0

Învățare de Tara Westover (1)

Dezavantajată de un astfel de titlu, cartea Învățare a Tarei Westover seamănă mai degrabă cu romanul Castelul de sticlă – Jeannette Walls decât cu un manual. Până la urmă, ce materie te-ar putea învăța un astfel de manual? Până la urmă de ce să înveți despre viață astfel? (E o constatare amară, explicația titlului o veți găsi pe la finalul cărții, dar până să ajungi acolo nici nu deschizi cartea: ai impresia că un astfel de titlu se adresează elevilor – cum să învețe – sau profesorilor – cum să-i determine pe copii să învețe. Poate am eu un defect profesional și, folosind de atât de mulți ani termenii din educație, pe toți îi văd îndreptați spre nișa școlii, dar asta este – încep părerea mea despre carte cu realitatea că nu m-ar fi atras să o citesc după titlu, dacă nu erau persoane care să mă îndemne: citeeeeeește-o!)

Voi continua cu prezentarea pe scurt: o familie de mormoni își crește copiii așa cum crede de cuviință. Lucrul important: tatăl este un extremist ce vede conspirații Iluminati în orice dezvoltare tehnologică. Lucrul care ține hangul acestei situații este atitudinea supusă, umilă a mamei, care-i cântă în strună soțului, în vreme ce își prepară substanțele vindecătoare, pe care le folosește în caz de rănire a celor din jur, din cauză că a merge la doctor este un păcat și o coalizare cu satana al modernizării. Autoarea scrie chiar din începutul cărții: *Această povestire nu este despre Mormonism. Nici despre vreo altă credință religioasă. Între mormoni sunt multe feluri de oameni, unii credincioși, unii, nu; unii buni la suflet, alții, nu. Autorul nu stabilește nicio legătură pozitivă sau negativă între cele două. *

Da, e o realitate – nu poți generaliza după cazul tatălui Tarei și să spui religia aia nu e bună. Pentru că, de fapt, problema acestui bărbat este că este schizofren și bipolar; că toate acestea se aștern peste faptul că a fost educat religios și exagerează totul este amănuntul care face ca nenorocirea să se abată asupra acestor mulți copii născuți în familie, copii fără certificate de naștere, copii cărora părinții nu le știu nici vârsta (astfel ei consideră uneori că eroina principală are cu 5 ani mai mult decât are în realitate! Nu știu de ce mi-am adus aminte deodată că în familia Ceaușescu au fost doi băieți cu numele Nicolae. Tatăl a declarat la primărie numele celui de-al doilea Nicolae convins că nu mai are unul acasă; deci cât de multe cunoștea părintele despre odraslele sale!).

iluCred că pentru a putea înțelege cartea ai nevoie totuși de puțină familiarizare cu sistemul în care gândea tatăl Tarei. Găsești pe parcurs ideile principale – își construia un buncăr în care punea mâncare și benzină pentru a supraviețui clipelor de restriște când conducerea va fi luată de cei ce vor răul acestui pământ. Evident, necredincioșii. Evident, Ilumnati. Evident, cei ce acceptă o societate dezvoltată. Acest tip de gândire nu este foarte cunoscut în țara noastră pentru că noi nu suntem familiarizați cu ideea de conspirație, iar dacă o putem accepta nu e legată de ceva religios, ci de chestiuni financiare, politice. Pentru familia Tarei, totul era o conspirație care ducea la falimentul religiei, țării și lumii. Așa că nu era destul să vorbești la o cafea despre bancherii lumii și să arăți cu degetul spre conducătorii nebuni ai statelor acestei lumi, ci trebuie să te implicit în viața celor din jur, obligându-i să adere la norme morale. Morale, morale, sunt absolut de acord – și societatea noastră este în mare parte de acord că moralitatea este ceva căreia trebuie să îi acordăm atenție! – dar în cazul lui erau și niște aspecte fanatice: femeia este satana și trebuie să aibă grijă, ea să aibă grijă ca nu cumva bărbatul, îngerul, să nu cadă în păcat. Școala este satana și cei ce o urmează sunt demoni. Spitalul este satana și oricine face o intervenție medicală a acceptat parafa demonizării.

Într-o astfel de familie, zicem noi, ai putea să te naști într-o țară înapoiată, din America de Sud, ori din Europa fostă comunistă. Și s-ar fi putut întâmpla aceasta prin anii 1965-1975. Și totuși acestea se petrec în America de Nord, după anul 2000.

Ceea ce mă face să mă trezesc la realitate și să-mi spun că, dacă eu am trăit într-o familie dezechilibrată a anului 1985 în România, am avut parte de o mare binecuvântare față de ceea ce li se întâmplă acum unora dintre copiii din cea mai dezvoltată țară… Aceasta în cazul în care un părinte este bolnav psihic și îmbină această trăsătură de care nu este el vinovat, că doar nu a cerut-o, cu o exagerare religioasă.

Spunem că avem libertate într-o lume modernă ca a noastră, dar se pare că libertatea este doar a adultului – copilul, cel care depinde de adultul ce are libertate, s-ar putea să nu aibă libertate și aceasta să ducă la vieți ca cea despre care e vorba în carte.

Mai multe amănunte despre carte într-un articol viitor.

0

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)