2

Povești la telefon – Gianni Rodari

Când cauți o carte și întorci lumea pe dos pentru a o găsi, trebuie să fie foarte bună ca să nu te dezamăgească, nu? Dar cum e când cauți un autor care se pricepe bine, bine la creativitate, abia îi găsești cartea care să te învețe să fii cât mai năstrușnic… și apoi îi găsești una dintre cărțile prin care el demonstrează că nu e numai profesor, ci și specialist?

Cam așa a fost cu Rodari. Văzându-i poveștile, am pus repede mâna pe ele pentru a vedea dacă e chiar atât de bun pe cât te învață pe tine să fii. Acum, ce să zicem și noi, el a trăit începând cu 1920…

Vă dați seama cam când și-a scris opera și cam despre ce ar putea fi vorba. Așa că eu am o propunere pentru părinți: luați-vă copiii în oraș când mergeți să cumpărați cărți din care vreți să le citiți. S-ar putea să aveți surpriza să nu le placă ceea ce le aduceți acasă.

Sau dacă ești mătușă …. Mai bine mergi pe varianta unui cadou-card la o anumită librărie decât să-i cumperi o maaaaare carte despre care ai auzit tu, dar care să nu-l prindă niciun pic pe copil.

Am observat copii care n-au reacționat la cărți ridicate în slăvi pentru ca apoi să tresară la lucruri banale, pe care alții le-ar fi trecut cu vederea. Și la bibliotecă luați-vă copiii cu voi ca să-și aleagă cărțile, nu le alegeți voi, pentru că știți de la colega X, care este o închipuită, cum că cele mai tari cărți sunt … M, N și Q…

Cât despre poveștile lui Rodari, concluzionez:

  • fiind foarte scurte, sunt multe la un loc
  • uneori, apare același personaj, alteori, dai de unul pe care n-ai să-l mai întâlnești niciodată (și-o să-i simți lipsa – exact, puteți să-i puneți pe copii să inventeze povești cu acel personaj!)
  • n-au desene ca să încânte ochiul (deși la început i se aduce un elogiu încântător desenatoarei, pe parcursul cărții imaginile alb-negru nu sunt cine știe ce)
  • subiectele sunt reprezentative pentru anii în care a trăit autorul, nu vă imaginați inorogi și vampiri, dar veți da de clopote transformate în tunuri, căci, na, războiul al doilea tocmai devenise istorie
  • subiectele sunt vizionare – încălzirea globală, dar și retro – un fel de parabolă despre Samson (care, însă, nu o are pe Dalila, ci trei frați răutăcioși…)
  • unele dintre ele se termină în coadă de pește, 🙂 dar cum copiilor le plac sirenele pot să fie foarte încântați pentru asta.

Eu vă las două pasaja – uite-așa, de delectare:

  1. Într-o anumită țară, pentru încălcarea legii erai pedepsit… dând patru palme jandarmului. Dacă greșeala era involuntară, se dădeau doar două.
  • Dar e nedrept, e groaznic, a ripostat băiețelul care greșise fără să vrea și acum avea de dat două palme jandarmului.
  • Bineînțeles că e nedrept, bineînțeles că-i groaznic. Ba chiar e atât de îngrozitor, că lumea, ca să nu fie silită să pălmuiască bieți oameni fără vină, se ferește să încalce legea. Hai, dați-mi două palme și altădată să fiți mai atent.
  • Dar eu nu vreau să vă dau nici măcar un bobârnac, mai bine vă dau o mângâiere.
  • Dacă-i pe-așa, încheie jandarmul, va trebui să vă însoțesc până la graniță.

Astfel a părăsit băiețelul cea mai amabilă lume cu putință. (*Țara fără vârfuri*)

2. Orice copil, când vine pe lume, are întreaga lume a lui și nu trebuie să dea pe ea nici măcar un bănuț, trebuie doar să-și suflece mânecile, să-ntindă mâna și s-o ia. (*Orașul Stockholm de vânzare*)

Anunțuri
0

Hugo Pepper – Paul Stewart, Chris Ridell

O carte amuzantă pentru copiii de peste 9 ani. Pentru cei care nu cultivați magia în viața copiilor, e de spus că unele dintre personaje se ocupă cu ghicitul în frunze de ceai, altele, fiind sirene, merg totuși pe stradă 🙂 , unele realizează covoare zburătoare,  În rest, toate ființele sunt normale, atât cât pot fi niște oameni normali – căci cine dintre noi mai e normal azi? 🙂

Să vă povestesc despre subiect nu are rost: de vreme ce personajele apar pe măsură ce încep alte capitole, este clar că avem de-a face cu o carte-enigmă. Așa că tot ce poate fi destăinuit este că cei descriși în carte sunt interesanți și specializați în fel de fel de meserii: de la inventator la scriitor, de la jurnalist la crescători de reni…

Te amuzi, citind, afli secrete de familie și despre comori ale piraților. Sigur, trebuie să ai răbdare ca să ajungi la capăt pentru a dezlega misterul. Dacă sunteți dintre cei care aruncă jucăria după prima folosire, sigur vă plictisiți de-a lungul capitolelor care tot explică lucruri, fără legături între ele – la prima vedere!

Mie mi-a plăcut cum sunt descrise personajele – unul dintre ele este Femeia-pisică, angajată ca slujnică în casele pe care le scotocea. Nu-i plăcea să fie curat, în schimb își băga nasul peste tot, căuta printre lucruri și răscolea prin coșurile de hârtii. Era destul de bună la scormonit și învățase ceva din experiențele în care fusese prinsă (pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă! – mai ales când ești hrăpăreț): dacă îți însușea banii sau bijuteriile de valoare, de obicei asta aducea necazuri pentru că li se observa lipsa. Însă orice părea uitat printr-un cotlon sau dădea impresia că fusese pierdut era în regulă…

Ei bine, de ce credeți că iubea Cressida Claw pisicile? Evident, pentru că ele aveau abilitatea de a ajunge, pe nesimțite, prin toate acele cotloane și fisuri unde ea n-ar fi putut ajunge niciodată.

Care e rolul acestei ființe? (Oricum, nu e mai importantă decât ceilalți, dar toți sunt la fel de pătimași și de porniți pe împlinirea dorințelor lor!) Care e rostul Trimestrialului Licuriciul? Ce e cu lămpile, busola inimii, omuleții zăpezii și brânza de ren?

Cartea se citește ușor, cu zâmbetul pe buze, așa că o poți împrumuta de la o bibliotecă. (da, nu este dintre cele pe care le-aș păstra în biblioteca personală!)