulți bani. Mai degrabă cu dragoste.