Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt

Am citit Oscar și tanti Roz, cartea lui de succes, pe când nu ieșise pe piața românească, într-o traducere a unei doamne căreia îi murise copilul și considera că, prin acel document, ar putea să ajute copiii care sunt în situația copilului său. Oferea acel material tuturor celor care aveau nevoie de el, pur și simplu, în format doc, pentru că nu avea bani să îl scoată la vreo editură (sau să cumpere dreptul de a distribui cartea). Între timp lucrurile s-au schimbat, Eric-Emmanuel Schmitt are o serie de autor în țara noastră și nu oriunde, nu la orice editură, așa că puteți să vă bucurați de scrierile lui *pe larg*.

Otrava iubirii este un roman despre patru adolescente, așa că ai tinde să îl dai și preadolescenților să-l citească, dar eu aș mai sta puțin pe gânduri. Nu de alta, dar ceea ce citești se poate să-ți fie îndemn, iar eu, dacă aș fi mamă de fată, nu mi-aș dori ca fata mea să treacă prin lucrurile la care se expun aceste eroine. Mai mult, dacă aș fi fetiță aș alege alte cărți, dar pe aceasta aș recomanda-o părinților mei. Serios – este o carte pentru părinți. Cum intră autorul în mintea adolescentelor atât de bine se vede după faptul că-ți vine să-l iei acasă la tine sau nu, să-l faci mic de tot, cât un *chip* și mi l-aș introduce în creier 🙂 pentru ca să-l activez în momentul în care relaționez cu odrasla și n-o înțeleg 🙂 .

Vreau să redau un singur paragraf, cel care m-a cutremurat cel mai mult: *Ar fi trebuit să-i explic mai senină ce părere am. Noi, adolescenții, înțelegem de la adulți că orice sentiment seacă. Mama dă impresia că, de îndată ce o relație se destramă, iubire expiră, că nu rămâne decât o deziluzie cu iz de ură. În schimb, Dad îmi demonstrează că, atunci când moare o pasiune, se naște alta.  Mă autorizează să cred în iubire, chiar dacă iubirea se fracționează sau se metamorfozează. Ce extravaganță divorțul: cel ce pleacă vede mii de calități în ființa care l-a pus pe fugă, pe când cel care refuză despărțirea explică lumii întregi că trăia cu un monstru.*

Verbul *seacă* m-a făcut să mă gândesc la noi, adulții care nu ne dăm seama că poate tocmai de aceea ne urăsc adolescenții – prin robotizarea noastră, prin indiferența noastră față de partener sau față de viață (sau față de orice) le tăiem avântul. Cum au destulă energie să existe și fără exemplul nostru, ei vor lupta să iasă cumva la suprafață, dar noi îi vom pierde de mușterii 🙂 . Ne vor evita pentru că nu le place să vadă cum sorbim toată pofta lor de a trăi, pentru că nu au niciun chef de mutrele noastre plouate și de părerile noastre despre existența *pocită*. Lor li se pare că totul merită apreciat, lucru pe care (culmea!) noi dăm mulți bani ca să facem cursuri și să îl reînvățăm, integrându-l în zilele noastre prin termeni ca zen sau concepte ca *aici și acum* 🙂 🙂 🙂 .

Ocupându-se de teme ca avort, prietenie între persoane care iubesc aceeași persoană, homosexualitate, sinucidere, anorexie, amintitul divorț –  (toate în câteva zeci de pagini) – romanul trage un semnal de alarmă pentru creierul nostru de părinte: știi ce e în creierul copilului tău?

 

Publicitate

Momentul nostru infinit – Lauren Myracle

Pe copertă stă scris de la David Levithan citire: *Una dintre cele mai intense povești de dragoste despre adolescenți pe care le-am citit vreodată.* Nu știu câte povești o fi citit el (vorba aceea: ești cea mai tare din parcare, când parcarea e goală.), dar pentru mine a fost o simplă croială de cuvinte pe scenariul – fata bună, băiatul rău, unde băiatul rău se tot dorește cu fata bună, dar Starrla, fosta lui (nici ea rea prin alegere – că nu era dintre cele cu de toate și voia să fie declarată prințesă, ci aparținea unei lumi triste, din care nu știa cum să iasă!) îl teroriza cu prezența.

Mda, dacă această terorizare ar fi fost mai intensă, dacă ar fi fost repetată la fiecare pagină, poate ar fi avut un fel de acțiune, însă la modul în care a fost descrisă, nu e credibilă.

Un lucru este cert: cartea mi se pare destul de slăbuță, un fel de a bate apa în piuă despre cum se ajunge împreună… Cred că ar fi posibil să te bucuri de o astfel de carte doar dacă nu ai alta la îndemână. Sau, ca să fiu pozitivă, dacă vrei să mai înveți niște exprimări interesante, dacă vrei să cunoști stiluri de adolescenți americani. Dar ca un volum care aduce ceva nou, nu…

E considerată carte 14+. Eu aș pune-o totuși după 16… Dacă vă aventurați să o citiți, veți vedea de ce.

