6

Vreau să scriu. Vreau să fiu scriitor

Oamenii visează să ajungă ceva. Unii ajung la vârste înaintate și nu știu ce le-ar plăcea să fie, dar alții chiar știu de pe la 4 ani ce vor face în viață. Pentru cei care s-au hotărât să scrie, am să las mai jos niște scrisori de-ale lui Gustave Flaubert, în care povestește cum a redactat el capitole din Madame Bovary. (Evident, ca să se poată înțelege ce spune el, ar fi bine dacă s-ar citi cartea, dar și fără a o citi ajungi la niște concluzii!)

Cu plăcere, în caz că ziceți că v-a fost de folos ceea ce am adunat eu aici. 🙂

*În proză, o propoziție cu adevărat bună trebuie să fie ca un vers bun într-o poezie, ceva ce nu poate fi schimbat, la fel de ritmic pe cât este de sonor.*

*Ce pacoste e Bovary a mea. Această scenă de la han mi-a luat trei luni din câte îmi amintesc. Câteodată mă simt pe marginea prăpastiei – atât de puternic îmi simt neajutorarea. Dar prefer să-mi explodeze creierul decât să-mi ratez scena. Trebuie să plasez simultan, în aceeași conversație cinci sau șase persoane care vorbesc, alte câteva despre care se vorbește, întreaga regiune, descrieri ale persoanelor și lucrurilor și, în mijlocul tuturor acestora, trebuie să prezint un domn și o doamnă care încep să se îndrăgostească pentru că au gusturi asemănătoare. Și măcar dacă aș avea spațiu. Fapt e că scena trebuie să fie rapidă, dar nu seacă, amplă, dar nu la grămadă.*

*Tocmai compun conversația despre literatură dintre o femeie tânără și un bărbat tânăr, mare, munți, muzică și alte așa zise subiecte poetice. S-ar putea înțelege că am creat-o pentru un cititor mediocru, dar de fapt intenția mea este grotescul. Va fi prima dată    într-un roman, cred, când este ironizată doamna principală cu tânărul ei. Dar ironia nu diminuează patosul – dimpotrivă, ironia subliniază latura patetică.*

15 ian 1853 – *Mi-a luat cinci zile ca să scriu o pagină. Ce mă nemulțumește la cartea mea este absența așa-numitului element amuzant. Este puțină acțiune. Dar continui să afirm că imaginile sunt acțiune. Este mai greu să susțin în felul acesta interesul pentru carte, iar dacă nu reușesc, vina este a stilului. Am scris cinci capitole din partea a doua în care nu se întâmplă nimic. Este o imagine continuă a vieții dintr-un oraș mic și a unei povești romantice inerte, a unei povești mai dificil de zugrăvit, pentru că este în același timp timidă și adâncă, dar vai, fără niciun pic de pasiune internă sălbatică. Leon, tânărul meu îndrăgostit, este un om temperat. Deja, în prima parte a cărții am avut ceva de felul acesta: soțul își iubește soția cam în același fel în care o face și iubitul. Amândoi sunt niște mediocrități în același mediu și totuși ei trebuie diferențiați. Dacă reușesc, va fi ceva minunat pentru că va fi culoare peste culoare și fără tonuri bine diferențiate.*

Aprilie 1853: *În sfârșit, pot să întrevăd o rază de lumină în acel blestemat dialog din scena cu preotul paroh… Vreau să exprim următoarea situație: micuța mea femeie, într-o stare potrivită emoției religioase, se duce la biserica satului. La ușă îl găsește pe preotul parohiei. Deși prost și vulgar, acest preot al meu este un bun, chiar excelent prieten, dar mintea lui își reprezintă perfect lucruri palpabile (nevoile săracilor, lipsa hranei sau a lemnului de foc), însă nu percepe tortura morală, aspirațiile mistice, este foarte cast și își îndeplinește toate îndatoririle. Episodul trebuie să aibă cel mai mult șase sau șapte pagini, fără nicio reflecție sau explicație de la autor – totul în dialog direct.*

