0

Cum să citești copiilor? – poveste despre povești

ele ganta

Ilustrație realizată de Ana-Maria Gălețeanu

În fiecare dimineață, nu numai atunci când e vreo aniversare a literaturii, poeziei sau teatrului, Doamna Găină Ele Ganta merge la bibliotecă și alege o carte din care să citească, dar nu numai pentru ea, ci și pentru puii ei, pe care îi aduce perfect așezați în rând. Intenționează să-i familiarizeze cu atmosfera de lectură. Tare s-ar bucura Ele Ganta să fie mamă de scriitor sau poet; sau chiar de scriitori și poeți, pentru că are destui pui – și nepoți de la puii ei, cărora le-a îndreptat atenția spre citit. De ce să nu se nască măcar în 2-3, dacă nu chiar în 20, dorința de a scrie?
Pe lângă faptul că este o împătimită a cititului, Ele Ganta este o găină căreia îi place să vadă lucrurile frumoase din jur. Și, cum ea se bucură de ceea ce e dichisit, de fiecare dată se gândește cum să arate ca și ochii celorlalți să fie încântați când o zăresc pe ea. Așa că zilnic se uită în oglindă ca să vadă dacă penele ei roșiatice sunt destul de intense – în caz contrar, ia o pensulă și mai adaugă puțină culoare. Zice ea că ceea ce este roșcat înveselește ochiul. Tocmai de aceea a ales și perechile de ochelari în același ton. Evident, ochelarii au diverse forme și modele; Ele Ganta are un sertar plin cu accesorii care să o satisfacă atunci când se privește în oglindă și le poartă; și, să nu uităm, vrea să fie un exemplu pentru cei din jur – de la puii ei, la cei străini. (Ei, da, și doamna Dihor care o urmărește pentru a-i prinde puii și a-i mânca – of, ce tragedie! – ar trebui să învețe de la ea, Ele Ganta, cum să se aranjeze, pentru că arată așa de rău… Of, of, e năpârlită, cu smocuri de blană lipsă… Of, of, cum să ieși din casă, la vânătoare, așa de lipsită de aspect? Vorba aceea – una este să o sfârșești în ghearele unui dihor prezentabil și alta să fii prins de un dihor lipsit de bun gust. În primul caz, nu-ți mai iei ochii de la frumusețea lui, în al doilea, plângi înainte de a te mânca pentru cât de urât îți e dușmanul, așa că ești de două ori pierdut. Ceea ce nu e de dorit! Știe Ele Ganta ce zice! ☺)
– Dragii mei, cartea de azi…
– Mami, stăm cam înghesuiți aici, o întrerupse Ornela, una dintre cei cinci puiuți care stăteau așezați pe spatele ei călduros, pentru că li se făcuse frig.
– Tu vino aici, atunci, decise Ele Ganta și o luă pe aripa ei dreaptă.
– Ar fi cu mult mai bine dacă m-ai lăsa să intru în penele de la gât, ripostă Ornela pentru ca să pot vedea și eu ce citești.
– Da, mami, lasă-ne pe toți să stăm acolo, să fim ca un șirag de mărgele pentru tine, propuse Rondel, unul dintre puii de lângă care s-a desprins Ornela.
– Nu uitați că mărgelele, pentru a nu se împrăștia, au o ață care le leagă… Voi cum o să vă țineți ciorchine de penele de la gâtul meu?
– Uite-așa, zise Țopăilă și se aruncă pentru a prinde una dintre penele roșcate. Auuu, oftă el în timp ce cădea, pentru că pana mămicii nu era o stâncă pe care să nu o poți mișca din loc, așa că, atunci când el s-a balansat cu ea, pana s-a desprins și el și-a înfipt ciocul în pământ.
(Mă rog, nu era chiar pământ, nu?, pentru că la bibliotecă există o podea cu mochetă călduroasă. Unde mai pui că Ele Ganta zilnic ia o păturică pe care să se întindă ea și puii ei. Astăzi are una ca o frunză de nufăr, dar are și în formă de frunze de viță de vie, de frunze de stejar, de frunze de arțar, dar și asemănătoare cu animalele de pe lângă casa omului sau din junglă, căci puilor le place să-și imagineze că într-o zi e cu ei un tigru, altădată un elefant, câteodată o vulpe… Știu ei că, dacă animalele ar fi vii, nu s-ar putea împrieteni, dar cum le poartă un mare respect s-au gândit ca măcar printr-o păturică să le simtă alături… )
– Auuu, se văită și mama găină, pentru că nu-i ușor să ți se smulgă o pană pe neașteptate.
– Auuuu, murmură și puiul care se rezema de burtica mămicii.
Da, da, mămica se mișcase ca reacție la durerea provocată de pana ruptă și cotorul cărții îl lovise pe sărmanul Rusty în frunte. (Cum Ornela încerca să citească de pe aripa mamei, așa încerca și Rusty să vadă imaginile de jos, ridicând capul spre cartea care atârna deasupra lui.)
– Auuu, se auziră alte trei puituri și pe covorul ca frunza de nufăr intrară trei dintre puii care porniseră să colinde printre rafturile bibliotecii, pentru că mai mult le plăcea să se plimbe decât să asculte povești.
– Ia te uită, rosti Ele Ganta încântată, dacă nu v-a plăcut să fiți puii mei, ați devenit oile șoriceilor…
– Așa este, doamnă Ele Ganta, luă cuvântul unul dintre șoriceii care îi mânaseră pe cei trei puișori pierduți, noi i-am recuperat și vi i-am adus ca un fel de mulțumire că ne primiți și pe noi în cercul dv de lectură.
– Haideți, haideți, fiți bineveniți, îi chemă mai aproape Ele Ganta, după care începu să numere, privind în jurul ei… 1. 2. 3. și tot așa până la 9… Să știți, dragii mei, li se adresă ea șoriceilor, că tot lipsește unul dintre pui.
– A, stați liniștită, chicoti unul dintre șoricei, dacă ridicați puțin privirea îl veți vedea pe Corny puțin mai în fața dv. Ne-am gândit că dacă îi oferim o oglindă și se va strâmba la ea toată dimineața, n-o să se mai plictisească – și mai are și posibilitatea să tragă cu urechea la ceea ce citiți…
– O, suspină găina, ce m-aș face eu fără voi, dragi șoricei…
– Răsplătiți-ne repede cu o poveste, zise unul dintre ei, în curând vine și doamna Lupovici la bibliotecă și trebuie să mergem să o ajutăm și pe ea să-și recupereze puii. Iar ai ei nu sunt așa de micuți ca ai dv…
– Gata, gata, încep, rosti îndatoritoare Ele Ganta. Și știți ceva – dacă vreți, aș putea să vă învăț să citiți singuri. Să faceți asta chiar și în absența noastră, a celor care venim cu copiii.
– N-ar fi rău, chițăi unul dintre șoricei, entuziasmat.
– Să nu faci asta, rosti Corny, speriat de gândul că șoriceii ar putea citi singuri și nu ar mai apărea pe acolo, ca să-i dea și lui câte o jucărie cu care să-și ocupe timpul, cât citește mama…
– Nu vă supărați pe el, doamna Ele Ganta… Nu cred că vrea să ne fie rău, cred că se gândește că îi va fi lui mai puțin bine fără noi. Ceea ce ne onorează – să creadă cineva că fără noi nu e fericit, e o mare realizare.
– Uite, Corny, ei vor și învăța să citească, și vor veni în continuare cu noi, la clubul de lectură, îl liniști mămica. E bine așa?
– Foarte bine! răsuflă ușurat puiuțul, care până atunci se uitase în oglindă cam indignat la gândul că șoriceii nu vor mai apărea, cu surprizele lor atât de încântătoare pentru el.
– Gata, dacă tot ne-am adunat cu toții să aflăm despre ce este cartea de astăzi, reluă discuția Ele Ganta, în vreme ce toți puișorii se liniștiseră, iar șoriceii se instalaseră confortabil pe covorul frunză de nufăr. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…

Reclame
4

#Teapreciez – de unde sare iepurele

Nu știu cât cunoașteți despre copiii care cresc în familii violente. Cu părinți alcoolici. Sunt fel de fel de situații: copii care au aceleași înclinații cu ale părinților, copii care nu le seamănă deloc celor care le-au dat viață…  Sunt părinți fără nicio calitate. Sunt părinți cu o mulțime de calități, dar din care dependențele fac animale. Tata bea și citea. Și, înainte de căsătorie, i-a scris mamei sute de scrisori. Eu semănam cu el, la scris, la citit, mai puțin la băut. Și la bătut.

Ca să trăiască, unii respiră aer și mănâncă mâncare. Unii au alt oxigen și altă mâncare. Eu nu ieșeam în fața blocului, nu-mi luam covorașul și păpușica (nu am avut jucării!), ca să stau cu fetele. Citeam, scriam (asta nu prea aveam voie, dacă mă prindeau, mă băteau și-mi rupeau foile, pentru că au considerat întotdeauna pierdere de timp lucrul acesta, așa că trebuia să-mi ascund mereu caietele cu gânduri sau încercări literare!), ascultam muzică și dansam. Muzica era oxigen, dansul mâncare. Vorbeam în versurile de la melodii, toate replicile mele aveau ceva din cântece; fredonam și când râdeam și când plângeam. Mergeam la toate spectacolele de teatru, (mama distribuia bilete, special pentru a putea primi gratuit două, altfel nu ne-am fi putut permite) iar replicile din piese erau completarea discuțiilor mele cu cei apropiați, dacă nu mă puteam exprima prin muzică.

Ador faptul că au existat muzica, dansul și teatrul în viața mea. Fără ele nu aș fi rezistat în nebunia în care am trăit. Fără a fi dintre fanii care o însoțeau peste tot, trăiam pentru și prin melodiile Angelei Similea. Da, o apreciez pentru puterea pe care mi-a dat-o de a trece prin furtunile personale.

Datorită ei, l-am cunoscut pe Gabriel, căruia chiar pot să-i spun #Teapreciez, Gabriel, pentru că mi-a fost prieten de corespondență 7 ani, fără să ne fi văzut vreodată; îi scriam în fiecare zi – nu mai știu ce! și primeam în fiecare zi mesaje. Nu vă gândiți la iubire; era pură supraviețuire. El avea viața lui – bucureștean relaxat; eu aveam viața mea – mizeria mea de viață, în care doar lui mă destăinuiam, în afară de diriga.

Așa am rezistat acelor ani: cultura și o prietenie de la distanță, în care ce oare să se spună de se întâlneau scrisorile pe drum? Oricum, a fost terapie. (Vă spun asta pentru ca, în cazul în care întâlniți astfel de cazuri să puteți da niște soluții care să ajute copilul să îndure lucrurile din care nu poate ieși!)

Azi aș mai vrea să mulțumesc unor persoane, dar nu mai am cum, pentru că nu sunt în viață. Sarah și Meli – două doamne, surori, pe care le-am cunoscut absolut întâmplător și care m-au îngrijit la începutul meu în București. Toată lumea generalizează: *Evreii… știu doar să ia!* Ele două au fost evreicele care mi-au oferit adăpost, mâncare și iubire, fără niciun ban. La doamna Meli a stat și mama când, bolnavă de cancer, venea să facă tratamentul în București, la Fundeni. Doamne Meli… O luam în brațe și-o învârteam ca pe un copil, deși era masivă, dar îmi plăcea să simtă cât de mult o apreciez pentru că se poartă cu mine așa cum rudele mele nu au făcut-o niciodată.

De unde sare iepurele? De unde vine scăparea, de unde vine ajutorul? Cultura, oamenii necunoscuți…

Am fost fericită în ciuda disperării mele; acestea au fost darurile vieții mele până la 27 de ani. Au fost destul pentru a supraviețui.

Mulțumesc Cerului pentru cultură și oameni!

 

0

Bookfest, 2017 – București

La deschiderea târgului, am fost lovită crunt de cele două cifre care sună cam așa:

  1. În Uniunea Europeană suntem pe ultimul loc la citit cărți pe cap de locuitor. Ultimul. Rar se ajunge la citit 10 cărți pe an, cel mult 2. De regulă niciuna. Și aceasta mai ales în mediul rural – mă întreb de ce nu se mai ridică niște dăscălițe ca cea despre care scria Goga, dăscălițe care să-și dedice viața *poporului* pentru a ridica o nouă generație minunată alcătuită din copiii de la țară
  2. Din piața de carte, 50% din cumpărături se fac în București. Întreagă țară – restul de 50%.

Ce să zic? Astăzi am avut senzația de împăcare cu mine, amintindu-mi că, atunci când am publicat prima mea carte, am cedat-o editurii în mod volutar pentru a fi distribuită la 10.000 de copii, în sate. Iar pe următoarele două le-am scos la cel mai mic preț al pieței – 5 lei, pentru ca să și le poată permite orice familie, să nu fie numai pentru elite (pentru că, să fim serioși, câți își permit să cumpere acele cărți înzorzonate și împopoțonate?).

Cu toate acestea, trebuie să recunosc, încă mă întreb ce s-ar putea face mai mult pentru ca cei din sate să aibă acces la citit, lucru care i-ar putea ajuta să viseze, să aibă speranță, încredere…