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

• pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
• poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
• ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
• urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
• înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
• îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

Azi ca mâine și poimâine – Faiza Guene

*Cât despre povestea cu gura lui Nabil, n-am mai spus-o nimănui. E prea de tot. Dacă află, mă omoară. Sunt supărată pe Nabil că mi-a furat primul sărut și mi-a golit pachetul cu biscuiți sărați, dar nu chiar așa de tare pe cât aș fi crezut. În fine, eu mă-nțeleg.*

Acestea sunt mărturiile adolescentei care vorbește jargonul magrebin, dar crește în suburbiile Parisului. Este fiica unui african care o părăsește pe mamă pentru că nu poate să-i facă băiat așa că ele două rămân în Franța, unde trăiesc într-o lume strict musulmană, înconjurați de oameni care ar fi fost vecinii lor și dacă trăiau pe continentul de care, de fapt, aparțineau… Este interesant să privești cum se dezvoltă un copil *între străinii* care, în fond, sunt frații lui – căci în acte era franțuzoaică, nu altceva, dar nimeni n-o privea așa – nici băștinașii, nici cei din neamul ei…

Urmărești dezvoltarea copilei care trece prin evenimente pe care, fără să le înțeleagă, le analizează lucid. Așa se întâmplă și  cu copiii noștri. Spunem de fiecare dată – ei, lasă, că ei pricep ce înseamnă divorțul părinților. Da, îl văd ca pe o piesă de teatru, le ajunge la minte, dar în inimă îi doboară, îi face să nu fie entuziasmați – ca un spectacol amuzant! – ci să fie deprimați, ca după o tragedie pe care la vârsta lor nu ar avea voie să o privească.

Cartea îi aparține celebrei de-acum Faiza G, doar că a fost scrisă pe când era de 17-18 ani. Este fascinantă pentru că, deși după ani Faiza face sociologia, ea la adolescență deja recunoștea tipare de oameni, identifica istorii și ceea ce are să urmeze, dacă se face ceva sau dacă nu …

O carte pentru oricare dintre adolescenții de azi, dar mai ales pentru cei răsfățați! 🙂 🙂 🙂

 

Castelul de sticlă – Jeannette Walls

Când îi vezi pe toți că vorbesc despre vampiri, vârcolaci și demoni, pe de o parte, sau despre sex, pe de altă parte, te gândești că e normal să se întâmple asta dacă filmele și cărțile doar la asta îi incită. Te întristezi pentru că nu au cum să fie pregătiți pentru viață astfel de copii și mai ales îți pare rău (da, bine, putem fi acuzați de faptul că avem acest gând, cum că ar fi bine dacă ne-ar fi recunoscători, adică, da, suntem puțin dornici să ni se recunoască meritele pentru ceea ce facem pentru ei!!!) pentru că nu au cărți sau filme care să-i tragă de mânecă și să le explice: *Hei, trăiește frumos, pentru că ți se dă ocazia aceasta cu astfel de părinți… Habar n-ai ce înseamnă greul!*

Și tocmai când ești dezamăgit că stafiile și plăcerile carnale din cărți și filme nu le vor îndrepta copiilor mintea spre ceea ce înseamnă parentingul tău de calitate, dai de o carte ca cea de la Editura Art – Castelul de sticlă.

Femeia povestește cum, mergând spre o sindrofie, o vede pe mama ei, o aurolacă, încercând să găsească ceva prin gunoi și simpla ei revedere îi provoacă amintiri despre copilărie… O carte despre o viață reală, în care un tată se descurcă să repare un televizor cu o macaroană, dar nu reușește să-și întrețină familia alcătuită dintr-o soție și trei copii. Sigur, mai aveau și câte o pisică sau un câine, dar în funcție de starea de spirit a animalului, acesta era aruncat – dacă era iritat la un moment dat, era considerat împotriva spiritului aventuriei al familiei (impus de tată) și luat de blană și împins pe geam, din goana mașinii…

Până la 5 ani, rulota lor se mutase de 11 ori, pe care le putea identifica, dar de mult mai multe de care nu-și aducea aminte, focul a ars-o și când își pregătea un cremvuști la 3 ani, urcată pe un scăunel, aplecată asupra mașinii de gătit și mai apoi – când a luat foc un hotel sau când singură s-a supus la astfel de situații, obsedată de puterea de distrugere a focului…

Nu știu de ce, dar despre aceste cărți adolescenții nu află. Ce-ar fi dacă totuși am vorbi despre ele și le-am oferi posibilitatea să le citească?