15 iulie 1853: *În noaptea asta, am făcut schița preliminară a scenei târgului de țară, va fi uriașă – aproape 30 de pagini de manuscris. Iată ce vreau să fac. În timpul descrierii târgului (în care apar, vorbesc și acționează toate personajele secundare), voi urmări, printre detaliile ei și pe scena principală, dialogul continuu dintre o doamnă și un domn care își revarsă farmecul asupra ei. Și mai am, în timpul discursului solemn al unui consilier, la sfârșit ceva ce aproape am terminat de scris, adică articolul de ziar al lui Homais, care dă o relatare a festivităților în cel mai bun stil progresist, poetic și filozofic.* (cele 30 de pagini i-au luat 3 luni)

7 septembrie *Ce dificil este. Un capitol greu. Am aici toate personajele cărții amestecate în dialog și acțiune și un mare peisaj care îi învăluie pe toți. Dacă reușesc va fi foarte simfonic.*

12 octombrie: *Dacă valorile unei simfonii ar putea să fie transformate vreodată în literatură, asta se va realiza în acest capitol al cărții. Va fi o tonalitate vibrantă de sunete. Ar trebui să se audă simultan mugetul taurilor, murmurul dragostei și frazele politicienilor. Soarele strălucește peste ei și sunt rafale de vânt care pun în mișcare bonetele mari albe. Obțin mișcări dramatice doar din întrepătrunderea dialogurilor și contrastul personajelor.*

23 dec 1853 *Astăzi, bărbat și femeie, iubit și amantă în același timp, în gând, călăream printr-o pădure, într-o după amiază de toamnă sub frunzele galbene și eu eram caii, vântul, cuvintele care se schimbau și soarele de purpură și cei doi îndrăgostiți ai mei…*

….

Succes la a ajunge scriitori!

 

 

Anunțuri
0

Evadare din Biblioteca domnului Lemoncello – Chris Grabenstein

O bibliotecă ultrasofisticată, cu holograme, puzzle din cartonașe sau din tot felul de cuvinte și idei, ecrane pe care apar și dau relații bibliotecare de acum zeci de ani, de fiecare dată îmbrăcate într-o altă ținută, nu stă la dispoziția copiilor de azi. (Să vă spun eu cum le place copiilor să arate biblioteca unde merg ei? Au pus mâna în vopsea și apoi palma și-au imprimat-o pe perete, au înnegrit un perete cu fel de fel de imagini, una peste alta, nemaicontând ce era jos de tot sau câtă artă s-a investit în stratul al 37-lea, deschid computerele și mai mult la ele stau decât în fața raftului de cărți, adoră patul pentru că s-ar întinde nițel între două sărituri sau chiar 48 de sărituri pe fotoliile cu bile puse unul peste altul!)

Dar autorul a inventat-o și în acest fel i-a intrigat pe copiii care au devenit eroii principali ai nopții din bibliotecă și ai evadării din ea… Cum au ajuns să poată rămâne peste noapte în bibliotecă? Au scris un eseu. Povestea fiecărui eseu, în sine, ar constitui un roman, fiecare personaj în sine este un caracter – pe care îl întâlnești nu numai în copilărie, ci și la maturitate (da, da, la locul de muncă).

Eu zic așa: ai 10 ani, (ca să înțelegi cum se îmbină toate lucrurile, pentru că o poți citi și la 9, știind literele, dar nu le poți pătrunde pe toate atât de bine; în fond e un fel de thriller pentru cei mici 🙂 ) și mai mult? Ia cartea și nu mai sta pe gânduri. Cel mai important lucru e că ea te va determina să mai iei și altele; nu de alta, dar cotele bibliotecii despre care se vorbește în volum te vor intriga atât de mult încât vei reveni chiar și la biblioteca ta neînsemnată, nu numai la una sofisticată…

Două exemple de umor și înțelepciune, de care veți găsi prin tot volumul…

*Băiatul mi-a dovedit ceea ce am știut dintotdeauna. Un joc nu se termină niciodată cu adevărat decât atunci când se termină.*

*În afara unui câine, o carte este cel mai bun prieten. Înăuntrul unui câine, este prea întuneric să citești.* – Grouncho Marx

 

 

8

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

6

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon