0

Metoda daneză de creștere a copilului

Cum cresc cei mai fericiți oameni din lume copii siguri pe sine și inteligenți? (uneori, Norvegia sau Finlanda o mai întrec în clasamentul alcătuit în fiecare an, dar în ultimii 30 de ani Danemarca a fost de cele mai multe ori învingătoarea. Întocmind această listă privind din puncte diferite de vedere, există alte țări pe locul 1 și singura țară dintre scandinave care apare în top 20 este Norvegia. Între primele 10, nu există nici măcar o țară occidentală bogată. Dar noi acum nu vorbim despre fericire, în mod deosebit, ci despre a fi părinte care crește copii fericiți.)

Când am primit cartea de la editura Litera, în vederea participării la Focus Grup (desfășurat la Biblioteca de Tineret Ion Creangă), am fost foarte entuziasmată pentru un aspect care rămâne cel mai tare punct al ei: la sfârșitul fiecărui capitol are 10-20 de idei principale, dar nu numai enunțate, ci și puțin dezvoltate. Este clar că suntem generația care vrea să i se spună *cu liniuță de la capăt* ce e mai important. Căutăm articole din acelea cu *7 principii pentru…* și ni se par cu atât mai bune cu cât au mai multe liniuțe de la capăt, nu de alta, dar chiar vrem să știm în detaliu despre acele situații. Ei bine, dacă faci parte din această generație, cartea e pe inima ta.

Pe de altă parte, am disecat această metodă alături de mame, în cadrul Focusului, și fiecare a spus ceea ce a interesat-o mai mult, ceea ce a impresionat-o mai mult:

Pe Miara, care este o jucăușă de performanță, a interesat-o provocarea scriitoarelor de a privi prin binoclu, dar invers, nu în mod tradițional, explicând că e destul de complicat să faci asta în mod serios și să nu amețești, să nu te sperii chiar puțin. Cam așa este și pentru copii dacă îi pui la treabă, fără să le explici clar ce au de făcut, ce aștepți de la ei – și faptul că stabilești reguli cu ei e cel mai recomandat. (Da, mi-a plăcut mult acest principiu: explicația în sine e magistrală – dacă unul dintre copii face gălăgie, toți trebuie să se ridice în picioare și să înconjoare clasa în liniște de 10 ori. Astfel ei vor realiza că nu numai pe profesor îl deranjează zgomotul, ci și pe ei. Și devin responsabili. Pe de altă parte știu că funcționează acest principiu: soțul meu de-a lungul anilor cât a fost profesor a făcut lucrul acesta cu toate clasele – liceu! – și tot ce stabileau la începutul anului era respectat cu sfințenie pe parcurs. Nu poți spune că nu se poate să te înțelegi cu copiii – poate nu te străduiești, dar de înțeles reușești, dacă ești un bun pedagog. Așa că o carte de pedagogie modernă ar trebui să se lipească de mâna fiecăruia dintre noi, care lucrează cu copiii, nu respingerea din start a relaționării în acest fel cu copiii.)

Alte mame au povestit:

  1. Copilul meu m-a întrebat: ce înseamnă să fii genial? Când ea a încercat să explice, el a revenit din nevoia de a clarifica – deci eu sunt un geniu? 🙂 (Danezii nu laudă rezultatul, ci procesul făcut de copii. Astfel chiar și cineva care nu se pricepe foarte bine la un lucru este încurajat să se apuce de treabă pentru că nu faptul că te pricepi aduce valoare, ci faptul că încerci.)
  2. Copilul meu s-a gândit să facă o listă de Crăciun cu lucruri fantastice, prețuri astronomice, pentru că voia să creadă ce zic filmele – că Moș Crăciun împlinește orice dorință așa că i-am explicat că el nu există și dorințele trebuie să fie după bugetul meu, nu după al unor minuni. (Danezii încurajează mai degrabă joaca în aer liber cu lucruri din natură decât cu jucării – da, Lego e jucărie, dar dezvoltă anumite abilități 🙂 în timpul cât stai în casă – era să zic *iarna*, dar cum ei nu au probleme cu zăpada și iarna stau pe afară… Pe de altă parte, danezii nu intervin în relaționarea copiilor între ei – cum, din nefericire, se procedează la noi, căci mamele îi urmăresc pe copii la locul de joacă și intervin în favoarea copiilor lor (dacă sunt dintre cele cu ego exacerbat) sau în favoarea celorlalți copii (dacă se gândesc să-i învețe pe ai lor smerenia – la acest capitol ar fi multe de discutat – nu că la primul nu ar fi! 🙂 ).
  3. Despre abordarea subiectelor dificile cu cei mici – poveștile daneze sunt dintre cele fără final fericit, nu au nimic de-a face cu *și au trăit fericiți până la sfârșitul vieții*. Ca să știți un amănunt de culise editoriale – foarte multe dintre poveștile lui Andersen au fost schimbate când au fost traduse la noi, pentru că erau prea dure pentru copii – sirena, vestita sirenă, dacă ați citi varianta adevărată ați arunca din mână cartea 🙂 . Încercați, să vedem dacă e așa! 🙂

Una dintre mame a povestit cum fiul său a întrebat-o dacă și ea va muri. *Da.*

* O să-mi fie dor de tine. De aceea când mă fac mare, am să inventez un spray antimoarte și ți-l vând ție gratis 🙂 🙂 🙂 .*

Cartea Metoda daneză de creștere a copilului este mult mai incitantă decât aș putea scrie într-un articol. Cu siguranță că voi mai reveni la ea. Mai ales pentru a spune ceea ce-mi place mie și unde mi s-a părut că nu ar trebui neapărat să ascultăm ideile scriitoarelor – DACĂ avem un anumit tip de copil care are nevoie de cu totul altceva decât de ceea ce recomandă ele. Pentru că fiecare copil e unic, iar sângele latin al românașilor nu se poate compara cu ereditatea nordică. Educația se face în funcție de materialul pe care îl ai în față, așa cum există croială diferită pentru țesături diferite…

Voi reveni. Dar până atunci nu uitați de cartea scrisă de Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, carte sponsorizată de firma Mustela. (Care a oferit pentru mămicile prezente un cadou constând dintr-un ursuleț frumușel și două produse pentru îngrijirea bebelușilor – căci acestei vârste i se adresează.)

 

Anunțuri
0

Organizarea casei – Mama Time Out

Eram în casa unui prieten. Acolo era mizerie, acolo parcă venise cineva și presărase pe fiecare metru pătrat câte 6 gândaci de bucătărie, chiar dacă era vorba despre camere sau balcon… *De ce ai ajuns așa?* – l-am întrebat. *Cum e în casă, așa e și-n mine!* mi-a răspuns și mi-am dat seama că locul în care trăim este un ecou a ceea ce suntem noi înșine.

Și eu sunt genul de persoană care poate lucra în dezordinea-i personală, care nu prea vede că se răstoarnă casa peste ea, dar și când încep să fac ordine termin totul repede și bine în cât mai puțin timp. Mă laud că am reușit de câteva ori să aranjez într-o singură zi lucrurile după o mutare, asta însemnând pe rând să umplu patru camere, trei camere, două camere. Da, da, știu că nu înțelegeți prea bine la ce mă refer, dar cei interesați puteți afla, la un ceai. Pentru că mie nu-mi place să dau mai multe amănunte.

Ceea ce am vrut să spun, dar m-am pierdut în amintiri!, este că nu mă interesează nicio revistă despre casă, nicio idee despre organizarea casei și … nimic din ceea ce are legătură cu domiciliul. Pentru mine, casa înseamnă pereți și acoperiș – atât. Dar am ajuns la Mama Time Out (organizat de Florina Badea) pentru că cea mai bună prietenă a mea este exact inversul meu și și-a dorit să o cunoască pe Diana Mihăilă, prima bloggeriță de fine living din România.

