10

#Teapreciez – prima zi

Scurt pe doi: când tata era beat și intra în casă, fără nicio explicație o bătea pe mama, iar eu, ca un copil mai mare, sangvin și care semănam mamei, mă băgam între ei. Pentru impertinența mea, deși obosise de cât o bătuse pe ea, mă lua și pe mine la o rundă de pumni, palme, curele și izbituri, în așa fel încât la final era atât de obosit încât doar somnul îl mai putea salva. Se culca liniștit, sforăind într-o cameră, în vreme ce noi două ne lingeam rănile în camera cealaltă, eu întrebând-o cu reproș: De ce nu divorțezi?, ea răspunzându-mi cu un dramatism care-mi provoca silă: Pentru că-l iubesc.

Acestea au fost momentele copilăriei mele de când mă știu, faptul că mă duceam vânătă la școală nu intriga pe nimeni – copiii mai și cad, se spunea, pentru a nu se căuta un alt motiv, cel real! Cât am fost în clasele primare, mai fugeam de acasă și ne adăposteam la prieteni până adormea el, dar după clasa a V-a lucrurile erau serioase, trebuia să învăț, să fac teme, nu puteam lua pe fugă toate lucrurile, trebuia să rămân acolo și să înfrunt totul. Așa că nu mai plecam, încasam totul, el dormea și eu mă apucam de teme, după ce scriam o scrisoare lungă, plină de nu știu ce… scrisoare pe care o puneam într-un plic și a doua zi i-o întindeam tovarășei diriginte, fără măcar să-i explic ceva.

Cred că am scris cel puțin o sută de scrisori în cei patru ani. În același timp, cred că am fost persoana care a supărat-o cel mai mult pe diriga, de la faptul că mă ridicam în oră și cântam sau puneam întrebări care n-aveau nimic de-a face cu ora de franceză. Uneori, îi dădeau lacrimile și-mi striga: X, stai jos, ești imposibilă. Cred că de multe ori chiar îmi doream să aud această expresie. După ce o auzeam, mă linișteam și mă așezam, nu mai deranjam ora. Era dorința mea de a teroriza pe cineva, așa cum și eu eram terorizată acasă.

La ani după ce am terminat școala, m-am întâlnit cu diriga și i-am adus aminte că eu sunt imposibila care-i mulțumește pentru că nu ținea cont de nesimțirea ei. Mi-a zâmbit: Tu erai imposibilă în cel mai simpatic sens. Îți înțelegeam fiecare reacție, fiecare răutate. Pe cei de acum nu-i înțeleg și nu-i pot stăpâni. Mi-aș mai dori eu imposibili ca tine.

Cred că era ușor să mă ierte pentru că știa despre mine din scrisori. Cred că era ușor să mă ierte pentru că era mai tânără. Cred că era ușor să mă ierte pentru că eram atât de vânătă încât se vedea clar că am o suferință și nu o fac pentru a mă alinta.

Eu am ales-o pe diriga pentru a mă confesa pentru că mi s-a părut cea mai de încredere. Mă întreb dacă adolescenții de azi au un profesor în care să aibă încredere, un profesor către care să se ducă și să spună ceea ce cred și căruia să-i spună ce-i doare.

Vorbesc acum nu numai cu adolescenții care au necazuri în familie, ci și cu tinerii care au plecat de acasă, dar n-au reușit să rezolve dramele sau tragediile prin care au trecut: există oameni pe care să vă puteți baza? Căutați-i. Nu stați singuri. Durerile inimii sunt moarte sigură, te stingi și nu-ți dai seama de ce. Nu toți vor veni spre voi pentru a vă spune: Hei, tu ai o durere, despre ce e vorba?

Dimpotrivă, mulți nu văd, mulți nu vor observa asta niciodată. De aceea trebuie să-i căutați voi. Iar îndemnul meu este acesta – căutați-i. În primul rând pentru că aveți nevoie de ei, în al doilea rând pentru că au nevoie de voi. Da, omul are nevoie să facă bine și, pentru că prea o ducem ca-n Rai toți, ni se pare că nu mai avem niciun rost pe lume. Dar chiar o ducem ca-n Rai? Câte iaduri ascund Raiurile noastre?

Simțeam nevoia, odată cu acest început de octombrie, să spun #Teapreciez, dirigintei mele Florica Masay, singura care m-a cocoloșit, iertându-mă fără să-mi cer iertare, suferind din cauza mea, deși existența ei mă făcea să fiu fericită.

…….

Vorbesc acum direct cu cei care citesc articolele mele și au blog – dacă simțiți nevoia să vă alăturați acestei idei, de a aprecia pe cineva pentru cât a însemnat în viața voastră, vă rog, după scrierea articolului, așezați-l și la mine la comentarii, pentru că mi-aș dori foarte mult să vă cunosc, din acest punct de vedere.

De asemenea, vorbesc direct cu cei care mă citesc, fără a avea blog: dacă vi se pare că aveți ceva de spus cuiva care v-a fost alături într-un moment greu, mergeți direct, scrieți o scrisoare sau, dacă aveți nevoie de ajutorul meu, să scriu pentru voi, trimiteți-mi un mesaj la despresufletulmeu@yahoo.com. Mă voi alătura vouă și vom redacta ceva care să arate câtă importanță a avut persoana respectivă.

Cred că nemulțumiri sunt cu miile în lumea asta, dar despre bucurii vorbim prea puțin. Așa că în această lună, voi spune #Teapreciez, atât celor din trecutul meu, cât și celor pe care îi întâlnesc întâmplător. Ei, da, vreau ca lumea să fie un loc al zâmbetului și satisfacției, ajung comentariile dificile, interminabile și fără rezolvări pe care le văd peste tot.

#Teapreciez, drag om fără chip care treci pe aici, de mai mult timp sau de curând, și care citești ceea ce scriu eu, cu drag.

P. S. Aprecierile nu sunt de ieri, de azi. Și nu sunt descoperite numai de unii… Toți avem nevoie să le rostim și să le auzim. Mulțumesc, M, pentru că mi-ai oferit linkul spre blogul tău pentru a se vedea că dintotdeauna a existat în om această dorință…

https://miara20.wordpress.com/tag/te-apreciez/

Anunțuri