0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

11

La sfarșit de an 2014 (bine că se duce!)

Aveam un obicei, candva: pentru că îmi plăcea mult să primesc scrisori prin poștă (reminiscență din copilărie, cand primeam cate 3-5 pe zi, de zicea poștărița că ea își ia banii datorită corespondenței mele 🙂 ), alegeam felicitări frumoase, mi le scriam și mi le trimiteam eu… Pentru că îmi plăcea cum vorbeam eu cu mine, pentru că îmi plăcea senzația de *scrisoare la cutia poștală*, pentru că astfel avea rost colecția mea de felicitări – vreo 1000 la număr.
Astăzi nu voi face acest lucru; nu trebuie să vorbesc cu mine, am tot făcut asta! 🙂 – vreau să le vorbesc celor care mi-au fost prieteni în ultima vreme, prin intermediul blogului.

Acum cateva zile, am primit un telefon că cea mai respectată prietenă din adolescența mea, o persoană bogată și împlinită, a avut 3 operații în 5 zile, diagnosticul fiind cutremurător.
Eram în oraș, într-o librărie cand am aflat acest lucru: îmi venea să lovesc toate rafturile cu picioarele, ca și cand ar fi fost vinovați cu ceva posesorii librăriei… Dar, asta am simțit, asta a trebuit să controlez… 🙂
Am reușit să ajung la ea, și voi fi acolo în următoarele zile… La spital, la sfarșit de an, sunt puține persoane; doar cazurile foarte grave. Indiferent cat de luxoasă este rezerva ta, cat de frumos se poartă cu tine asistentele, a cui pilă ești de-ai ajuns acolo, boala este boală…

Dar, indiferent de boală și de milimetri care te-au despărțit de moarte, faptul că trăiești este totul.

Să asculți pe cineva care îți spune, deși are km de fabrici, case și terenuri, *cu cat de puțin poate fi fericit omul…* este o revenire la realitate. Toți cei care am spus acest lucru n-am făcut parcă altceva decat să parafrazăm Biblia „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.”

Pentru mine, acest an, fără a fi cel mai urat din viață, a fost cel mai trist.

Dar, da, 🙂 , trăiesc și, vorba Angelei Similea (vorbă cunoscută doar de cei de varsta mea și de deasupra varstei mele 🙂 – avem și noi un atuu: melodiile de pe vremea noastră chiar aveau mesaj 🙂 ) *dau tributul meu*…

Continuarea cuvintelor din Biblie este următoarea: „Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”

În librăria unde am aflat despre suferința prietenei mele, am văzut, printre lacrimi, un carnețel pe care scria, cu litere, albastre… *Kindness is another name for love*…

Mi l-am cumpărat și mi-l păstrez pe noptieră pentru a-mi reaminti că, pană la urmă, viața e mai prețioasă decat fericirea și bunătatea mai importantă decat dreptatea…

Un an plin de înțelepciune, tuturor… 🙂