0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

Reclame
7

Această întâmplare simplă…

În fiecare lună, ne întâlnim la Biblioteca Emil Gârleanu, pentru a discuta despre o carte pe care o decidem la finalul întâlnirii… Participantele vin însoțite de copii, unii dintre ei sunt atât de micuți încât ai impresia că și-au scos jucăriile la plimbare niște adolescente frumoase.

(Îmi amintesc, după cutremurul din august 86, nu suportam să-mi las jucăriile singure în casă, în ideea că ar putea să se dărâme blocul pe ele. Nu plecam din casă decât la școală și la bibliotecă. Ori la școală nu aveam cum să le iau cu mine – nu încăpeau în geantă: dar stăteam tot timpul cu gândul la ele și mă consolam cu ideea că, dacă se întâmplă ceva, ajung rapid la ele, școala fiind peste drum de blocul meu. Însă biblioteca era în celălalt capăt al orașului, așa că puneam într-un coș toate jucăriile și le duceam după mine, ca să mă asigur că am asupra mea lucrurile cele mai importante – dacă pe vremea aceea ar fi existat cărți, aș fi cărat probabil cu mine un geamantan de cărți, zilnic :-), numai că la noi în oraș rar ajungeau cărți, iar cele care apăreau se vindeau pe sub mână, de aceea erau doamnele de la librărie cele mai cunoscute din oraș, avându-i la picioare și pe doctori și pe profesori și pe ingineri!!!)

Astăzi a fost o ultimă întâlnire din acest an și ne-am adus cadouri – câte o carte dintre cele pe care le îndrăgim. Le-am așezat pe toate sub un fular și fiecare a întins mâna și a tras de acolo o carte…

Natalia, cea de la care este cartea pe care am primit-o eu, mi-a mărturisit că atunci când a ales cartea a zis: *Poate să cadă oricui, dar nu ei (adică MIE 🙂 ), pentru că ea este interesată de cu totul alte lucruri…*

Și toate prințesele din jurul nostru au spus: *După cum se vede, cărțile ne aleg pe noi, nu noi pe ele.*

Am *Sora* lui Rosamund Lupton, am citit deja din ea 150 de pagini, întrerup totul pentru ora de sport, apoi mă voi întoarce și cred că toată noaptea nu voi dormi, de curioasă cum curge acest bestseller…

Nu știu de pe unde sunteți, cum vă petreceți timpul, dar, dacă vă trece prin cap să începeți un club de lectură, puneți în practică acea idee. Nu vă dați seama ce binecuvântare este să auzi 10 – 15 persoane vorbind despre aceeași carte – din câte unghiuri pot fi tocate mărunt ideile și câte experiențe de viață te ajută să o poți duce la capăt pe a ta.

Eu sunt fericită că fac parte din Clubul Părinților Pre(a)ocupați de Lectură. 🙂 🙂 🙂

2

Atelier de Scriere – Iulie fără plastic

13 iulie.

Biblioteca Emil Gârleanu.

De la ora 10 la 17.

Vă aștept între aceste ore pentru a vorbi despre scriere și reciclare. Evident, și pentru a scrie. 🙂

Pot participa toți copiii de la 8 ani în sus. 🙂
Creativitate și zâmbet să aduceți, că restul oferă biblioteca.
Întrebările sau ideile sunt binevenite.
P.S. Cei mici pot veni cu jucăria preferată pentru a scrie povești despre ea și jucăriile celorlalți. Nu vă temeți să le aduceți – eu voi veni cu 10, sper să avem loc în autobuz. 🙂

Cei mari pot aduce cartea preferată, pentru a descoperi împreună cel puțin 3 lucruri de excepție pentru care această carte îi impresionează.

#iuliefaraplastic

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

0

Cel mai important din lume

Bine, poate voi nu recunoașteți. Uite că eu recunosc: uneori, mi se pare că toți ar trebui să piardă și să câștig eu, pentru că sunt *cea mai cea dintre cei mai cei*…  Bine, sunteți minunați pentru că nu ați gândit niciodată ca eroul lui Eminescu: *Poate sunt chiar eu Dumnezeu!* Poate!

Ideea e că zilele trecute m-am dus la biblioteca Emil Gârleanu, locul unde-mi plăcea să stau și să citesc. Acum mai mulți ani! În ultimul timp, au avut loc tot felul de schimbări acolo și nici eu nu am mai avut timp pentru ea. Dar de împrumutat tot am împrumutat cărți. Am tot amânat înapoierea unei cărți (știți cum se procedează, nu? Se dă telefon la bibliotecă, în cea de-a 21 a zi de când ai luat-o și se prelungește termenul! Nu se ține cartea acasă fără să comunici cu bibliotecarul!), iar când am reușit să o duc… era să leșin: ludoteca frumos colorată și plină de volume strălucitoare era sărăcăcioasă, fără niciun vino-n coa*…

Sigur nu aș fi dat pe acolo în cei 10 ani cât am frecventat-o, dacă era așa mereu. M-am simțit iritată de modul în care a ajuns; eram plină de nervi pentru că *tot ce e bun în țara asta se strică* (placă veche!) și toate cărțile pe care le căutam dispăruseră. Au dat la casat toată literatura de copii dinainte de *89, ceea ce înseamnă iresponsabilitate – spuneau copiii *tovarășe* dirigintelui, dar erau unele cărți atât de interesante… Deveneam din ce în ce mai agresivă pentru că nu mai găseam nici cărțile de copii cu care a crescut fiul meu – și acelea deosebite! – și m-am întrebat: ce fel de ludotecă e asta? (Nu mai vorbim că nu aveau niciun poster pe pereți, că nu erau jucării sau ceva ghirlande în jur, în vreme ce înainte erau și balansoare de plastic!)

În timp ce furia creștea în mine, dacă venea un toreador în fața mea sigur își încheia socotelile cu viața, în caz că mă provoca, văd cum se deschide ușa de la intrare de trei ori, fără să observ cine apare sau dispare… Cum să te uiți la alții când tu ești plin de dispreț față de societate? Mocnești în tine, faci până la urmă implozie, iar ceilalți nu înțeleg ce ți-a venit de-a-i dat ortu* popii că doar erai în floarea vârstei. (aviz celor care au reacții ca ale mele! 🙂 )

Și numai ce aud râsete de copilași și gângurit de bebeluși, văd trei chipuri de mame, obosite, nearanjate, dar zâmbind și ele. Ce să vezi? În locul acela chinuit, fără nicio atracție, doar cu niște perne aruncate pe jos, neinteresate ca mine de culori multe pe ziduri, aceste persoane se întâlneau pentru socializare. Copiii se jucau când pe perne, când pe jos, mai luau o carte, o mai trânteau, mai întrerupeau discuțiile mamelor, dar mamele erau în sfârșit fericite: vorbeau cu cineva pe limba lor…

Mi-am dat seama atunci că da, eu nu sunt cea mai importantă din Univers. Dacă aș fi fost, ludoteca Emil Gârleanu ar fi rămas la fel de atrăgătoare ca altădată. Ca să am eu unde veni. Dar se pare că sunt și alte locuri unde mă pot eu duce, pentru ca cele mai importante din Univers, aceste mame încântate de faptul că nu trebuie să plătească pentru un ceai sau să explice de ce copilul mai trage câte un țipăt, să se refugieze aici… M-am gândit atunci la cât de diferite sunt perspectivele din care privim noi lucrurile: eu căutam frumusețea de altădată ca să pot obține fericire, ele se bucurau cu nimicul de acum…

Am fost încântată pentru ele și am plecat cu inima plină de satisfacție că, deși uneori o mamă are impresia că e nimeni între pereții casei ei, cu toate pe care le are de înfruntat în creșterea copiilor, s-a demonstrat că e cea mai importantă din Univers.

(Ceea ce, desigur, nu scuză actuala stare a fostei ludoteci! 🙂 )