0

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-a secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamenea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demul nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.

0

Christopher Robin – arta de a nu face nimic

Nu că ar fi pentru cunoscători, dar realitatea este că acest nume aparține unei părți a lumii – cea care a citit despre Winnie the Pooh și care i-a acceptat existența ursulețului fără a-l judeca după … prejudecăți (oare de ce e ursuleț și are nume de fetiță etc etc). Mie îmi place Winnie, ani de zile mi s-a spus Tigrilă (prietenul lui cel vesel), pasiunea pentru bufnițe am deprins-o odată cu citirea cărții și descoperirea prietenei lui înțelepte, înaripata cu idei. Așa că eu nu vreau să scriu despre personajele filmului, ci despre o … nelămurire.

Tema principală a filmului este timpul – pe care nu-l ai pentru tine sau pe care îl ai pentru munca ta cea atât de importantă. (De aici pleacă toate ideile celelalte: relația cu cei din familie, lipsa de lângă ei, îndepărtarea de propria-ți persoană, uitarea dorințelor pe care le aveai cu privire la viitorul tău, pur și simplu netrăirea vieții pentru tine, ci pentru un ideal al cuiva care te folosește ca o treaptă… etc)

Petrecerea timpului făcând nimic este o adevărată artă pentru că cere un echilibru perfect: sunt destui care nu fac nimic și-și fac un deserviciu și sunt atât de puțini care nu fac nimic pentru a-și face o plăcere…

Coloana sonoră a filmului ne aduce aminte o melodie veche care vorbește despre minunata stare de a fi ocupat cu a nu face nimic, lucru care-ți iese foarte bine. Cel mai bine. Dar nu ceva în genul celor care se află pe marginea drumului de dimineața până seara și cer ajutoare sociale. Nu ceva care să te încadreze în categoria *trântor*; eram în Grecia și un cerșetor avea un casetofon care urla în disperare, în vreme ce el fuma și înjura cât de greu o duce, se ridica și mai dansa puțin, apoi se apuca să strige: Ajutați-mă și pe mine, ajutați-mă și pe mine… Nu, nu statul acesta pe bară numai pentru că ți-e așa de lene să lucrezi încât preferi să te manifești zgomotos decât să pui osul la treabă. Este vorba despre înțelepciunea de-a face o pauză în miezul activității, dacă este nevoie de ea, despre inteligența de a ști când cei dragi trebuie să fie cu tine și a alege atunci să fii și tu cu ei, nu cu munca, despre mintea din urmă care vine odată cu îmbolnăvirea, dar care devine mintea de la tinerețe – să nu ajung sclavul stresului și depresiei: voi sta puțin.

M-am întristat pentru oamenii care sunt pe drumuri 20 de ore din 24, dar m-am săturat și de oamenii care se plâng că n-au de niciunele, dar nu s-ar da duși din cârciumă, de la tv sau de pe banca din fața blocului…

Arta de a nu face nimic înseamnă să te oprești la timp și să pornești la timp – să fii un fel de ceas … uman. Nu, nu ai 24 de ore numai pentru locul de muncă și nici numai pentru distracție. Ai 8 ore pentru împlinit meseria, 8 ore de odihnă și 8 ore de bucurie, pe lângă celelalte 16 ore de până acum – căci și meseria și somnul tot bucurii sunt.

 

18

Atelier de shopping personalizat cu Gabi Urda

12 aprilie, ziua pentru care am primit invitația Anei, de la #ParentingPR, pentru a participa la o astfel de întâlnire. Am plecat de acasă cu 90 de minute înainte, pentru a reuși să ajung la #AuchanTitan, locul unde se desfășura interesantul eveniment. După ce am schimbat 3 mijloace de transport în comun, după care am alergat la fel ca leopardul înfometat după pradă, am străbătut întreg centrul pentru a găsi scaunele pe care să mă odihnesc în următoarele 90 de minute. Ei, se pare că știau organizatorii ce știau! Dacă m-ar fi adus la shopping personalizat așa cum a fost cazul 1 și 2, după aventura mea de luat tot orașul la stat într-un picior în troleu, autobuz și tramvai, nu-mi mai făcea față corpul. Se pare că lucrurile se cunosc (nu neapărat de către cel care le trăiește, ci de către cei din exterior 🙂 ), așa că am primit cadoul de a mă odihni, ascultând ceea ce avea să spună consultantul de imagine Gabi Urda.