Numără stelele – o poveste din Copenhaga

Cartea apărută la editura Arthur este una dintre cele care formează caractere. O carte care vorbește despre trecutul în care copiii aveau curaj și  tinerii își dedicau viața unei cauze. Scriitoarea Lois Lowry are 30 de cărți pentru cei *în formare* și declară că îți măsoară succesul ca autor prin capacitatea de *a-i ajuta pe adolescenți să-ți răspundă la întrebările cunoscute de viață, identitate și relații interpersonale*. Având cărți pe lista programei obligatorii sau 🙂 fiind interzisă în școli, nu se prea sinchisește de aceste atitudini pe care la au cei cu răspundere în educația copiilor pentru simplul fapt că a îmbunătățit relațiile umane ale celor care i-au citit cărțile.

Familia daneză care este personajul principal al cărții are trei fete – o dată pentru că fata cea mare Lisa se află în viață, a doua oară pentru că, deși Lisa moare, o iau la ei pe Ellen, evreica pe care o urmăresc nemții (totul se desfășoară în timpul ocupației naziste!).

Regele iubit al Danemarcei – Christian al X-lea – mergea pe stradă în fiecare dimineață și germanii nu au reușit să-i facă pe danezi să nu mai aibă sentimente pentru el. Mai mult chiar – copiii credeau că, dacă se uită regele în ochii lor  sunt speciali  pentru totdeauna căci însuși regele i-a salutat. Pe de altă parte, în timpul plimbării de dimineață, un neamț a întrebat: *Cine e omul care merge călare?* Aflând că este regele, s-a interesat unde-i este garda de corp. Încercați să ghiciți răspunsul – *Toată Danemarca este garda lui de corp.* Da, sună bine. Pe de altă parte, același rege a cerut să fie distrusă flota navală a țării, pe măsură ce se apropiau trupele germane – decât să preia nemții vasele pentru folosul propriu, mai bine fără ele! Era oare trist regele pentru că a pierdut flota? Dimpotrivă, era mândru…

Cum e cel de la conducere așa sunt și cei pe care-i conduce. 7000 de evrei au fost ajutați de danezi să ajungă în Suedia, țară în care germanii nu conduceau și pe care nici nu au abordat-o pentru a o supune. Cum anume au reușit unii dintre ei să ajungă în țara libertății povestește Lois Lowry, folosind mărturii ale unei prietene care a trăit în acea vreme.

O carte despre curaj este o carte pe care ar trebui să o citească nu numai cei mici, care se vor forma gata să-și asume responsabilitatea pentru cei din jur, ci și părinții lor, care au cam uitat să țină cont de nevoile celorlalți, ajungând să se gândească doar la ei înșiși și ai lor.

Lectură plină de folos!

Aripi – Aprilynne Pike

Eticheta bibliotecii o caracterizează ca SFantasy… Trebuie să recunosc, citești 10 capitole și nu ai niciun pic senzația că se va întâmpla ceva anormal, pentru că e vorba despre oameni. Punct. Până în momentul în care … umanul se confuntă cu lumea plantelor.

Întrebarea este: Cum ar putea o plantă să învingă un troll superputernic?

Viclenie; viclenie și viteză. Sunt singurele avantaje pe care le am. – răspunde personajul respectiv, care mai apoi aduce un dar și, când eroina exclamă: *Încă un lucru care să-mi amintească de tine?*

răspunde emoționant: *Niciodată nu poți avea prea multe amintiri*.

Romanticii cred că vor gusta clipa, pentru că, da, din amintiri e construită viața noastră.

Cartea este pentru adolescenți. Care ar putea înțelege mult mai mult din această frază decât că cineva e pus la punct, să-și vadă de treaba lui. Ar putea să-și însușească acest gând – că e nevoie de răbdare și de așteptare până când ceea ce e normal să se întâmple va lua ființă.

*Nu ai dreptul să știi totul numai pentru că ești una dintre noi. Nu încă. Chiar și pe tărâm, zânele tinere nu au voie să intre în lumea oamenilor până când nu-și dovedesc loialitatea; asta dacă au voie. Mă rogi să-ți dezvălui unul dintre cele mai mari secrete ale speciei noastre. Nu poți să-mi ceri asta.*

Să vă spun sincer, pe mine cel mai mult m-a impresionat expresia de la final a lui David, cel care-și învață prietena: *Cred că ar fi bine să-i spui adevărul. Bine, nu chiar tot… Ar fi bine să sari peste… , dar ar trebui să știe adevărul despre tine. Nu ar trebui să te ascunzi în propria casă.*

Cum suntem noi în propria casă? – o întrebare legitimă. Ce știm despre cei din jurul nostru?

Probabil că, dacă fiecare dintre noi ar contribui cu câte ceva, viața ar fi dulce, o continuă fericire. De aceea, Laurel, eroina principală, spune spre final: *Am ceva pentru tata. Am ceva și pentru tine, mamă. Niciodată să nu pleci într-o călătorie fără să aduci cadouri, nu?*

Dacă mai adaug și că este o carte în care se prezintă o dragoste pură, drăgălașă, veți pricepe de ce o recomand adolescenților: poate vor învăța să o ia mai încet când încep prieteniile.