Aici am de adăugat ceva – a participa la astfel de evenimente este în sine o bucurie, pentru că întâlnești o paletă bogată de doamne, preocupate de ceea ce e frumos și gata de a-ți zâmbi și a se împrieteni cu tine. Diana Mihăilă, însă, îmi permit să spun!, le întrece pe toate: cu debordantă energie ne-a salutat pe toate, s-a ridicat de pe scaunul ei pentru fiecare care a intrat în încăpere (Biblioteca Ion Creangă – mama tuturor bibliotecilor de tineret din București, cum îmi place mie să-i spun!) și a fost impecabilă. Cred că știu cu cine aș dori să semăn, dacă n-aș fi eu însămi, dacă ar fi s-o iau de la capăt și, evident, dacă s-ar putea 🙂 🙂 🙂 .

Pentru cei care aveți copii, organizarea camerelor lor este posibilă: regula celor 3 S.

Pentru cei care vă iubiți mașinile și le tratați ca pe iubitele voastre (sau chiar mai frumos), idei. Sau da, aceste idei ar fi pentru cei care aveți un partener care-și iubește mașina mai presus de voi și nu vă lasă să mâncați acolo, ca să știți cum puteți să-l înveseliți, cocoloșindu-i căsuța pe 4 roți.

Și ce trebuie să citesc eu, de câte ori totuși binevoiesc să mă gândesc la camera mea… aici.

Încântată am fost de această seară! Și, desigur, voi fi la fel de încântată de cea din 3 aprilie (e o seară de marți, ora 18), când la Lebbuchenhaus – librărie germană, va avea loc o întâlnire Mama Meet Up, ediția a II-a. Atunci se va vorbi despre cum să ne organizăm în bucătărie, ca să nu rămânem descoperite și nici să nu aruncăm mâncarea. Despre cum se petrece puțin timp în bucătărie, gătind sănătos. Despre cum se poate evita monotonia în ceea ce pregătim pentru mesele noastre.

Pentru înscriere la acest eveniment, până pe 30 martie, puteți scrie un mail la consultanta@florinabadea.ro. (Lebbuchenhaus este în centrul orașului, aproape de Universitate, strada Sarmizegetusa, nr. 4)

Ne vedem acolo.

 

14

Ciudățenii despre mine

Fiecare dintre noi poate fi uimit de el însuși. Dar una e să fii uimit de tine la 12 ani și alta să te uiți la tine ca la un străin la 45… Și totuși, oricând poți să afli lucruri despre tine tocmai pentru că nu te-ai confruntat cu situațiile respective. Dar două chestii una după alta? Chiar sunt uimitoare (nu eu, 🙂 , chestiile!!!).

Și câte or mai fi, dar nu mă pun eu în situații extreme, ca să fiu surprinsă de mine însămi.

