0

Despre Knulp al lui Herman Hesse

Irvin Yalom în cartea Privind soarele în față a vorbit despre Demian al lui Hesse. Curioasă, l-am cerut pe Demian la bibliotecă; așa procedez: dacă vreo melodie sau vreo carte este amintită în cartea citită, mă duc la ea, un fel de șotron al cititului.

Pe Demian l-am primit în același volum cu Knulp, căci sunt două cărți din tinerețea autorului, cam 100 de pagini una. Acesta a fost motivul pentru care am început să-l citesc pe Knulp. Puteam foarte bine să-l ignor, mai ales că din prima pagină nu mi-a plăcut un amănunt despre el: era deosebit de mândru, în așa măsură încât putea trece drept onoare faptul ca el să accepte ceva de la un prieten. Teoretic acest tip de om nu-mi place, nu-mi doresc să aflu amănunte despre el, dar cum am dat pagina, l-am auzit spunându-i prietenului lui la care s-a gândit totuși să apeleze și care se afla la geam și se mira: Knulp, tu ești sau e vreun duh? – *Eu sunt, dar poți coborî și pe scări, ori e musai să vii prin fereastră?*

Acest simț al umorului m-a determinat să nu mă opresc din citit și am descoperit un personaj cu totul aparte. Găzduit de un tăbăcar alături de care călătorise cândva, îl respectă pentru binele pe care i-l face (căci tocmai ieșise de la spital) și nu ia în seamă avansurile nevestei lui.

Cartea este scrisă la începutul secolului XX, dar vorbește despre unul care seamănă cu cei mai mulți instagramari de azi – călătorește, fără să se oprească pe undeva anume, dar aleargă de zor prin stațiuni celebre și are chiar un pașaport oficial unde regăsești rutele sale prin ștampilele primăriei sau hotelului la care se cazează. E drept că mi-a părut rău că nu am citit această carte la 27 de ani când am început să călătoresc pentru că sigur aș fi avut acum un pașaport cât jumătate din Shogun cu amintiri din țările pe unde am umblat. Mi s-ar părea deosebit chiar să existe în el și niște semnături, ale celor pe lângă care ai trecut și te-au impresionat sau ale celor pe care i-ai cunoscut acolo unde ai ajuns și pe care nu-i vei mai întâlni niciodată.

În afară de faptul că deapănă amintiri cu tăbăcarul care-i deplânge singurătatea (dar nu știe că nevasta lui nu-i e așa fidelă!), își vizitează și un alt prieten, croitor, care nu mai are niciun pic de bucurie de viață din cauza celor cinci copii și a nevestei care nu e prea ordonată. Cum că aceste ființe l-au secătuit și a ajuns să nu mai creadă nici în Dumnezeu; tocmai credința lui fusese cea care îl atrăsese pe vremuri la el pe Knulp și despre ea voia să-l întrebe acum, căci între timp citise Biblia. Înțeleptul călător enunță un principiu de parenting asupra căruia ar trebui să se revină la acest început de secol XXl – Cu copiii trebuie să fii bun și vesel, cu asta le-ai și astâmpărat foamea și setea pe jumătate.

În vreme ce croitorul scuipă prin fereastra deschisă, declarând: nu-i mare lucru cu evlavia. Nimic nu e și nu dau doi ban pe ea, îți spun. Doi bani nu dau, Knulp afirmă: Vezi tu, ceri prea mult de la Biblie. Fiecare trebuie să se gândească singur la ceea ce e adevărat și cum e orânduită viața, de fapt, asta n-o poate învăța din nicio carte. Biblia e veche și mai demult nu se știau toate câte se cunosc și se știu astăzi, dar totuși sunt scrise în ea multe lucruri frumoase și cuminți și foarte multe lucruri adevărate. Din loc în loc mi s-a părut chiar ca o frumoasă carte cu poze, pricepi? Cum se duce fetița aia, Ruth, peste câmp și culege toate spicele care-au mai rămas, asta e nimerit și parcă simți acolo căldura minunată a verii sau cum se așază Mântuitorul lângă copilașii cei mulți și gândește: *voi îmi sunteți mult mai dragi decât toți bătrânii cu trufia lor*. Găsesc că are dreptate și că ar fi multe care se pot învăța dela El.

Pe când Schotterbeck ironizează și extazul lui Knulp și pe al Mântuitorului cu privire la copii, din punct de vedere al experienței lui de cap de familie, Knulp îi mărturisește ceva ce n-a spus nimănui: tu mă invidiezi *ce bine de ăsta, nu tu familie, nu tu griji*, dar nu-i chiar așa. Eu am un copil, un băiețaș de doi anișori și a fost adoptat de niște oameni străini pentru că tatăl e de bună seamă necunoscut, iar mama a murit pe patul de naștere. Odată ajuns lângă casa acelui copil, n-am voie nici să-i dau mâna, nici să-l pup, cel mult să-i fluier ceva în trecere. Vezi tu, așa stă treaba și acum adio și bucură-te că ai copii…

Despre Knulp nu ar mai fi nevoie să mai spun nimic – merită să îl descoperiți singuri.