Haideți să intrăm în subiect: câte haine aveți în dulap? Pe vremuri, surorile mai mari le lăsau celor mai mici (sau frații mai mari, celor mai mici), hainele care le/îi strângeau. Acum lucrurile nu mai pot sta astfel pentru că la joacă sau la aniversări, cămașa, bluza, pantalonul, una dintre piesele costumației, se strică și ceea ce oferi e o simplă piesă, care nu se asortează cu nimic din ce are ruda ta; ori asta înseamnă că o va ține de muzeu în casă sau că e obligată să cumpere ceva care să se potrivească… Ei, când eram eu și mică și adolescentă și tânără, până pe la vreo 35 de ani, nu mă întreba nimeni dacă mă asortez și nici eu nu-mi dădeam seama că lucrul acesta este necesar, ținând cont că ochii mei erau mai degrabă îndreptați spre cărți decât spre oglindă. Acum, însă, este o adevărată artă să apari în societate, la școală sau la serbări, așa că toată lumea trebuie să fie informată cu privire la ce și cum să poarte, cum și când să facă acele cumpărături necesare.

Câteva idei care mi s-au părut mie esențiale (restul le găsit pe FB la Gabi sau pe site):

  1. Stilul nu se poate crea de la o vârstă mică, atunci impune turma sau oferă magazinele din care cumpără toată lumea, pentru că-s *la modă*. Stilul este ceva care vine odată cu trecerea anilor și acumularea de experiențe care-ți spun cine ești și ce vrei să știe cei din jur despre tine.
  2. La cumpărături nu se merge însoțit de cineva, ci se merge singur – o dată pentru că cine este alături de tine poate să insiste să-ți iei un lucru care să nu ți se potrivească doar pentru că și l-ar dori și nu și-l poate permite și atunci simte că-l are măcar prin faptul că este în garderoba ta, de unde îl poate împrumuta oricând, a doua oară pentru că persoana de alături se poate grăbi, iar tu, pentru a nu o ține din treaba ei, vei lua decizii nepotrivite (de regulă, cele nepotrivite sunt când cumperi ceva de care nu ai nevoie sau nu ți-e necesar, nu simplul fapt că pui marfa la loc pe umeraș)
  3. Hainele nepurtate din garderoba noastră au proveniență interesantă: a. le-am cumpărat pentru că ne-au plăcut, dar nu le-am probat ca să vedem că nu ne stau bine (aici intervine modelul bărbătesc de a proba haine – bărbatul se așază, se întinde, face mișcări dintre cele mai naturale, pentru că e conștient că o haină trebuie să facă față oricăror situații. O femeie se uită în oglindă, se admiră și nici măcar nu ridică mâinile, ca o gâscă ce dă din aripi, pentru a descoperi dacă nu cumva o strânge obiectul pe care a pus ochii.) b. am uitat de ele (vă dați seama ce dragi ne sunt dacă am uitat de ele, când criteriul adevăratului interes pentru o haină este: aș vrea să plec îmbrăcată cu ea acum acasă sau mâine sigur o port!) c. am cumpărat prea multe deodată și pentru unele am făcut pasiune, pentru altele, nu – de unde și uitarea lor într-un colț oarecare. d. le-am primit cadou de la persoane care nu ne plac sau care nu ne cunosc.

Necesar când pleci la cumpărături, în afară de amintitul principiu (fii singură), este să:

  1. faci cumpărături cu banii jos – dacă ai card, faci cu 25% mai multe cheltuieli
  2. probează
  3. nu ai nevoie numai de prima impresie – haina de pe umeraș, ci și de cea de-a doua – când umerașul devii tu
  4. fie timpul favorabil pentru această activitate – ești odihnită, ca să nu dai înapoi de la a proba, ești pozitivă, ești atentă, ajungi la deschiderea magazinului, când e puțină lume și vânzătoarele se vor ocupa cu atenție de tine
  5. ai o listă de necesități la tine, pe care le urmărești
  6. te relaxezi, nu să fii obsedată să vânezi ceva, că nu te așteaptă nimeni acasă cu prada, ci este destul că ai observat lucruri de care nu ai nevoie sau lucruri care ți-ar fi plăcut, dar chiar nu se potriveau pentru tine
  7. știi cât de mult îți place să calci – da, da, altfel vei cumpăra lucruri dificil de călcat și îți vei blestema alegerile făcute; dar dacă e o pasiune să stai cu fierul în mână, de ce să nu iei cele mai șifonabile lucruri (acum, fără glumă, eu calc cel mai mult la unele dintre cămășile pe care scrie non iron, deci trebuie să fii circumspectă și cu etichetele care-ți promit relaxare totală!)
  8. nu te temi de oglindă și de lumina proastă care cade în cabina de probă, ceea ce înseamnă că va trebui să ieși de acolo și să te plimbi prin magazin pentru a mai găsi vreo oglindă, două
  9. te privești și din spate, pentru că puțini ne văd doar din față, unii ne mai observă și din spate – iar lucrurile pentru care optăm pentru că-s minunate pentru ochii noștri din față pot fi așa pentru că le tragem pe spate și acolo fac mii de cute. 🙂 Haide, nu mii, dar vreo câteva sute tot fac! 🙂
  10. nu cumperi toate lucrurile tale din aceleași magazine – chiar dacă ai o pasiune pentru respectivul loc, s-ar putea ca acolo să găsești lucruri asemănătoare, nu dintre cele care să se completeze și să formeze un tot.

Mulțumesc, Gabi, mulțumesc, #ParentingPR pentru invitație.

Acum să le vorbesc și eu puțin celor care sunt ca mine, adică nu și-ar cumpăra sub nicio formă culorile neutre recomandate pentru a fi purtate cu orice altceva. Suntem câteva care nu ne-am atinge de crem, bej, bleumarin, gri. Suntem câteva care optăm pentru culori puternice și nu ne pasă că nu suntem în tendințe sau că izbim privirea celor din jur. 🙂 Suntem destul de puține, aș zice eu, pentru că dintre prietenele mele doar pe mine mă știu așa, însă asta nu mă determină să renunț la stilul meu. Chiar dacă se spune că, odată cu înaintarea în vârstă există piese la care ar fi bine să renunți, nu voi asculta niciodată acest sfat și, așa cum port căciulă cu urechi de bufniță, portocaliu și violet sau muștar și verde, mă voi bucura de ceea ce pun pe mine.

Probabil că stilul clasic sau elegant este pentru anumite persoane, dar mai sunt și trăznite ca mine, care trec prin viață bucurându-se de lucrurile original-amuzante, un fel de *operă bufă* a vestimentației. Dacă, adolescentă fiind te cunoști destul de bine, dacă tânără fiind nu poți lupta cu părerea cunoștințelor, dacă spre maturitate ajungând te temi de penibil, când ești tu însuți/însăți, nu-ți mai pasă cine te privește și ce gândește. Te bucuri să fii cu tine și să duci culoarea/culorile tale peste tot, așa că nu vei da înapoi de la a te prezenta oamenilor în ținute care pun în valoare ceea ce gândești.

Dacă faceți parte dintre aceste persoane, dacă semănați măcar puțin cu mine, lăsați-mi un mesaj, să facem schimb de idei, pentru că m-aș bucura să-mi găsesc parteneri de discuție pe această temă.

Pe de altă parte, voi încheia cu un sfat oferit de Gabi Urda

Nu-ți cunoști stilul? Fă-ți cont pe Piterest și dă căutare pe fashion. Urmărește 2 săptămâni imaginile de acolo și vezi cu care te identifici mai bine, de ce și apoi încearcă să cauți prin magazine ceea ce ai descoperit că te reprezintă.

Hm, știți ce nu s-a amintit deloc? Despre hainele făcute pentru tine, la croitorie. Asta pentru că cele mai bune croitorese ale noastre au plecat în străinătate, ca să facă bani mulți stând cu bătrânii popoarelor din Vest sau pentru că  e o coaliție împotriva acestei bresle? 🙂 Era o glumă! S-a amintit un singur lucru: când cumpărați ceva, nu luați obiecte care să necesite prea multe transformări pentru că vi se face lehamite de atâtea intervenții și nu veți căuta croitoreasă, nici nu vă va mai interesa haina respectivă, ci o veți arunca într-un colț al dulapului.

Mda, sunt multe de spus despre personalizarea garderobei. Apelați la specialiști sau căutați o gașcă în care să vă manifestați așa cum sunteți, chiar dacă nu aveți nimic de-a face cu vreun stil. Evident, după ce treceți prin faza a doua, amintită anterior, înaintând în vârstă, tot la prima fază ajungeți.

Deci este nevoie de persoane ca Gabi Urda.