  1. Merg la biblioteca Ion Creangă, duc 4 cărți și iau 6. Adică zic eu – dau înapoi tot, iau 6, atâtea cât am voie. Eram cu băiatul, el alege 3, eu 3, ajungem să ni le înregistreze, când bibliotecara îmi spune: Știți că mai aveți una acasă. *Nu, nu știu, că altfel o aduceam. Probabil am răvășit-o printre celelalte. Vreau să-i văd coperta, dacă se poate, ca să mă dumiresc.* Politicoasă, o caută pe net, mă gândesc *măcar știu ce să cumpăr să dau înapoi dacă am pierdut cartea asta pe undeva* și dau să scot o carte dintre cele 6, pentru că socoteala e simplă: nu ai voie mai mult de 6, ai una acasă, nu poți luat 6, ci 5. Vorbind la telefon cu o altă cititoare, bibliotecara îmi pune delicat mâna pe mâna care scotocea să vadă la ce renunță: *Aveți puțină răbdare, nu renunțați, nu e nevoie.* După ce închide, îmi spune o formulă de specialitate (pe care nu o mai țin minte), din care rezultă că de acum pot lua 12 cărți pe card. Și adaugă: *Asta pentru că știu cine sunteți. V-am recunoscut din poze… Nu știu cum de n-au făcut asta până acum colegele mele…* Eu, gata să leșin: cum adică *m-a recunoscut din poze? Ce poze?* Și atunci realizez eu că, deși pun poze peste tot sau de peste tot, sunt convinsă că lumea nu mă cunoaște. Asta pentru că, da, eu nu recunosc pe nimeni după poză. Întotdeauna m-am întrebat de ce se procedează așa în SUA, să se pună fotografiile copiilor dispăruți pe sticlele de lapte, de ce se pun pozele în autobuzele noastre, cu fetele dispărute de acasă sau persoanele în vârstă, bolnave psihic… Eu nu le-aș identifica. Eu nu aș fi de niciun ajutor. Și iarăși eram uimită când aflam din știrile de la tv că cineva a dat telefon la poliție pentru că l-a recunoscut pe X, un hoț… Eu m-am confruntat doar cu mine, care nu sunt în stare să spun despre cineva că e un om dintr-o poză, dar nu cunoscusem pe nimeni care să nu mă vadă niciodată și să știe cine sunt. Mda, fiecare are calitățile lui, dacă ar fi oamenii doar ca mine, multe cazuri disperate ar rămâne fără soluționare, dar există și oameni care au acest talent, al identificării chipului cu poza. (Să nu aud vreo mamă care are un copil de acest fel că zice: ăsta nu are niciun viitor! 🙂 Cred că cei de acest gen sunt cei mai potriviți pentru siguranța populației… )
  2. Am fost la o ceainărie în centrul capitalei. Masa era afară. Caut, la un moment dat, toaleta și mi se spune că ar trebui să intru în clădire. Când să intru, mi se cere în engleză, (e drept, politicos!) să las pantofii la intrare. Merg cale de 200 m și realizez că eu voi ajunge la o toaletă desculță – și știți cum sunt toaletele noastre, nu? Ei bine, cea de acolo nu era chiar atât de mizerabilă, dar ideea că toate picăturile acelea de pe jos sunt orice altceva, dar nu apă, mi-a dat o silă care m-a lecuit să mai calc pe acolo. Și nici măcar n-am putut să-mi spăl picioarele pentru că a. nu exista ceva cu care să mi le șterg apoi, doar nu le lăsam oamenilor urmele *din apă* ale pașilor mei. b. chiuveta era atât de înaltă și eu atât de mică încât nu aș fi putut ridica piciorul până la apă. c. să dau cu apă pe jos pentru a duce apa la Mahomed, dacă Mahomed nu ajunge la apă, ar fi fost o cruzime din partea mea – cine venea după mine cum mai putea intra în băltoaca aceea? Așa că acele picioare au intrat în papuci și au mai stat vreo 3 ore prin oraș așa… (Da, i-am aruncat apoi; dar cu picioarele nu am putut proceda la fel, 🙂 . Am făcut însă un pact – au acceptat să stea 30 de minute în apă frumos mirositoare pentru a mi se lua piticul de pe creier!) O fi acest postel 🙂 un așezământ cu ștaif, făcut de americani pentru confrații lor, dar când ai o singură toaletă și 30 de consumatori nu-ți poți permite să ceri să fie lumea hippie… Poate exagerez! Dar cert este că eu, care pot mânca în timp ce se plimbă șoareci sau viermi pe lângă mine, care ador insectele și hrănesc lilieci cu penseta, tăind viermii pentru ei în trei, m-am declarat oripilată.

Fiecare cu descoperirile lui… 🙂